Tricicleta albastră avea o șa mare, de lemn. Roata din față, prevăzută cu spițe zincate și cauciuc, era mai mare decât roțile din spate, evocând, prin configurație, principiile velocipedului.

Am urcat pe tricicletă și am dat la pedale, prin tindă, teren pe care mergea impecabil. Așteptam cu înfrigurare ora la care ar fi ieșit și ceilalți copii în poiană, pentru a le arăta bidiviul meu, manevrat prin coarne.

În poiană…

Era soare, pământul ușor jilav. Toți ochii erau ațintiți asupra mea. Am pedalat. Roata din față, prinsă în pământul cleios, s-a blocat, eu am forțat să trec este hop și tricicleta s-a frânt, de la încheietura coarnelor cu șaua, nu de tot, dar suficient cât să devină inutilă. Am fost trist, mă simțeam trădat de obiect, pe care am început să-l detest ca pe un om. Am apucat-o de „burtă” și m-am dus la tata în curte, să mi-o repare, însă reglajul era imposibil.

Apăruseră și tricicletele de metal, mai rezistente. Gigi, un coleg de clasă, care nu mai creștea, pedala de mama focului prin vale, în poiana bunicilor. Mama nu s-a tocmit cu mine: „Ți-am luat una, dar dacă nu ai fost în stare de ea, ce să-ți fac?”. Nu aveam cum să-i întorc replica, deși mă tot gândeam.

Sub șoprul de la ogeac, tricicleta a devenit mașină de curse, iar eu, pilot de formula 1. Învârteam toată ziua la roată, precum la volan, schimbam viteze fictive, ambalam sonor motorul, când luam curbe. Trăiam senzația cursei, la fel ca în realitate, previzionam piste înguste, mașini pe care le depășeam.

Prin Mercur, am uitat brusc de manechine. Ochii mi-au căzut pe un tractoraș, care era ceva mai mult de atât, fiindcă avea pedale și-l puteai, astfel, conduce pe „brazdele patriei” – îmi închipuiam. Ai mei, din cauza prețului mare, au încercat să mă ia de acolo, sub diverse motive, că este expirat, dar nu mă dădeam dus sub nicio formă: țipam mai tare decât s-ar fi auzit pe câmp tractorul (cel adevărat) huruind. Se strânseseră și câteva vânzătoare, care doar așa ceva păreau a aștepta. Mă rușinam de ele, dar și posibilitatea atâtor plimbări pe tractor era încă puternică; din ciocnirea acestor trăiri, a rezultat un plâns mediu, din parte-mi. Toate minunile din magazin s-au ruinat. Mă situam într-un spațiu gol, în care doar speranța mea, de a-mi fi cumpărată jucăria, mai supraviețuia. Am făcut o tură cu tractorașul. Și atât. L-am lăsat acolo, ca pe un ideal deșert, la care nu m-am mai întors, depărtându-mă și prin vârste de el.

Când intram în Mercur, magazin central, fală, pe atunci, a comerțului, abia așteptam să ajung la scările rulante, care, deși executau un urcuș lent, mă speriau, totuși, în urma avertizărilor tatei: să nu te uiți în jos, fiindcă, fiind instalate prea aproape de grindă, îți poți rupe gâtul, să fii atent când se termină rulajul, pentru a nu te împiedica de prag etc.

Niciodată nu mă simțeam singur în gândul meu, fiind spionat din mai multe unghiuri, de către manechini, pe care hainele erau atât de bine aranjate, încât îi însuflețeau; mă uitam, clipe bune, la figurile feminine, cioplite în lemn, părându-mi imposibil ca ochii lor să nu aibă viață. Nu plecam de acolo, până nu mă copleșea impresia ființării lor. Eram ca Polifem dinaintea operei sale, însă nu aveam cunoștința miracolului de care acesta a avut parte, fiind prea mic și convins că manechinele merg singure, noaptea, prin magazin. Mă sfiam în fața lor, atras de cochetăria artificială, fiindcă mi se părea nedrept a se acorda atenție, în van, unor păpuși, fără strop de animație în mecanism, iar unui om, nu. Mă lăsa mască esența fenomenului: reclama, prin manechine, reprezenta sufletul comerțului.

---

Pentru prima dată, portiera s-a deschis, în mersul mașinii, pentru că mecanismul era înghețat și nu a cuplat adecvat.

Pe stradă, automobilele zbârnâie de frig, nu datorită grabei șoferilor.

Doi polițiști de circulație, postați la o trecere de pietoni, tot de frig încep să cânte, țopăind. Poartă căciuli groase de iarnă (date de către stat, ca pensia devreme, în floarea vârstei), ce bine îi prinde unuia dintre ei, ras în cap!

Am văzut cândva o secvență, dintr-un film: valul de frig demola totul, casând ansamblul de lucruri din cale. Evident, posibilitatea m-a pus pe gânduri, întrucât naturii nu ai ce-i face…

Cum pot rezista eschimoșii ori alți locuitori la poli, când gerul are o atât de mare forță? Sau cum este să vezi tot timpul numai zăpadă?

În Pontice, Ovidiu, înspăimântat de vremea de aici, extrem de rece, menționa că dacii aruncau în foc, pentru a se încălzi, ulmi întregi. Mi s-a părut o exagerare, o licență poetică, însă, astăzi, când îndurăm acest aer polar, instalat ca domn peste țară, la puțină vreme după ce am stat la soare, m-am extaziat la vederea ghioceilor, îl cred mai mult ca niciodată și-l compătimesc: ajuns, peste noapte, în Dacia, un ținut agrest față de luxul pe care l-a cunoscut la curtea imperială, a fost nevoit s-o ia de la capăt cu soarta lui de poet, scriind fapte de blog, anume experiențe diurne, în care a pus suflet, în speranța de fi iertat de împărat etc. Deznodământul se cunoaște.

Gerul este ca o pastă căzută peste oraș, din care oamenii se zbat să iasă la suprafață sau să străbată minuscula distanță dintre două repere ale vieții lor, casă & serviciu, scoțând aburi pe nări, ca trenul. Prima grijă este să reziști gerului, până la destinație. A doua, oricare ar fi, nici nu prea se mai susține, încape greu printre calorifere și radiatoare – la care te tot gândești.

Gerul și canicula sunt două poveri.

Pe caniculă, te uiți la ceas să treacă orele încinse ale zilei, când, de fapt, propria-ți viață trece, în așteptarea răcorii (la un asemenea scop mărunt ajungi din cauza climei!).

Altădată, satele erau vesele…

De lăsatul postului (premergător Paștelui), tinerii se adunau, de la orașe, oricât de îndepărtate ar fi fost acestea, pentru a lua parte la un obicei, unic – din câte știu – , supranumit Aoleo, Mărie!

În poiană, pe seară, se făcea un foc mare și de durată: în partea de sus, se grupau cei care dădeau gură, iar în partea de jos, cei care ar fi trebuit să reacționeze la mesaje.

– Aoleo, Mărie!

– Ce e, mă, ce e?

– Mă întâlnii cu Ion al lui Vasile și-mi spuse că Leana lui Palcu se mărită!

– Cu cine, mă, cu cine?

În afara unor astfel de strigături false, poate și adevărate, se mai lansau și alte zvonuri, menite să răscolească vatra satului.

Pentru mine, care eram copil, curajul de a fi rostite nume reale în contexte incomode îmi dezvăluia altă față a acelora care deveneau actori într-o piesă în natură, precum în Roma antică, aproximativ în același moment din an, ostașilor li se permitea să-și ia în derâdere superiorii, inclusiv pe Caesar; îmi păreau mai dușmănoși decât aceia despre care făceau urătura. Cei înfierați erau de față, dar se intimidau, fie pentru că își recunoșteau mania, fie pentru a nu împiedica manifestarea: abia de rosteau două vorbe, care sunau ca pâlpâirea în văpaie.

---

A doua zi, începea postul: se duceau împărțituri nepoților, bunicilor etc. În prima săptămână, se mâncau ouă, brânză, lapte ș.a., dar, din a doua, lista se restrângea treptat.

---

Obiceiul Aoleo, Mărie! e viu și astăzi. În locul maldărelor de coceni și de paie, se ard cauciucuri uzate de mașină.

Strigăturile anunță mai mult întoarcerea vremii bune, duduitul inimii oamenilor, decât fapta, după ulucă, a vreunui semen.

Mă suiam în liliacul de la drum, dar nu mai sus decât era uluca, pentru a nu mă zări lumea care trecea din deal în vale și din vale în deal… Crengile erau solide și netede.

Stând în liliac, smulgeam, din penicule, câte o floricică, pe care o fixam în cuta dantelată a degetului mare și număram până la zece. Dacă floarea nu cădea, atât cât număram, după ce îndreptam degetul, ca să strângă firul vegeatal, fata la care mă gândeam și pentru care făceam efortul, mă iubea – acesta era semnul pe care-l așteptam de la migăleală.

Când floarea pica, inima suporta o tristețe imensă, cât o planetă, și-mi reproșam ideea: cine m-a pus pe mine să probez? Îmi pierdeam încrederea în succes, imaginându-mi diverse dialoguri, prin care încercam să recâștig dragostea mototolită de joc.

Din pom, o ștergeam lent, în propriul sine, cum se estompează, în timp, culoarea din hârtie.

Când, însă, floarea suporta numărătoarea, mă înseninam și așteptam ziua revederii fetei, gândindu-mă la hainele în care să mă fi prezentat, pentru o naivă prietenie. Imboldul de a porni atunci, pe loc, să lămuresc lucrurile, era mai puternic decât un cal, dintre aceia struniți de ahei, în avalanșa înspre vestita cetate Troia, însă dura până a mă reculege din pata de emoție, zvâcnită de inimă în coroana mov.

Odată cu parfumul care se rărea în urma mea, când părăseam pomul, alte idei mă prindeau și mă aruncau în vâltoarea ficțiunii a noi planuri.

În primăvară, Dumnezeu nu lasă niciun petic de pământ la voia întâmplării. Din acel nămol, în care se împiedică oamenii și dobitoacele, scoate frumuseți fără seamăn. Pentru a le vedea, mă striga mama să merg în grădină, acolo unde, sub păr, se așternea un covor de tămâioare, dintre acelea măiastre, neîntrecute nici măcar de lucrul la suveică al călugărițelor albe, cu inima pură.

De unde gândul mamei de a mă face părtaș la o asemenea minune? Acesta este unul dintre motivele pentru care o consider unică. Nu scoteam o vorbă, înțepeneam în loc, în timp ce parfumul de tămâioare mă lua în brațe și mă purta pe mine, cel din interior, prin palatul sfinților din cer. Mă întrupam în emoție, escaladam vârful împlinirii ad-hoc, dar îmi era teamă să nu vadă nimeni în sufletul meu, pentru că m-aș fi rușinat și aș fi fost gâtuit de lațul sfielii.

Astăzi, sunt convins că mama îmi înțelegea firea, datorită liniștii pe care ea însăși o păstra, voind să-mi audă bucuria pe care nu o spuneam.

Un mănunchi bleg de tămâioare, din găletușe, în piață, mă întoarce, oriunde aș fi, la stadiul de țintă a propriei săgeți de visare și de frângere de sine în stropul de culoare.

În februarie, începeau zăpezile să se topească. Veneam de la școală, pe coastă, iar, în dreapta, pe făgaș, apa vuia cu putere, sfărâmând pojghița de gheață sub care gâlgâia. Aerul cald se instala în cuiburi de paie, ca un ou – cu mintea-l spărgeam. Lumea îmi datora căldura care zbura din coaja strivită, ca puii de vultur.

Staulul îmi dădea impresia altui univers. În ritmul lor de viață, animalele tocau în liniște furajele, puse în maldăr de gospodar. Cu botul umed și lipicios, vacile nu aveau habar de mocirla de afară. Aburii se ridicau din nările lor ca din furnale. Aș fi vrut să mai stau înăuntru, să contemplu bucuria simplă a lor.

Inima-mi se despovăra ea însăși de griji, acelea care erau…

Altădată, sosirea primăverii avea, pentru mine, magie, adulmecam aerul, ca un dulău, cu foame de starea de bine. Cum Dumnezeu ne-a dat duh, suflam și eu peste cerbul încrustat în mărțișor, prins cu boldul în rever – mă așteptam să-l văd sculat în picioare, alergând și boncănind îndelung, printre crengi.

Firul alb-roșu, purtat la încheietură, atenua vrăjile, puternice în această perioadă a anului.

Cocoșeii de porțelan alb scoteau, din gușa roșie, cântece măiastre, care-mi păreau, fiindcă numai eu le auzeam, mai sonore decât sculptura lui Brâncuși (Cocoșul, 1949). Peticul artizanal de sub ei, deși-l neglijam în restul anului, era mai viu decât orice scoarță oltenească, țesută în mânăstiri sau ilustrată în ulei de Țuculescu.

Nu-mi mai păsa de răutatea nimănui, în timp ce mă uitam în zare. „Miroase a primăvară!” – am auzit, lângă mine, pe cineva spunând. Cu vorba aceea, aparent fără noimă, a rămas, în amintirea mea, băiatul popii. Nu i-am răspuns, fiindcă atenția îmi era atrasă de unghiul călător al păsărilor care aduceau soarele în zbor, din țările calde.

O barză pe stâlp depășea maiestuozitatea soclurilor eline, iar în ciocul ei, intuiam șopârla murind.