Am prezentat o carte consacrată lui Ion Agârbiceanu, scriitor important, însă, astăzi, aproape uitat. I s-au editat, la o editură din Cluj-Napoca, două cărți inedite, despre credință, elaborate din perspectiva oricărui om care-și ridică unele întrebări despre ce se întâmplă dincolo, dacă există o viață de apoi etc. Prima dintre cărți, intitulată Pe urmele Domnului – material pentru predici în duminicile de peste an, cuprinde (după cum se precizează în subtitlu) predicile ținute în biserici, în fiecare zi de duminică. A doua, Epistolele Apostolilor. Scurte comentarii, conține scrisorile Sfinților Apostoli (către romani, către efisieni, către corinteni ș.a.) și are două Anexe în care se regăsesc opiniile autorului despre Sfinți: Pilda bună, Pilda Domnului, Biserica nu cinstește cu ușurință pe cineva de sfânt, Pentru ce sunt azi mai puțini sfinți?, precum și despre Răspândirea creștinismului.

În cariera sa de scriitor, întinsă pe o perioadă de peste șase decenii (1899 – 1963), Ion Agârbiceanu a scris peste 30.000 de pagini: literatură de ficțiune, articole social-politice, culturale, religioase, teatru, versuri, memorialistică etc. „Opera lui e atât de covârșitoare ca întindere și de sățioasă, la nivelul conținutului, încât pare zămislită de o forță supranaturală”, scria recent Cristian Bădiliță, în revista „Tribuna”. Alt exeget, Antonio Patraș, spunea că ușurința cu care scria Agârbiceanu creează impresia că opera lui a fost dictată de… Duhul Sfânt!

Manuscrisele lui Agârbiceanu sunt aproape fără ștersături.

Joi, în drum către serviciu, pedala de la ambreiaj s-a înțepenit în podea. Am apăsat mai tare și s-a desprins, dar, în cursă, pe o pantă, s-a blocat, din nou, chiar în trafic, dinaintea unei intersecții; mașina nu se mai oprea, fiindcă nu mai puteam schimba vitezele. Am apăsat frâna, însă degeaba. Mi-a venit ideea de a opri motorul, ceea ce am și făcut, în claxoanele șoferilor din spate, deși acționasem butonul de avarii. Am reușit să disloc automobilul. Mi-am sunat mecanicul, pe nume Cristi, care mi-a spus că mă așteaptă la service, în jurul orei 14,00.

Am ajuns, la ora stabilită. Mecanicul a urcat în mașină și a dat la pedala de ambreiaj de multe ori: „Kitul de ambreiaj trebuie schimbat. Sun acum la firmă, pentru comandă”. S-a dus mai încolo, a bombănit ceva în telefon: „800 de lei vă costă și nu o pot repara, decât sâmbătă”.

Mașina își revenise, schimba vitezele în mod normal. A doua zi, tot în drum către serviciu, simptomele au apărut cu mai mare virulență. Încercat de emoțiile pericolului, am ajuns în curtea instituției, unde am și parcat și am reluat firul nesfârșit al telefoanelor, primul, către amicul Sandu B., care a sosit în cinci minute, să mă ajute și să vedem încotro o apucăm: „Prietenul la ambreiaj se cunoaște!” – i-am spus.

În februarie, am mers la mecanicul auto (recomandat). A constatat că trebuie schimbate numai plăcuțele de frână pe față: „Pe spate, nu!”. Am luat pachetul în „buzunar” și am plecat liniștit. La o lună și jumătate, a început să se audă un huruit la roțile din spate. Din lipsă de timp, am amânat să trec, din nou, pe la atelier, până de curând: pedala de la ambreiaj s-a înțepenit la podea și nu s-a mai ridicat, pe o pantă, într-un trafic infernal. Am avut inspirația de a opri motorul, pentru că, altfel, aș fi apărut la ziar. Am „vizitat” același mecanic: „Kitul de ambreiaj este afectat”. A dat de câteva ori la pedală și, de moment, ambreiajul și-a revenit. A rămas să ne vedem a doua zi, pentru remediere.

În cele din urmă, m-am deplasat la alt mecanic, după mai multe peripeții (pe care le voi aminti, mai târziu), care m-a sunat ieri, aproape panicat: „Discurile cu etrierul sunt defecte. Nu mai puteți merge. Discul pe dreapta s-a subțiat ca lama de cuțit”. Pentru patru plăcuțe de frână, pe care le aveam, sunt nevoit să schimb atâtea piese, al căror preț este exorbitant.

(Va urma)

„Caesar” este un cognomen (o poreclă) care însemna „chelul”. Când germanii îl vedeau pe Caesar conducând armata, strigau înspăimântați: „Kaisar!” (Chelul!); de la cognomen, „Cezar” a ajuns renume, un atribut care desemnează măreția unui conducător, pe rege însuși.

Caesar, personajul istoric, a fost un geniu militar și literar, care prin jurnalul de campanie, intitulat Commentarii De Bello Gallico, a pus bazele limbii latine clasice: dintr-o frază, enunțată clar, înțelegi totul.

Caesar a intenționat să devină dictator (să dețină puterile militară, politică și religioasă): de aici, opoziția senatorilor romani, adepți ai republicii, opoziție soldată cu uciderea lui Caesar la idele lui martie (44 î.Hr.). Între cei care au complotat și l-au lovit cu pumnalul, s-a aflat și Brutus.

„Și tu, Brutus?” – a exclamat Caesar la vederea acestuia (despre care se credea că îi este fiu). Înainte de a-și fi dat ultima suflare, Caesar și-a acoperit chipul cu mantia, pentru a nu i se observa schimonoselile de la durerea provocată de înjunghieri.

După asasinarea lui Caesar în Senat, a urmat un război civil între Octavian și Marc Antoniu (primul – nepotul, al doilea – susținătorul lui Caesar), încheiat printr-un armistițiu greu de înțeles: pentru a-și fi asigurat loialitatea, cei doi combatanți au întocmit o listă cu zece dintre cei mai buni prieteni ai lor (pe care i-au sacrificat).

Octavian Augustus a devenit împărat și a instaurat perioada de aur a imperiului, de bunăstare și de pace. Artele au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Se spune că, pe vremea acestui mare împărat, societatea omenească era, în privința armoniei, egală aceleia care ar putea exista în cer („precum în cer, așa și pe pământ” – atunci a fost), însă toate aceste lucruri s-au declanșat de la voința unui om, precum Caesar, de a fi schimbat ceva în ordinea lumii, de a-i fi acordat un impuls, spre a-și fi ilustrat propria-i viziune în istorie. Pentru această încercare, apreciată și recunoscută ulterior, porecla i-a devenit renume, cunună pentru conducătorii străluciți.

Prin 2003, în luna august, pe una dintre străzile centrale din urbe, așteptând în fața firmei de instalat centrale de apartament, l-am întâlnit pe unul dintre amicii mei, care era încântat de perspectiva unei vacanțe în Egipt: „Te duci tu în fierbințeala de acolo, când abia aici, la noi, rezistăm?”. Intervenția mea l-a tulburat: s-a uitat în ochii mei îngândurat, însă a clătinat din cap și a adăugat: „Vreau să văd piramidele!”. După ce am mai schimbat o vorbă-două, a plecat de lângă mine, înspre mașina lui, parcată în capătul străzii: „Mă uit după el ca pentru ultima dată” – am nutrit acest gând. Și aleea avea un aspect de tunel, din cauza îngustimii. Pentru ultima dată a fost. În Egipt, în penultima zi a excursiei programate, a făcut infarct. Erau prevăzute niște scufundări cu echipament de supraviețuire, distracție la care s-a înscris. I s-a făcut rău pe marginea bazinului și a murit. Nu avea decât 47 de ani.

P.S.

Descoperise că avea o fiică – trăitoare în Germania – care l-ar fi sunat. Stabiliseră să se întâlnească în parcarea din apropierea combinatului, la o dată ulterioară revenirii lui din excursie; plin de speranță, își imagina cum va decurge momentul și îmi povestea… În clipa în care simțea că se scurge viața din el, oare a avut tristețea ratării acelui vis? Obida lui (că va fi moștenit de niște nepoți îndepărtați, despre care îmi mărturisea că abia așteaptă să-l vadă murind, pentru a-i lua casa) îl va fi copleșit, îl va fi însoțit ca o umbră, în lumea de apoi?

I-am oferit o carte, pe care a așezat-o în biblioteca lui (bibliotecă de care era mândru). Uneori, mă gândesc la soarta acelui exemplar, pe care mâini a încăput și dacă a fost răsfoit de cineva și ce-și va fi spus în sine, la vederea dedicației pentru amicul meu: îl va fi aruncat? Culmea este că, ultima dată când l-am vizitat, am fost pe punctul de a-i cere să treacă apartamentul pe numele meu, pentru a face o fundație culturală etc., dar mi-a fost greu să-mi exprim ideea și-mi pare rău, deși nu cred că ar fi consimțit, fiindcă nu știa că era atât de aproape să-i sune ceasul și l-ar fi speriat premoniția, ca pe oricare.

Anii șaizeci ai secolului trecut, când lupta împotriva capitalismului era în toi, la un centru de recrutare în armată…

Sala este plină de tineri. Șeful comisiei întreabă:

-Are cineva rude peste hotare?

Tică Mamut, subțirel și brunet, cu o vorbă gângavă, ridică mâna și recunoaște: „Eu am!”.

În această situație, șeful comisiei, destul de panicat, îi dă pe toți afară din sală, cu excepția lui Mamut, pe care-l conduce în camera de interogatoriu: „Ai rude peste hotare?”. Mamut confirmă. „Unde? În America? Unde?”. „La Brabeți, peste hotare, acolo am bunicii”. În satul lui Tică Mamut, când oamenii mergeau în satul învecinat, spuneau că se duc „peste hotare”, așa le era vorba.

Bunicul meu patern a fost jandarm în București, pe toată durata celui de al Doilea Război Mondial…

De câte ori auzea vorbindu-se despre rege, la televizor sau la radio, se ridica în picioare, în semn de respect și de admirație. În schimb, îl detesta pe Ion Antonescu, din două motive: 1. că a băgat țara în război și 2. că a dat ordin să li se coase buzunarele la ținuta cazonă, pe timpul iernii.

Regele își iubea țara și nu ar fi fost de acord niciodată să intrăm în război – își susținea prima idee. Antonescu a fost cel care a băgat țara în război.

„De ce-l urăști? A fost un patriot!” – îi replicam, atunci când îl blestema pe mareșal. „Iarna, a dat ordin să ni se coase buzunarele la pantaloni”. „Foarte bine, erați mai vigilenți și gata să răspundeți cu foc de armă”. „Dar ofițerii de ce aveau mânuși de piele?”. Aici, nu mai aveam ce să spun.

Încă un fapt îl mai urmărea pe bunicul meu: plânsetul copiilor din vagoane, acei copii cărora nu le-a putut da apă, deși erau însetați și strigau disperați că mor de sete. Lor, jandarmilor din gară, li se interzise prin ordin să dea o mână de ajutor deportaților.

Față de tot ceea ce se scrie în cărți și în ziare, aceste opinii mi s-au părut, pe cât de simple, pe atât de lămuritoare; aparțineau unui om care l-a văzut pe regele Mihai, însoțit de mama Elena, în acel timp tumultuos. „Cum era, tată?” – l-am întrebat despre regina mamă. „Frumoasă, tată, frumoasă!”.

Un prieten mi-a relatat despre o întâlnire pe care a avut-o, acum mai bine de zece ani, cu Majestatea Sa, Regele Mihai.

I-a apreciat regelui modestia, dar a rămas impresionat de o vorbă iterativă a acestuia: „Poporul meu”; invariabil, în discuțiile care invocau poporul în sine, regele își asuma apartenența și suveranitatea prin rostirea acestei sintagme.

Când amicul meu, în timp ce-mi povestea, a început să încurce evenimentele celui de al Doilea Război Mondial, m-a dezamăgit – de fapt, nu-mi venea să cred că era atât de înstrăinat de probleme și unul ca el, fără vreo cunoștință în domeniu, măcar de cultură generală, a avut privilegiul de a-l fi cunoscut pe rege în persoană, un simbol al acelor timpuri (și nu numai), a fost față în față cu istoria vie și nici măcar nu și-a dat seama, astfel încât, după întrunire, să fi pus mâna pe carte și să se fi documentat, pentru a fi ieșit, din situație, cu lecția învățată, în schimb, el a reținut o vorbă, căreia nu i-a deprins auspiciile, anume să-și fi dovedit sieși că este demn de a se fi considerat „prins” în expresie de către un făuritor de istorie. Ulterior, la o distanță de ceva ani, interlocutorul (de câteva secunde al regelui) a ajuns, ca în piesele lui Caragiale, președinte al Centrului de Cultură sau cum se va fi numit instituția județeană, acolo unde a stat până la pensie…

O rudă apropiată mi-a mărturisit…

Prin anii optzeci, a stat în gazdă, la Sinaia, pentru un sejur de câteva zile, la omul care a contribuit la arestarea lui Ion Antonescu.

Mareșalul venise la Palatul regal, însoțit de propria-i gardă militară, care a părăsit scările palatului, acolo unde se instala de obicei, din momentul în care căpitanului (care o coordona) i s-a transmis ceva (nimeni nu știe ce), de către un aghiotant al regelui.

Regele, susținea gazda rudei mele, mi-a dat ordin să-i transmit mareșalului că este arestat și, indiferent de reacția pe care o va avea, să nu fac absolut nimic. I-am comunicat: „Domnul mareșal, sunteți arestat!”.

„Din ordinul cui, mă?” – mi s-a adresat. „Din ordinul Majestății Sale”. A tăcut și a dus mâna dreaptă la buzunarul interior al hainei. Am crezut că va extrage pistolul să mă împuște, dar a scos batista și s-a șters pe frunte. Bodnăraș era ascuns după niște perdele, pe hol, să vadă ce se întâmplă.

Drept recompensă pentru rolul meu, am primit această casă.

Coincidența trăită de cel care mi-a povestit mi s-a părut incredibilă, întrucât evenimentele aparțin trecutului îndepărtat și nimeni nu le mai poate scoate din cutie. De asemenea, luând cunoștință despre actul de la 23 August, din manual, rămăsesem cu impresia că aceia, angrenați în istorie, nu pot fi întâlniți printre noi, pe stradă, însă confidența unuia dintre participanți arată, încă o dată, că piramidele au fost ridicate de oameni obișnuiți.

Cu toate că Iona este supărat, pentru că Dumnezeul lui este „milostiv” și „îndurat”, totuși mobilul încercării de a se abate de la porunca divină îl regăsim dincolo de această mărturisire, care, să nu omitem, este rostită după ce el hotărăște: „acum, Doamne, ia-mi sufletul meu”. Deci, spre partea finală a capitolului, când asistăm la scena unei dezbateri mult mai crâncene, spre satisfacerea propriei ambiții de a fi săvârșit un oficiu de pedepsire a celor pe care i-a vestit. Pentru Iona, finalizarea misiunii ar fi însemnat distrugerea cetății Ninive. El se plasează cu fața la răsărit pentru vizualizarea „spectacolului”. În acest fel, își asumă cu adevărat postura de obiect. Crede într-un plan divin prestabilit, ale cărui puncte să nu schimbe perspectiva de început, după avatarurile oamenilor. Cunoaște o frustrare pe care o va revărsa în gesturi de neliniște. Se mută de colo-colo, parcă pentru a se regăsi pe sine însuși.

Iona încearcă să se abată de la porunca lui Dumnezeu. Refuză limitele noi ale unui destin. O imposibilitate de a se ridica la presupusa sacralitate a misiunii. O inadaptabilitate. Vrea să fugă la Tarsis. Nu preferă destinația om. Totuși, se pierde cu frenezie între oamenii de pe corabie. Refuză providența. Niciodată n-a privit mai departe de el însuși. O căutare a libertății într-o condiție care nu pretinde mult. Dacă ar fi acceptat de la început misiunea, sentimentul de libertate ar fi survenit mult mai târziu și numai după ce Iona s-ar fi risipit destul cu mesaj între oameni, până la a se fi „lepădat” de sinele vechi și atunci n-ar mai fi avut bază de revenire, în cazul vreunei nevoi de energie. Dacă, pentru mai departe, ar fi pornit la drum cu energia prozeliților, nu și-ar fi pierdut cumva unicitatea? Din poruncă divină este înghițit de un pește. Interiorul peștelui este de fapt egoismul lui Iona. Corabia nu e sfărâmată. Este un semn că mai sunt speranțe. Fiul lui Amitai se poate prăbuși într-un gol de activitate. Dumnezeu îl chinuiește prin remușcările conștiinței. Iona se refugiază în suferința remușcării, precum și într-o stare de somn.

În Biblie, voința Creatorului acționează întru ameliorarea egoismului general, tocmai printr-o persoană cu o rezervă de individualism în construcție. Personajul biblic este sedus de respectarea propriului ritm existențial. Asumarea unei misiuni presupune altă febră. O libertate puternică tocindu-se în impactul cu închistarea umană. Creația nu acceptă, pentru încă o dată, intervenția artistului. Legătura dintre om și Dumnezeu ar duce, în cazul omului, la o forțare a limitelor, iar depășirea lor, benefică pentru Dumnezeu (care, în sfârșit, ar dispune de o entitate pe picioare și cu aspirații personale șterse). Dar Iona cultivă vocația anonimatului. Are capacități de conservare. Trăiește ispita de a se sustrage măreției poruncii supreme. Capcana este aceea de a fi înghițit de un pește apărut din vâltoarea pedepsei. Monstrul marin este o traducere în formă concretă a egoismului uman. Dumnezeu cere libertate pentru credința numai în el însuși, pentru asigurarea unei justiții.

O sursă a calvarului lui Iona este neîncrederea, iar un corespondent mitic – Prometeu. Acesta (Prometeu) a beneficiat de libertatea de a stăpâni. Va fi înlănțuit, dar căderea este a cuiva împlinit, capabil să trăiască forme infime ale libertății, privind fărâmele de ficat purtate în plisc, din înlănțuire, de vultur. Vulturul este un vehicul între suferința lui Prometeu și măreția lui Zeus. Însă, încoace de acele timpuri fabuloase, stăruie destinul concret al poetului Ovidiu.