Încerc să mai regăsesc, în aparența multicoloră 
de astăzi, a ta, 
aspectele de suplețe corporală, 
care mă atrăgeau la tine, cândva 
și, totuși, nu văd nimic rămas, 
unde se vor fi pierdut, 
în impresia-mi perisabilă pe care mi-o inspirai, 
de zână a sufletului meu tânăr, unde?
sau ai decăzut, 
trebăluind, ca mamă a nu știu câți copii, 
în salonul de acasă? 
Emoția s-a pierdut...
Multor feciori le acordai, săptămânal, 
un vals, 
numai, 
după cum apreciam eu situația atunci,
să mă necăjești pe mine,
care, observi, nu mă împăcam 
cu moda pierderii de vreme.
Părerea altora despre tine 
era un fel de apă în jurul meu, 
care stăteam stâncă neclintită în ideile
provenind  
din simpla-mi profunzime de a-mi liniști,
în perioadă îndelungată, inima. 
Cerul mi se părea că va pica pe mine
dacă m-ai fi uitat. Vai! mărțișor pierdut
în sclipire palidă, pe haină, 
de-al căror rever te vei mai fi prins, 
pentru a-ți spune vorbe drăgăstoase 
câțiva inimici ai mei, 
trași pe dreapta, 
ca autobuze în așteptare
de atenția pe care, da, tu mi-ai oferit-o, 
înainte, în defavoarea lor.

Hai să ne apropiem de cel dintâi conac
din zarea pe care o scrutăm cu trăsura!
Hornul fumegând nu-ți pare pește marinat, 
căzut, dintr-o mână mai nătângă,
pe grătar?
La cină, au sosit câțiva nori
și înfulecă, în mișcare, bucăți de boltă albastră. 
Unul se ferește din calea fumului,
revenind, în formația înnorată,
ca un soldat, din rătăcire momentană
și se tăvălește pe boltă de râs, 
amețit de pipa de pe casă. Așa a crezut ulterior
despre horn, însă, întâi, a dat năvală și el 
ca înspre o halcă.
Sărmanul nor! Uite-l! dispare în hohotul de râs. 

Hai să lăsăm norii în pace, 
strânși în văzduh ca un mănunchi de păpădii!
Îmbrățișați pe bănci, 
îndrăgostiții s-au îngrijorat; unde să meargă
mai departe, feriți de interpretarea părinților, 
pentru a-și dezvălui unul altuia lumea?   
Luna este oftatul lor mai luminos, 
dar și mai greu, 
scoțând planeta din minți. 

În Cișmigiu, pe fiecare piatră, 
vezi cremă de pantofi,
pe care, în fiecare zi, 
o șterg angajații de la Salubritate. 
În amurg, 
parcul o cere înapoi,
pentru somnul de noapte.
Și nu ați crede, 
dar o recapătă din amintiri. 

Toți plimbăreții vesperali 
se opresc în dreptul fiecărei statui 
din ansamblu,
mirați adânc de simplitatea lucrurilor. 
Din privirea lor, 
cad pete minore, 
cât un papion.

În răbdarea observatorului care ești, 
auzi gura vorbind, 
a unui poet visând pe bancă. 

Luna este rece și a apărut pe boltă 
din fiorii de revoltă ai atâtor marginalizați. 
Ce facem cu sensul pe care i-l conferă Eminescu, 
acela de „stăpână a lumii”?
Răsărită din ce nutrește o inimă
în beciuri și în lagăr, 
nu-i mai pasă de nimeni 
și conduce luna pământul
în mod orb, fiind cu ochii scoși. 
Pentru a se fi configurat întreagă, 
dinaintea noastră, 
mai avea nevoie de supliciul unor popoare, 
săturate de prăpastia vieții,
care, în ultimul moment, ele să fi liberat la cer
un oftat greu, în stare să fi zgâlțâit planeta 
pe orbită.

Astronautul saltă vesel în lumina selenară,
împrumutată de la focul rachetei spațiale,
ca să vadă și el ce înseamnă a pluti fără grijă. 
Așa procedează luna! Țopăie în respirațiile 
îndrăgostiților din barcă. 
Răsuflarea mai tare o trimite sus, 
în preajma de aur a Maicii Domnului, 
care se uită în catastif 
și, cântărindu-le sufletul, 
după fierbințeala din aburul vorbii, 
prestabilește durata relației, 
dacă merită împlinită în căsnicie beatifică.  

Tolănit pe canapea, 
aștept să răsară soarele.
Dau drumul, ca toată lumea, 
la televizor și ascult știri. 
Mi-e lene 
să ridic mâna spre ceașca de cafea.
Peștii din acvariu habar nu au 
despre ceasul meu de trândăvie. 

Orice m-aș fi născut, 
probabil, acum, la această oră,
m-aș fi întins, oricât de mult. 
Să fi fost o pată de petrol,
aș fi cuprins,
cu inabilitatea-mi, 
viața marină...

Porcul, 
pe care armata de vecini dorea să-l sacrifice, 
în numele obiceiului, 
scăpase din cocină. 
De teama pieirii, 
a rupt, 
în goană spartană, 
gardul bătrân, 
cu mustăți de cioară, 
venită la eveniment. 
Au căzut ulucile, izbite de rât,
ca dinții de babă în zăpada bolnavă. 

Dinainte, porcul a zărit o vale de zăpadă. 
A stat locului și a așteptat 
ca moartea să-l ducă 
peste profunzimea frontală. 

Mirosul de alcool și acest pas
al sacrificiului bietului animal 
destind oamenii, 
care își întind brațele în aer, 
ca Atlași fără poveri. 
Păsările planetare iau în zbor,
din greul gravitației, 
umbra obiectelor. 

Gardul suportă spărtura 
ca pe un final. 

De la clasici la contemporani

Pe lângă tine, pe la urechea ta, 
roata, 
căzută de la caleașca unui zeu, 
se învârtea. 

Aș fi vrut să-l ajut pe divin să-și urmeze calea în tihnă.
După cricul de la mașina mea, 
am mers să-l aduc, 
la vehiculul celest, o roată măcar să fi reparat și să fi pus!
Zeul mi-ar fi dat elixir drept simbrie, 
poate că aș fi fost mecanic în serviciul lui. 
Zveltele muieri, 
cuprinzându-i mantia, 
au slobozit săgeți din privire.
Vocabularul meu 
mi-a oferit, spre înzdrăvenire, 
cuvântul „arc”, 
din care și eu ocheade ți-am aruncat,
iubire. 

Mai încerc o dată să-mi feresc fața 
de palmele ploii,
cine știe? 

Nu voi începe așa: 
„Înglodată în datorii, 
femeia a căzut în subsolul paginii, 
dintre lucrurile pe care le strânsese cu mare trudă”. 
E improprie sintagma „mare trudă”,
pentru că munca e a scriitorului, 
care, din simpatie, 
i-a confecționat un univers, ale cărui detalii
niciodată nu se vor prăbuși. 
Să se aibă în vedere 
că există și alte personaje 
înclinate spre armonie, confort și modernism, 
care încheagă mereu relații, 
escaladând prima pagină, 
voi lăsa textul să respire natural, 
fără a le sufoca pretenția. 

Deci, nu voi strica, 
sub nicio formă, 
echilibrul 
celui mai luxos etaj al cărții, 
deși femeia va tuși la aprecierile critice, 
pe când, în subtext, 
alta mai tânără se ridică în sunet de tobe,
își colorează splinul 
poți spune, cititor drag,
de unde se vede că vorbeați despre ruptură 
ca despre oglinda unui moment.   

Mențiune!

Niciun poem, dintre cele pe care le-am transcris aici, pe blog, din caietele mele, nu a fost niciodată publicat, spre marea mea uimire.

Ai venit la mine să-mi spui 
că sentimentul tău este prea lung, 
ca să-l poți purta singură. 
M-ai rugat să tai și să opresc și eu puțin din el,
dacă tot s-a întâmplat să-l aduci la mine. 
Nu aveam atunci să știu că, 
decupând un capăt, 
voi întâlni, din casă, până la colțul străzii, 
cât ne-am plimbat, 
un univers restrâns, din care s-au detașat 
o babă (care-și spunea încet 
că vremea caldă e prea împovărătoare pentru ea),
o copilă, care-și rătăcea, 
după cum râzând mărturisea, 
pasul prin frază 
și, tolănit sub umbra unei inimi bune, 
care bătea aproape la fel cu a mea,
alt sentiment, care visa la vacanță. 
Aș fi vrut, 
dintr-un impuls firesc, să-l trezesc 
la realitatea cotidiană 
și să intre în tipar, pe ușa din față, 
chiar dacă o mașină l-ar fi putut accidenta. 
Aceasta ar însemna că existența lui 
nu ar avea motivație nicidecum 
să se rupă de ceea ce el aspira să-i fie lume, odată.