„Caesar” este o poreclă (cognomen), devenită marcă pentru putere, datorită personalității strălucite a celui căruia i se spunea „chelul” (Caius Iulius Caesar). La vederea lui Caesar, germanii începeau să strige: Caesar! Caesar! – nume care înseamnă „chelul” – se temeau de el și se avertizau unii pe alții că oastea romană este condusă de Caesar.

(Va urma)

Caius Iulius Caesar și-a propus, între altele, să cucerească Dacia, dar a fost ucis, la idele lui martie, anul 44 a. Chr. Pe atunci, Dacia era condusă de către Burebista, care, în același an, 44, a dispărut din istorie, se pare asasinat – unul dintre motive fiind autoritatea lui excesivă / dictatorială (a impus îndoirea vinului cu apă etc.).

În noaptea precedentă asasinatului, soția lui Caesar a avut un vis premonitoriu, pe care i l-a comunicat și a insistat să nu se ducă la Senat, însă, după cum se întâmplă de obicei, deși avertismente apar, totuși, evenimentele predestinate nu pot fi schimbate.

Între senatorii care l-au lovit cu pumnalul, la intrarea în aula de ședințe, s-a numărat și Brutus, căruia, cu o ultimă suflare, Caesar i s-a adresat: „Și tu, Brutus?”.

Caesar avea grijă de imaginea lui. Astfel, înainte de a-și da duhul, și-a tras pe față mantia albă, pentru a ascunde eventualele schimonoseli ale durerii fizice. Episodul a fost dramatizat de William Shakespeare în piesa istorică Iulius Caesar (scrisă în anul 1599).

(Va urma)

Într-o discuție pe care am purtat-o cu tinerii mei, pe seama a ce înseamnă a fi dictator, l-am adus în prim-plan pe Caesar, un geniu literar și militar, cel care, anterior altora, a intenționat să aibă această denominație, chiar s-a proclamat dictator pe viață.

Sensul pe care ni-l oferă Dex-ul, în dreptul cuvântului „dictator”, este:  „Conducător de stat care dispune de puteri politice nelimitate”. De fapt, a fi dictator presupune să deții o triplă putere: militară, politică și religioasă.

Pe lângă denominația pe care spera să o obțină, pe cale democratică, mizând pe popularitate, Caesar a încercat să instaureze Imperiul, în locul republicii, dar a întâmpinat opoziție, în special din partea lui Marcus Brutus (senator despre care se spunea că ar fi fost fiul lui Caesar).

(Va urma)

Dobor fluturele din zbor, dacă-i transfer un gând de-al meu? Când ochii-i sunt mai mari decât orice eventual cap și par a fi bobițe de cauciuc, unde încape gândul uman, în ce minte? Totuși, ce-l ferește pe fluture din calea mea sau a copiilor în fugă? De unde are instinctul de-a se feri?

Zeus așa îmi frânge și mie avântul, împovărându-mă cu idei, scoase din traista lui strălucitoare? Dar stările mele sufletești, care, uneori, îmi suspendă aplecarea asupra vieții practice, sunt de la atmosfera divină, motor viu de mișcare, a ceea ce e tulbure în cer, înspre oameni?

(Va urma)

A te afla în suferință sufletească, statut nedrept în care te-ai trezit, împins de timp ori de soartă, și cu un pas în lumea de apoi, suficient cât să-i resimți fiorii, gata să redevii ideea absolută despre tine din cer, a cărei umbră încă ești, te întrebi dacă nu era mai bine să fii orice altceva, dar nu om. În timp ce aveam cugetarea aceasta, un fluture multicolor s-a așezat pe piatra caldă, să-și ia de acolo puterea să mai reziste palei de vânt. Am scos telefonul să-l imortalizez, dar fluturele a zburat, înspre smochini. Unde se va piti în zilele care vor urma, unde se va adăposti poporul acesta de gângănii, la iarnă?

(Va urma)

Dacă ar fi avut ocazia să citească Povestea lui Harap-Alb, americanul Stan Lee, a cărui familie a emigrat din România, ar fi realizat un super-erou, inspirat de personajul lui Ion Creangă, neavând altceva de făcut decât să transforme pe fantasticii Setilă, Flămânzilă, Gerilă și Păsări-Lăți-Lungilă, în proprietăți fizice ale lui Harap-Alb.

Ion Creangă umanizează fantasticul. Astfel, Harap-Alb nu este decât un tânăr obișnuit, incapabil de fapte extravagante – el este mereu sfătuit și ajutat, însă ceea ce îi aduce în cale pe acești prieteni ieșiți din comun este tocmai trăsătura lui morală, bunătatea (omenia).

(Va urma)