În general, Grecia este senină, diferența dintre sat și oraș fiind imperceptibilă. Totuși, într-o vară, am vizitat un sat de pescari, ai cărui locuitori încă purtau costume naționale. Coborâsem într-o pagină de Nikos Kazantzakis: deși cu etaj, casele (văruite în alb) păreau mărunte, cu funcțiuni ancestrale – plase de pescari și unelte de lemn, zărite te miri unde.

În centrul satului, acolo unde soarele își făcuse un ditamai culcușul, ca un urs insațiabil de ceea ce-i oferă planeta, vorbeau, pe o bancă, trasă la umbră, sub un smochin, greci bătrâni, cu pălării negre pe cap. Pe drum, mai umbla câte o bunică, turtită intens de basmaua neagră, legată sub bărbie, astfel încât ar fi fost imposibil să accepți faptul că, vreodată, femeia ar fi avut și altă vârstă…

Atmosfera de ansamblu era caracterizată de austeritate, iar cine suferă de claustrofobie, oricât ar fi dat ocol, nu ar fi reușit să descopere o cameră bună de făcut nani, întrucât aterizasem într-un spațiu liliputan, ca într-un film american, al cărui titlu nu i-l mai știu, când totul în jur intrase la apă. Impresia de ajustare, de părăsire a propriilor dimensiuni, pentru altele reduse, m-a gonit din centru, înspre un deal, unde am poposit în curtea largă a unei școli (de sat). Am oprit mașina și m-am bucurat, în sfârșit, de lărgime, de ceva recognoscibil și integrabil în acest secol.

Satele din Turcia mi s-au părut (în 2010) peste cele din Cehia (acestui an). În Turcia, GPS m-a abătut de la autostradă, pe o rută mai rapidă, prin sate, ale căror drumuri erau netede, bine îngrijite, pe care vedeai tractoare cu două-trei remorci încărcate de produse. Nu am fost deloc incomodat în trafic, drumurile fiind destul de largi (nu „potecuță”, drum forestier precum în Cehia). În marginile grădinilor sau ale diverselor plantații, erau instalații de irigare. Deși în stil autohton, casele erau moderne, oaze de bunăstare. Se poate ca satele cehe să-și fi atenuat funcția agricolă, datorită ocupației profesionale de tip urban, a locuitorilor și, din acest motiv, să-mi fi dat o impresie de părăsire, de lipsă de extravaganță, însă, pentru starea deplorabilă a drumurilor, nu există nicio justificare…

Dimineața, Praga este liniștită. Grupuri de tineri stau în loc și discută pe marginea itinerariului pe care să-l urmeze. Casele sunt vechi, iar pe străzi, istoria orașului se duce la vale, ca o apă în volburi; e un vuiet, al efortului eroilor săi, de a rezista și merge înainte, precum Alexandrescu descoperea, la Cozia, amprenta spirituală a lui Mircea cel Bătrân. Față de Viena, străzile sunt mai largi, ai sentimentul că respiri, că îți trebuie plămâni de amploare, la nivelul celor de care avea Pisicuța, iapa lui Calistrat Hogaș.

Pe autostradă, totul este în regulă, până la un punct, care punct, sărit din pungă sau dintr-o literă pronunțată de-un zeu (al drumului), apare, totuși, devreme, pentru că suntem alarmați de GPS că urmează o porțiune mare de blocaj. Mai mult, suntem abătuți (de la traseu) de o serie de stâlpi de plastic, plasați de poliție, al cărei echipaj se regăsește ceva mai încolo…

Pe drumuri de țară, mult mai sparte decât la noi, Cehia e deprimantă, deși am fost încântat de lanuri întregi de lavanda sau de case, cât de cât aranjate, case risipite, ca dinții în gura babei.

Jeepul s-a zgâlțâit din toate încheieturile (cum se spune), însă clima (cu două zone) menține confortul termic (22,5 grade Celsius). Când coborâm din mașină, în Slovacia, senzația este de a-l fi întrecut pe Arhimede, cât pe ce să descoperim o teorie, secundară celei a presiunii (în apă): ni s-a părut a fi căzut într-o cadă cu apă caldă, atât de dens era aerul fierbinte, ca o vietate concretă, omniprezentă. Am achiziționat rovinieta și am auzit vorbă românească.

Rutina este aceeași, ca în jurnalele anterioare. De la Lugoj, drum aglomerat, dominat de tiruri care se întrec între ele. Între Orșova și Severin, întrezăresc mașina unui văr.

O lumină stranie acoperă Dunărea. Îmi trec, pe dinainte, fotografii diverse, cele care mai aduc aminte de insula Ada Kaleh (pentru că, între timp, se va fi transformat în mâl, prin care își fac adăpost peștii și alte viețuitoare marine). Pe centura Severinului, se pune furtuna. Plouă atât de tare, încât nu mai văd nimic în față, cu toate că ștergătoarele sunt la a patra treaptă. Știrile sportive de la radio mă țin la curent cu partea senină a țării, acolo unde nu este încă furtună. Îmi pare că mergem prin Bermude: nu mai există timp, decât furtună. Putem ajunge oriunde, ajung să cred, și nu voi fi mirat. Aproape mi-e teamă de natură (cât de puternică este – îmi spun, pentru a câta oară?).

(Va urma)

Astăzi, s-a întâmplat să parchez lângă atelierul maestrului Buz, pictor important.

Ulterior serviciului, o colegă mă întreabă despre atelierul maestrului Buz.

Primesc un telefon, de la doamna Camelia, interesată să o ajut într-o problemă a unei prietene de-ale ei… Când să închid conversația, îmi mărturisește că ar dori să achiziționeze un tablou de la maestrul Buz. „Sunt chiar lângă atelierul maestrului” – îi transmit, surprins de întorsătura discuției, care, până acum, avea o cu totul altă natură.

Acasă, în timp ce îmi trăgeam sufletul, în urma acestei zile caniculare, sună telefonul. Cel de la capătul „firului” mă solicită în legătură cu… maestrul Buz etc.

Privită din spațiu, planeta se rotește ca oricare alta. De la ce energie se leagă astfel de coincidențe pentru oameni? De ani de zile, nu m-a mai întrebat nimeni despre maestru, despre ce teme abordează mai nou sau care mai este soarta lui, până astăzi… Nu-mi explic.

În Cehia, precum în Țările de Jos, se întunecă mult mai târziu, față de la noi…

După ora 22, pe autostradă, pe dinaintea mașinii, a zburat un fel de ființă minionă de foc, venită din stânga, de pe benzile celelalte. În timp ce zbura, și-a consumat alcătuirea. Nu am explicație pentru asemenea apariție, dar părea voluntară, cu obiectiv al cursei.

După câțiva kilometri, am oprit mașina, pentru alimentare. Sub roți, am întrezărit o hârtie de zece euro, pe care am ridicat-o: n-o puteam lăsa în agonie.

Am intrat într-un restaurant de tip „Împinge tava!”, care mi-a dat un sentiment de stranietate: în vitrine, puteai vedea ciolane în sosuri grase; restaurantul era frecventat de numeroși șoferi de-ai noștri (transportatori) – umblau, fiecum, în pantaloni trei sferturi, cu tricouri sau cămăși, trecute peste burtă. Rupeau cuvinte în limba cehă.

Am luat un ceai verde și o apă plată. Aș fi comandat și o ciocolată, dar nu am mai avut starea de a mai alege, fiindcă nu mă simțeam confortabil în acel loc.

Am urcat repede la volan și „Toate pânzele sus!” către orașul lui Rumburak.

(Va urma)

În fața aeroportului, la stația de taxiuri…

Trei fetițe, cu vârste cuprinse între patru și opt – nouă ani, ale căror înfățișări îmi amintesc de însemnările lui Caesar despre această rasă: blonde, cu ochi albaștri și energice, duceau, fiecare în parte, câte un troler (cu dimensiuni adaptate vârstelor). Cea mai mică dintre fetițe se împiedică și cade: rușinată, se ridică imediat și preia mânerul bagajului. În gesturile ei, se răsfrânge atitudinea înaintașilor, a Germanilor, rivalii de temut ai lui Caesar. După câțiva pași, se oprește să-și verifice sandala roz, dacă s-a rupt; bate, de câteva ori din palme, se scutură și își reia traseul.

Într-o rochie multicoloră, predominant maro, o tânără cu păr ondulat și ochi negri, se așază turcește, jos, pe trotuar, cu spatele sprijinit de geamul incintei; își deschide laptopul și începe să tasteze, deconectată de la realitate. Lejeritatea ei, de a-și redobândi odihna oriunde s-ar afla, mă inspiră și pe mine, care, în zadar, caut o bancă pe care să iau loc. Astfel, mă așez pe bordura care delimitează stația de taxiuri de trotuar.

Nu sunt nici nemții atât de reglementari! Rudele celor care au sosit își parchează automobilele acolo unde găsesc spațiu, dinaintea șirului de taxiuri (cel mai adesea).

Un cuplu zgomotos trece prin spatele meu, oprindu-se ceva mai departe: femeia, deși durdulie, încalecă trolerul, ca un vesel cowboy – lasoul îi lipsește și America s-ar fi mutat în Bonn.

(Va urma)

Turbulențe… Avionul se clatină, ca o pasăre în distracția zborului. Cât de fragilă e tehnologia în comparație cu natura! Îmi fac un bilanț (în sinea mea), pentru orice eventualitate: vizez gândurile din caiete, lucrarea încă nepublicată (despre absurd etc.). Intervențiile calme de la microfon, ale stewardeselor, prezențe impecabile (haine care le vin bine pe corp, păr bine pieptănat și strâns la spate, empatie și educație aleasă), îmi par pline de curaj – dacă ele nu se tem, eu de ce aș face-o?

Mădălina îmi spune că trebuie să ajungă la Stuttgart, acolo unde lucrează tatăl ei și e primul său zbor. Va sta o săptămână, iar de la anul, speră să se mute definitiv în Germania. Îi continui perspectiva: „Ai alură de nemțoaică!”. Totuși, ideea ei mă întristează, fiindcă așa, de pe tabla viitorului acestei țări, dispar piesele ei eventual luminoase…

În sfârșit, aterizăm, iar lumea, încă sub efectul călătoriei bizare, nu mai aplaudă căpitanul aeronavei, gest care îmi displace.

(Va urma)

Stewardesele plimbă un cărucior cu produse diverse – apă, sucuri, cafea, ciocolată, cornuri etc. – pe coridor, de-a lungul avionului. Ajung și în dreptul meu. Fetița de lângă mine a comandat un sandviș, mama ei, o apă, eu investighez: „Ce-mi recomandați? În ce este mai convenabil să plătesc, în lei sau în euro?”. Încercând să-mi expună marfa, stewardesa răstoarnă un sertar. Îmi iau un croissant: îl desfac și-l apropii de gură. „Poftă bună!” – îmi urează, zâmbind, fetița. Îi mulțumesc, evident. După ce trecem de momentul acesta al „mesei”, îi spun că am fost bucuros, când am văzut-o citind o carte (părea SF – mi-am aruncat ochii, din curiozitate și am zărit o denumire „Hotel Spațial”). O întreb: „Cum te numești?”. „Mădălina, dar mi se spune Mădă. Câți ani aveți?” – îmi întoarce, într-un fel, replica. Astfel, aflu și despre anii ei – zece, după cum și bănuiam.

În timp ce avionul se clatină, Mădălina își găsește ocupație: șterge măsuța rabatabilă. cu un șervețel umed.

„Ai mai zburat?”.

„De patru ori” – îi confirm, însă nu adaug și unul dintre gândurile mele, că niciodată nu am avut un zbor atât de zgomotos și de agitat. Sunt chiar îngrijorat, după cum și ea devine, fiindcă i se adresează mamei, cu un glas atașând plâns. Mă uit la ea să o încurajez, dar îmi face un semn șmecheresc, ducându-și arătătorul la gură, gestul care te angajează într-un complot, de a tăcea asupra intențiilor ghicite: „Mami, mi-e frică!” (eu știu că nu este așa, îi dau nota zece pentru actorie). Mama o apucă de mână: „Mai avem puțin și ajungem!”.

(Va urma)

La intrarea în avion, stewardesa mă întreabă, cu familiaritate, astfel încât mi se pare a mă ști de undeva, „Ce mai faceți?”. Răspund, în treacăt, dar, fiindu-mi mai confortabil, îi cer să-mi indice locul: „Vedeți că este pe la mijloc, pe stânga!”. Acolo și era, însă… ocupat: „11 (a) aici este?” – am întrebat formal, pentru că observasem că era cineva la geam (eu îl comandasem la geam). „Aici e!” – îmi confirmă, cu entuziasm, o fetiță. Reacția ei m-a influențat și nu mi-am revendicat priveliștea (oferită de uitatul pe geam), pentru care plătisem. Mama ei nu știa că se așezase pe locul altcuiva (citise invers eticheta de metal – 11 a, b, c).

Cu păr lung, blond, ochi albaștri și cu mască pe nas, fetița încearcă să stea cât se poate de comod, atingându-mă, din greșeală, fie cu brațul, fie cu piciorul. Mă restrâng cât pot de mult, lăsându-i ei o parte din „teritoriul” care mi se cuvine. Nici nu-mi mai sprijin brațul stâng pe mânerul rabatabil dintre scaune.

Având numai un rucsac, îl pun la picioare. Observ că și fetița procedase la fel cu bagajul ei, un ghiozdănel cu desene animate.

Avionul decolează, după câteva ture pe roți (parcă dădea ocol aeroportului). Vibrațiile resimțite la desprinderea de sol sunt mai puternice decât acelea pe care le cunoșteam de la îmbarcările anterioare.

(Va urma)

În rând, un om de statură mică, rotofei și brunet, îmi spune că are aceeași destinație cu a mea; îmi arată biletul de călătorie, scos la imprimantă, de pe email, socotind că îi este de ajuns. Îl sfătuiesc să meargă din nou la check in, să verifice, întrucât nu cred că a finalizat: e nevoie să-i transforme foaia respectivă în bilet propriu-zis. Fuge imediat de lângă mine, părând, ca într-o pildă latinească, legat de geanta pe care o purta pe umăr.

În aparență, omulețul părea de tablă, rupt de lume, însă rezona, cu o viclenie inocentă, de om neajutorat, cum, într-un fel, am realizat că și era, la vorbele mele. L-am revăzut în alt rând, de părăsire a incintei aeroportului, când, iar m-a întrebat dacă va fi nimerit bine sau nu. Am mers împreună la cele două domnișoare, care anunțau să acceadă la scara avionului cei cu prioritate – și el avea: doar le-a arătat legitimația de zbor și dus a fost, nu s-a mai uitat în urmă, pentru vreun „Mulțumesc!” formal. „Eu nu cred că am prioritate” – m-am adresat duduilor, în speranța de a mă îndemna și pe mine să înaintez pe culoar, să scap de aglomerație: „Mai așteptați două secunde!” – m-au deturnat în coada rândului. Cele două secunde s-au dilatat în zece minute, chiar mai multe.

În avion, peste două rânduri, în față, am zărit două brațe mici, ridicate, ca ale lui Iisus pe cruce. Omulețul se extindea confortabil în scaun, dar și-a revenit, când stewardesa i-a cerut să-și pună masca.

(Va urma)