Eram abonat la revista „Cutezătorii”, datorită benzilor desenate, care ilustrau episoade epice ale războiului dintre daci și romani, o alternativă la filmele de acțiune de la tv. În plus, erau surprinse diverse activități ale unor cluburi de radio, dar și schițe ale realizării unui aparat de transmisie etc., schițe pe care, oricât de mult am încercat, niciodată nu am reușit să le îndeplinesc.

Odată, în revistă, s-a prezentat un suport de pahare. Pe pagină, apărea imaginea unui iepuraș colorat, care, decupată, trebuia lipită pe un carton; după îndoirea cartonului, cam în dreptul burții iepurașului cel viteaz, reieșea un cerc gol, în care am fixat un pahar: acolo, îmi țineam periuța de dinți. Spre nedumerirea tatei, care nu agrea aplicația, am agățat suportul în cameră, pe perete, unde, cândva, stăruise, de strajă faptelor mele, cravata de pionier (o dădusem pe un iepuraș!).

La un moment dat, revista a fost suspendată, fapt care m-a dezamăgit, întrucât pierdusem legătura ficțională cu strămoșii mei. Despre Zalmoxis și despre exuberanța tinerilor antici, de a se fi aruncat în sulițe, având ca motiv parvenirea, cât mai repede, pe tărâmurile zeului lor, pe care susțineau că l-au și văzut în apropiere, atunci am aflat. Stăteam în soare, meditând la curajul propriu, dacă l-aș avea, într-o asemenea circumstanță, dacă aș fi, sub raportul îndrăznelii, superior sau inferior ascendenților, dar, evident, regăseam, în mediul meu, atâtea mijloace și obiecte de a mă bucura de viața irepetabilă. Totuși, părinții mi-au spus că, în Maramureș, există obiceiul ca, la mort, lumea să nu se întristeze, ci, dimpotrivă, să se înveselească. Justificarea unei asemenea atitudini, de celebrare a evenimentului tragic, am găsit-o, cumva, ulterior, când orizontul meu cultural s-a extins: în Maramureș, s-au refugiat, din fața invaziei romane, așa-zișii „daci liberi”, perpetuând obiceiuri și tradiții vechi, de neconceput în prezent.

În memorie, mi-au rămas filele de calitate ale revistei, titlul („Cutezătorii”) care îmi părea ca o pâlpâire (nu știu de ce), precum și culorile vii, de curcubeu, ale benzilor desenate. Din când în când, erau strecurate glume, în genul: „Arde gazul de pomană” și vedeai, creionat în alb negru, în genul caricatural, un bărbat visând la birou, cu lampa aprinsă, probabil degeaba, în timp ce el, protagonistul, ar fi trebuit să duduie de activitate, ca motorul. Am citit, într-o seară, la taină, din revistă, având convingerea că voi fi și ascultat de cercul babelor, similar cu acela din desen, anume gol pe dinăuntru la astfel de „poante”, din cele pe care le surprindeam și eu.

Aveam mari emoții, întrucât doamna învățătoare ne-a avertizat: „Cine nu merită, nu primește cravată, nu-l fac pionier!”. Mă uitam cu jind la elevii mai mari, care purtau entuziaști cravata, prinsă în inel transparent, de plastic.

A venit și ziua proclamării… Trecusem testul, eram bun de a fi pionier. Ceremonia s-a ținut în clasă. Atât de emoționat eram, încât nu-i puteam mărturisi doamnei de ce nu mă pot da mai în spate, în conformitate cu pretențiile ei, după cum ne grupase: unul dintre șireturi mi se desfăcuse și zăcea, fără suflare, sub talpa colegului din fața mea. Învățătoarea voia să mă alinieze, punând mâna pe mine, iar eu nu mă mișcam. L-am îmboldit ușor pe coleg, dar el nu și-a dat seama. Prin urmare, tot prins în loc am rămas. Ce piatră de pe suflet mi s-a luat, când, totuși, am reușit să-mi eliberez șiretul de sub tirania tălpii colegului! Nici iobagii nu au trăit un asemenea sentiment de liberare, ca mine.

Acasă, am pus cravata roșie pe perete, deasupra patului. Dimineața, mă trezeam cu ochii pe cravată, ca pe icoană, fapt care-mi da un imbold de a mă fi dus mai repede la școală – eu, care, până atunci, plecam la limită, după ce, lent, îmi beam ceaiul de tei, îndulcit cu multe cuburi de zahăr.

Mândria conferită de statutul de pionier s-a estompat în timp, când și celor mai „slăbuți” la carte din clasă li s-a acordat peticul roșu, triunghiular, mărginit de culorile de pe steag.

Când nimeream, sub diverse pretexte, în biroul UTC, trăgeam cu ochiul la trompeta plasată în colț, pe toartă, precum și la toba de alarmă, agățată în cui. O singură dată, am prins ocazia și le-am probat. Am fost dezamăgit: în primul rând, trompeta scotea un sunet aproape pițigăiat, unde nu știam eu să suflu, apoi toba era cam deșănțată, cu pielea lăsată, ca fața unui moș.

Pe baza unui abonament, în fiecare sâmbătă, de la ora 14,00, eram în sala de cinematograf. Doi câte doi, sub controlul doamnei învățătoare, extrem de riguroasă cu disciplina, ne îndreptam către fosta casă a boierului, transformată în Cămin cultural. Acolo, în sala semiobscură, ne căutam locurile, în tăcere. Podeaua mirosea a motorină. Ștefan, un domn în vârstă, cu părul alb, era responsabil cu aparatul de proiecție și cu atâtea role de metal, care zăngăneau. Îl consideram atât de norocos, datorită posibilității de a viziona, oricând își va fi dorit, filme diverse.

Când începea filmul, trecea, pe deasupra mea, șirul de lumină și de culori, emis de aparatul de proiecție, printr-o ferăstruică, din fundul sălii. Personajele păreau a merge, întâi, prin aer, pentru ca, într-un final de periplu, să se așeze, în jocul presupus de rol, pe ecranul alb, de pânză. Vocea lor răsuna puternic din boxe, asigurând iluzia că sunt chiar lângă noi.

Etapa aceasta mi-a îmbogățit sufletul. Am vizionat creațiile lui Walt Disney, precum și filmele istorice românești. Filmul Dacii, în ciuda mesajului cu tentă (apăra cauza băștinașilor), nu a reușit să șteargă din inima mea admirația față de mărețul imperiu roman; impresia primordială era aceea a pierderii țării, din cauza trădării, tot a unui dac.

Nu înțelegeam cum Mihai Viteazul, din fastuozitatea câștigată în bătălii și etalată la intrarea în Alba-Iulia, a ajuns să bântuie prin orașul Praga, de vorbă cu te miri cine, mai ales din sfera hanurilor, el, marele voievod. Sau Vlad Țepeș, cu viclenia proverbială, să nu fi reușit să anticipeze și să anuleze planul boierilor trădători. Astfel de întrebări m-au urmărit ani de zile și au devenit piatra de temelie a pasiunii mele pentru istorie.

Când punea porumbul, mama ne lua cu ea la câmp. Din mers, arunca două-trei boabe în gropița făcută în pământul reavăn, prin împunsătura cu un par mai mic. Capul terenului era marcat de câteva tufe de mărăcini. Când mă plictiseam s-o privesc pe mama semănând, mă strecuram în acești mărăcini, al căror mijloc nu înțepa, și mă jucam de-a spionii. Câteva rămurele netede erau manetele helicopterului, care-mi imaginam că e tufa, și zburam peste țarini. Gura îmi duduia ca motorul sau imita sunetul elicei. După un timp, când nu mai aveam ce sonda, îmi mutam jocul în nucul din partea opusă, răsărit în mijlocul viei bătrânești. Mă prindeam cu mâinile de creanga solidă, cea mai joasă, începând să execut mișcări de gimnast la paralele. Atârnam ca liliacul de creangă, pentru câteva momente, revenind în „capul oaselor”, printr-o rotire în aer și o aterizare în picioare. Coaja gri a trunchiului semăna cu aripile guguștiucului stând și cântând pe o creangă mai sus.

În jurul orei zece (dimineața), un bătrân șchiopătând (rănit în război) ieșea în poteca delimitatoare a pogoanelor și ne striga (pe mine și pe soră-mea). Omul, în cămașă albă, un vecin de pe deal, scotea din buzunarul de la pantalonii de postav, un ambalaj alb, pe care-l desfăcea lent. Așa desfăcute, probabil pentru a le fi văzut și împărți noi, eu și soră-mea, ne oferea bomboane mentolate (spirtoase li se mai spunea). În câmp, sub soarele primăverii, parfumul de mentol mă înviora și-mi inspira priveliștea străzii pe care trebuie să fi funcționat cofetăria.

Bucuria bătrânului acela se unea cu extazul nostru, el, sub imperiul faptei bune, sperând la un loc în paradis, noi fiind îngerii lui care-l recomandam, pentru când îi va fi sunat ceasul, Domnului.

Zarvă mare…

Se împodobește mireasa. Cântecul „Ia-ți, mireasă, ziua bună / De la tată, de la mumă” etc. stoarce lacrimi din ochii femeilor. Cineva se ocupă cu distribuirea florilor albe, confecționate din pânză dantelată. Ai mei sunt nași. Eu țintesc floarea cea mai mare, care aterizează pe reverul ginerelui, însoțită de bancnota de o sută de lei (cu imaginea lui Bălcescu). Intervin, pentru că mă așteptam să-mi fie mie prinsă în piept:

„Așa e tradiția, îmi explică mama”. Înțeleg… În vizorul meu, intră, de acum, a doua floare ca mărime, care, spre dezamăgirea mea, zboară ca un fluture spre haina cumnatului de mână. Încep să o revendic: „Eu sunt naș. Mie mi se cuvine!”, însă nimeni nu mă ia în seamă. După acea floare, am tânjit câtă vreme a ținut nunta. Nici la fotografia cu mirii, ori pentru mine a mă poza însemna mult, nu m-am resemnat: stau înghesuit în mama, cu degetul ștergându-mi lacrima de pe obraz – așa am fost imortalizat. Au încercat să mă consoleze, precum să claxonez, cât îmi poftește inima, din camionul care transporta darurile finilor către nași, prin sat, ca să vadă lumea fala, o mobilă de lemn, dar tot nu-mi trecea.

Erau anii șaptezeci, plini de voioșia transformărilor.

Ecourile acelei nunți fastuoase au pierit, dimpreună cu mulți oameni, care au jucat în horă. Anul trecut, însuși ginerele a plătit vamă lui Caron, în monedă actuală.

În clasa a doua, profesoara de engleză ne-a oferit rețeta pentru sucul de soc. Imediat ce am ajuns acasă, am cules aceste minunate flori, din socul din colțul grădinii, și am preparat băutura răcoritoare, într-o damigeană. Am vorbit celor de pe mahala… Unul dintre tovarășii de joacă, pe nume Crsitian, mi-a cerut să-i dau și lui un pahar. După ce a băut, a mai cerut. Atunci, mi-a venit ideea să vând. El s-a dus acasă, de unde a revenit cu trei lei, cât îi pretinsesem pe litru.

Aveam un câine, Lăbuș, pe care-l luasem de la tușa Gheorhița; era atât de blând, încât și gâștele îi stăteau pe cap și el nu se sinchisea deloc.

Cristian a strigat la poartă. I-am spus să intre. Sticla de suc îl aștepta, cuminte, în tindă. Mi-a dat banii și a plecat… Lăbuș alerga prin spatele meu, nebăgat în seamă; fără vreun motiv, s-a repezit la mușteriu și l-a apucat de picior, în dreptul porții, la ieșire, când mai era un metru până în poiană. Nu știam cum să-l calmez pe Cristian. I-am dat suc în plus. Marinela, mama lui, era certăreață din cale – afară: toată ziua îi umbla gura, iar fiu-său, naiv în general, avea obiceiul să pârască.

Intrasem într-o neliniște enormă.

Pe seară, am auzit-o pe Marinela, o femeie „cu sprâncene frumoase” (caracterizarea mamei), la poartă. Inima mi se făcuse cât un purice. Atenționată de mine, fiindcă nu mai aveam cum să-i ascund, mama a ieșit cu lecția pregătită, formulând scuze repetate. Contrar așteptărilor, Marinela însăși râdea. Au schimbat vorbe, ca două vechi prietene.

De câte ori se face socul, mama îmi aduce aminte de năzuința mea de negustor și ea însăși nu uită să prepare acest suc deosebit de bun, din care îmi aduce o sticlă.

Toba este instrumentul care m-a atras dintotdeauna. La nunți, mă apropiam de scenă, împreună cu alți copii, și așteptam să aud sunetul cinelului, iar când lăutarul călca pedala bateriei, atingeam apogeul misiunii. Când am aflat că tobele cele mai bune au suprafața din piele de vițel, orice astfel de ierbivor, zărit de mine, slobozea cel mai pur sunet de percuție în urechea mea – așa îl identificam – nu rumegând sau respirând, ci răsunând.

După ore, prin clasa a treia, am văzut, la magazin, o tobă mică, de tablă, vopsită în albastru și prevăzută cu două bețe de lemn. Prețul era de patru lei. Am cumpărat-o, fără a sta pe gânduri. Până acasă, am bătut-o pe drum, îmi trecusem curelele de prindere peste gât și o loveam ca instrumentistul cel mai aprig. Mama însăși a fost mulțumită de achiziția mea.

Când eram străbătut de îndoieli, fiindcă voiam să devin cineva imediat, ca sub bagheta magică, ori prins de monotonie, luam toba din perete, unde o agățasem, și încercam să țin un ritm, după ureche.

Bătută atunci, în anii șaptezeci, toba cadențează și astăzi în sufletul meu, peste atâta vreme, iar câteva dintre sunete le-am tivit aici, în foaie, ca mărturie a spiritului unui copil visând la a face parte din spectacolul lumii.

Ieșisem în pauză, după ora de educație plastică. Liliana, o colegă de la altă clasă, avea în mână un pui, care mi-a părut o piesă rară: cu puf multicolor pe aripi, cu plisc alungit și galben. Ochii lui se uitau la mine, în mod rugător, să-l scap din strânsoare. I l-am cerut. „Ce-mi dai, în schimb?” – m-a întrebat Liliana, care a adăugat: „A căzut din pom și l-am ridicat”. Doar ce spălasem paharul roz, retractil, în care înmuiam pensula, pătată de acuarelă. Cu oarece ezitări, am făcut schimbul.

Am luat puiul și am revenit în clasă, mulțumit că ajunsesem atât de aproape de o vietate care avea să crească, să zboare și să graviteze în jurul meu, al salvatorului. Colegii mei s-au strâns să-l vadă. Extrem de grijuliu cu puiul, am ajuns acasă:

„Ce facem cu el, pentru că va muri! Liliana va rămâne cu paharul și tu cu nimic!” – m-a dojenit mama; a doua zi, a mers cu mine școală și a recuperat paharul, anulând tranzacția, după ceva parlamentări.

În continuare, m-am interesat de soarta puiului. La câteva zile, am aflat că a și murit. Mă simțeam vinovat, fiind convins că eu aveam să-i port mai mult de grijă, dacă l-aș fi păstrat, însă, desigur, ar fi fost atât de complicat: un pui care pică din cuib va sfârși repede, în gura înfometată a unui motan ori sub talpa unui om neatent. Pe viitor, am dat curs tendinței mele de zbor – cam atât am putut să fac, pentru vietatea plăpândă care m-a impresionat.

În curtea școlii, clasele mici…

Jucam fotbal, fie atacant, fie portar. Când oboseam, treceam în poartă, agreând să intuiesc direcția șutului și să mă arunc după minge, precum Lung sau Boldici.

Am pus mingea jos, pentru a o degaja. Mi-am luat avânt și am șutat cât am putut de tare, însă în gol, deasupra mingii. Durerea de la încheietura piciorului drept m-a doborât fulgerător, fără a mai avea resurse fizice să mă ridic. Am fost dus pe brațe în clasă, de către colegi. Mai greu a fost pe treptele scării, fiindcă nu se pricepeau să mă urce. Toți, dintre cei care se nimeriseră pe acolo, în năvală să intre la ore, s-au oprit în loc și se uitau la mine cu multă compasiune. Îmi era și rușine, dar nu aveam ce face.

Nici până a venit ora să plec, durerea nu mi-a dispărut. Doi colegi, Mitică și un băiat blond, căruia nu-i mai știu numele, m-au cărat, unindu-și mâinile sub șezutul meu, configurând ceea ce noi numeam „un scaun”. M-au purtat până la casa celui blond, casă din apropierea școlii. Acolo, m-am întins pe pat. Anunțată de Mitică, mama a venit, într-un suflet, și m-a doftoricit, provizoriu, după care am mers la dispensar, în căruța cuiva. Drept tratament, am primit o cremă, pe care o aplicam asupra ligamentului întins.

Fără duh, atunci am rămas, pentru prima dată. Casa în care mi s-a acordat primul ajutor era atât de veche și de mică, încât nu-mi imaginasem, vreodată, că este locuibilă, dar omenia de care am avut parte – mama băiatului, o femeie simplă, cu broboadă pe cap și fustă neagră, de țărancă, îmi vorbea calm și încurajator – a lăsat o urmă de căldură în sufletul meu. De câte ori trec prin dreptul acestei curți, arunc o privire, în trecut; este privirea, plină de recunoștință față de niște oameni buni, a copilului, adăpostit, cândva, de către aceștia.