Aveam șase ani, atunci.

Era seară, deschisesem televizorul. Începuse o emisiune de muzică ușoară. Mă uitam la părul lung al interpretei, precum și la ținuta ei de gală… După o vreme, imaginea televizorului s-a albit. Mama a venit, într-o fugă, m-a luat în brațe și m-a dus în curte: „E cutremur!” mi-a spus. Soră-mea era deja afară, nedumerită și ea.

În poiană, se adunaseră și alți „megieși” de-ai noștri, însă Mamut cel bătrân lipsea; cu uimire, am aflat despre el că s-a culcat la loc.

„Oare va mai fi cutremur?” – era laitmotivul discuțiilor.

Tata (care lucra la oraș) a sunat la poștaș și ne-a transmis că este bine.

În zilele care au urmat, se vorbea despre diversele personalități ale lumii artistice, care au pierit la cutremur. Cu această ocazie, am auzit despre Doina Badea, Toma Caragiu – cred că ei au fost cei mai plânși de lumea din sat. De câte ori îl revedea pe Toma Caragiu la televizor, bunicul ofta: „A putrezit de tânăr, săracul!”.

La Craiova, unde urmele cataclismului erau vizibile, multă vreme, un bloc din centru a stat sprijinit de un par, adus de echipa de specialiști, până la a fi fost renovat.

Din cauza vârstei prea mici, nu știam că pământul se poate clătina. Momentul în sine cu o asemenea poză s-a inserat în memoria mea, dar discuțiile ulterioare despre tragediile din țară, erau emoționante.

---

În august, 1986, grație unui premiu literar, mă aflam într-o tabără, organizată în orașul Victoria. Era în jur de ora 19. Ne-am strâns la un cenaclu literar, într-unul din dormitoarele căminului de liceu. Vorbea Mircea Cărtărescu. Stăteam pe pat, alături de Elvis, un băiat din Buzău. Patul a început să se miște. Am surâs, fiind convins că Elvis, în glumă, sare în pat, dar, uitându-mă atent la el, am observat că „visa”, probabil la un viitor de mare literat. Becul, prins în fir, se zbătea. Cineva a strigat: „Cutremur!”. Deși panicați, am părăsit, în liniște, încăperea. Câțiva dintre tineri comentau: „L-ați văzut pe Cărtărescu? A îngălbenit de spaimă, fiindcă el, din locul din care vorbea, ar fi fost cel mai defavorizat, cel mai depărtat de ușă”.

A doua zi, am sunat acasă. Toți erau teferi.

---

În vara anului 1990, ziua, în armată… Mă întinsesem pe unul dintre paturile din spate, pat care a început să se zgâlțâie. Elvis nu mai era în apropiere, să fi crezut că-l mișcă el. Mi-am dat seama imediat că este cutremur. M-am îndreptat, cu pași repezi, către ușă:

„Ce ai, de te grăbești așa?” – mă întrebau toți cei de față. Nu le-am răspuns nimic. însă, din ușă, i-am anunțat: „Este cutremur!”.

---

În măreția ei, planeta își rezolvă singură „problemele”: se zguduie o dată și se regenerează, indiferent dacă în spinarea ei mai urcă ori nu omul din pom sau din birouri. Cutremurul este una dintre acele forțe căreia nu ai ce-i face și care te determină să cugeți mai mult la legătura ta cu Dumnezeu, căruia i te poți înfățișa oricând și ce-i spui, când nu ai apucat să îndrepți ceva în viață ori să rămâi constant în opțiunile cele mai bune? Că ai fost egoist, că ai înfulecat de zor ceea ce ai poftit, că nu ai luptat cu firea ta, pentru că nu ai avut sprijin dumnezeiesc, dar nu tot prin credință și rugă, deschizând Biblia, acesta se obține?

Costel era imens, pentru vârsta lui. Numai văzându-l, ți se făcea frică, însă nu și mie. Era și colegul meu de bancă, una era la ore și alta, în pauze, când își dădea în petic. Își spunea „Tarzan”. Gura îi mirosea a ouă clocite. Vorbea mult, apropiindu-și capul de mine, să nu-l audă învățătoarea. Mă forțam să-l și ascult, dar și să-mi țin respirația, pentru a evita să inhalez mirosul expirației lui. Îmi cumpărasem un stilou autohton, cu peniță groasă. Într-o pauză, mi-a îndoit penița. Acasă, mama a observat deformația. I-am mărturisit, fiindcă nu am avut încotro, ce s-a întâmplat. A doua zi, a venit la școală și i-a expus doamnei ce problemă am întâmpinat. În timp ce o asculta, doamna Aurelia Puicea (numele învățătoarei) a luat stiloul, a fixat penița pe marginea catedrei și a îndreptat-o cu o nuia, întrebându-mi colegul, în mod ironic: „Și te crezi Tarzan?”.

După acest episod, am ieșit în pauză. Îmi mestecam liniștit, în curtea școlii, sandviciul cu unt îndulcit cu zahăr (așa-mi plăcea mie). Plin de ură, Costel a venit pe la spatele meu și m-a lovit. M-am înfuriat și l-am împins. Cum, necum l-am pus jos. Reușisem să-i prind brațele sub genunchi și am început să-i car la pumni pe unde nimeream, pentru a-i reprima curajul ripostei, când va scăpa de sub mine. Nimeni nu l-ar mai fi scos, atunci, din mâinile mele, dar mi-a tras fesul pe ochi și a tulit-o.

După ore, mă aștepta, mai încolo de școală, pe șosea, însoțit de unii băieți mai mari, vecini cu el de mahala. El nu mi-a spus nimic, dar ceilalți m-au amenințat, să nu-l mai bat pe viitor, că nu știu ce și pe dincolo. Am tăcut și, din privire, măsuram lașitatea colegului, direct proporțională cu imensa-i constituție fizică (era gras și înalt). Niciodată nu m-am gândit să apelez la cineva, pentru a mă ajuta în „războaiele” mele, dar el, da.

În prezent, cioban de meserie, suferă de diabet și, am înțeles, că este jumătate din ce a fost. Nu l-am mai revăzut, din clasa a cincea. Nu-i port pică, pentru că nu am cui; deși ar trebui s-o iau de la capăt cu el, aș vrea, pe undeva, să mai revin, temporar, în vremea aceea și să mă revăd pe mine, solitar și îndrăzneț, în magma inadvertențelor.

În clasa a doua, doamna învățătoare a organizat un concurs: Cel mai bun povestitor. Concurenții se prezentau, pe rând, în fața clasei, și urmau să istorisească despre ceva.

Toți erau foarte atenți. Era momentul să etalez ceva interesant, din acele basme despre care le-am tot vorbit. Pe unii dintre colegi i-am și invitat, anterior, pe la mine, pe acasă, pentru a le arăta ce titluri am colecționat. Când mi-a venit rândul, urechile-mi nu mai captau niciun sunet exterior. Bătăile inimii păreau a mi se fi instaurat în cap. A durat o veșnicie, până am ales ce basm să prezint: nu voiam să fie unul pe care ei să-l fi știut.

– Apa vieții de Frații Grimm – am început.

– Ce titlu frumos, Apa vieții, m-a secondat doamna.

Dinaintea mea, chipurile ascultătorilor se estompau, precum și orice urmă de sunet. De emoție, m-a cuprins amețeala, M-am sprijinit de prima bancă, să nu cad. Doamna învățătoare m-a îndemnat să iau loc, deși îmi mai revenisem din starea de rău, și, deodată, l-a declarat câștigător pe Costel, un băiat voluminos, pus, mereu, pe bătaie, care obișnuia să-și ia în batjocură interlocutorii. Decizia m-a dezamăgit. Și aveam atâtea de spus!

Mi-am asumat acest mic eșec, l-am ascuns undeva în suflet, aproape că îmi era rușine de ceilalți, care așteptau să-mi audă povestea. Abia peste ani, când am citit despre C. A. Rosetti, cel mai mare orator al Junimii, tracul pe care l-am avut atunci mi s-a părut de bun augur. Dacă ar fi fost cineva să mă fi înțeles, aș fi dat dovadă de elocință mai abitir decât Rosetti sau Cicero, dar, altfel, lecturile au reverberat în mine și m-au săltat, când a fost necesar, peste orice hop existențial.

Ajunsesem, prin nămoale, urmând dârele mai uscate din drum, pe la Mărinaș, la poartă. M-a strigat mama. Era 8 Martie și uitase să-mi dea ceva pentru învățătoare: „Îi spui – cu ocazia zilei de 8 Martie, vă ofer aceste flori, ca semn de prețuire etc. Vezi și tu! Dar să nu te intimidezi!”.

Florile erau de plastic, un buchet multicolor. Numai vederea lor mi-a inspirat parfumul celor pe care-l au cele naturale. M-am uitat mai bine în pachet: doi cocoșei de porțelan cântau în peticul artizanal. M-am îndreptat, cât am putut de repede, către școală. Înainte de a intra pe poartă, m-am oprit la cișmea și mi-am spălat cizmele de cauciuc.

Datorită gestului mamei, ziua aceasta devenea pentru mine una de sărbătoare, luam parte la un miraj cosmic – așa mă simțeam de important. Dacă două stele se ciocneau, eu le vedeam. Cred că eram cam singurul care-i înmnânam un mic dar doamnei învățătoare. Îmi părea rău că și alți colegi ai mei nu consimt la un fapt moral și deloc important, din punct de vedere financiar, însă niciunul nu avea mamă ca a mea, care punea preț pe carte mai mult decât orice, la fel ca pentru icoană. Eu însumi aveam impresia de a fi încheiat o misiune, de a fi participat la mica bucurie a cuiva atât de însemnat pentru mine, atunci. Podiumul de la tablă era scena pe care noi ne manifestam și doamna învățătoare era singura spectatoare a vârstei noastre în formare, interesată să progresăm mental. Pe durata orelor de studiu, eu coboram în mine însumi și-mi ascultam gândurile, care se omorau să rezolve tema aceea, sarcina de lucru, astfel încât, în viață, ideile noi, deprinse în bancă, au lucit ca un diamant.

În 1980, la vârsta de zece ani, am participat, pentru prima dată, la un spectacol de circ, organizat într-un cartier extrem de populat. Am urmărit cu sufletul la gură săriturile acrobaților. Atenția mi-a fost atrasă însă de o dresoare de elefanți. Se uita numai la mine, de fapt aceasta-mi doream, și mă rușinasem: intrasem de tot în scaunul din cort. Îmbrăcată în alb, purtând cunună de prințesă, de o energie nemaipomenită, femeia zâmbea mereu.

După spectacol, în timp ce mă îndreptam spre stația de autobuz, am nimerit în spatele unui pitic, îmbrăcat în verde; era blond, cu părul prins în coadă. Încălțările îi erau rotunde, așa le vedeam eu, din acel unghi de supraveghere. Mă luasem după el, fiind convins că se îndreaptă înspre Țara piticilor, după cum citisem in cărțile de povești, țară unde, în sfârșit, puteam și eu să ajung. L-am urmărit, o bună bucată de drum, el însuși observase, deoarece, din când în când, se uita la mine, întorcând capul.

„Unde te duci?” – m-a interpelat mama, de care uitasem, pierdut în gândurile mele despre țara pe care aveam s-o descopăr, luând urma acestui pitic (nu mai văzusem până atunci). Am vrut să fiu sincer, dar m-am inhibat, când omul liliputan s-a întors spre mine; totuși, i-am șoptit mamei despre ținta mea. Mi-a spus că nu există o asemenea țară. Eram contrariat, fiindcă un locuitor al acelui ținut s-a rătăcit în orașul nostru și mergea chiar în fața mea, cum să nu existe?

A fost a doua oară, după ce aflasem despre Moș Crăciun, când din viața mea a mai dispărut o iluzie.

Ziua respectivă era de început de toamnă. Săptămâni în șir, mi-am amintit de dresoare, întrebându-mă, în sinea mea, ce fel de trai duce, dacă ea a învățat carte sau s-a mulțumit numai să-și petreacă timpul în tabăra de circ.

Ce zi avusesem! De-o parte, elefanții, de alta, piticul. Albă-ca-Zăpada mai lipsea!

Febra sărbătorii se instala în sat, cu vreo două săptămâni anterioare evenimentului (ultima duminică din luna iunie). Îmi făceam planul ce să cumpăr…

În general, mergeam pe jos până în luncă, pe drumuri dosite, mărginite de plopi. Dacă vreun prieten de-al tatei avea loc în căruță și trecea pe lângă noi, ne lua în atelaj, dacă nu, evident, ne continuam călătoria, cu popasuri scurte, ici-colo, pentru a ne mai odihni și bea apă rece din știubeie.

Într-un an, ne-am oprit la o fântână, dinaintea luncii. Eram impresionat de John Wayne, care, într-un film, încins de căldura drumului prin deșert, își turna o găleată de apă în cap, să se răcorească. Am încercat să-l imit, pentru a impresiona pe una dintre acele fete pe care o plăceam, zărită mai încolo. Mai mare dovadă de bărbăție nu exista:

„Nu, nu face aceasta, te îmbolnăvești!” – mi-a strigat mătușa Niculina.

În luncă, zarvă mare! Mișunau copiii în tricouri imprimate cu familia Ewing (din celebrul film, Dallas). Ne-am întins pătura lângă nea Costel și tanti Marioara. Cum am ajuns, ne-au servit cu suc de soc, turnat din termos. Umbra teilor, extrem de pregnantă, îți dădea impresia că te afli în preajma unuia dintre acele castele medievale, cusute pe carpete. Nu mi-am petrecut vremea cu poezia locului și am început să dau ocol tonetelor de înghețată și tarabelor cu jucării,

Într-un camion, tras la umbră, lăutarii suflau în trompete și loveau în tobe, animați de frenezia oamenilor care intrau în horă. Pe două – trei cercuri, se juca sârba. Unii bărbați făceau scheme din picioare ori săreau pe ritm într-un asemenea fel hotărât. încât sub încălțări nu mai rezista niciun smoc de iarbă. Un izvor să fi țâșnit din locul bătut de horeni și nimeni nu ar fi fost surprins, precum în balada Meșterul Manole, o fântână s-a format în locul în care s-a aruncat iscusitul zidar.

Trăgeam cu ochiul la câte o fată și mă bucuram, din tot sufletul, când îmi dădeam seama că nu este însoțită de către părinți (prin locurile prin care hălăduiam eu). Mă învârteam în jurul ei, mulțumit numai să o privesc, pentru că de vorbit, nu aveam curajul. Îmi depășeam impasul, alegând acele jucării, pe care, de altfel, nu le mai regăseam nicăieri altundeva, decât acolo, la festival.

Gimnastul: Acționai mecanismul și, prins de bară, gimnastul din plastic realiza o figură, demnă de un campion olimpic.

Hopa-Mitică: un gogoloi de plumb, turtit la bază, care se rostogolea și revenea totdeauna în picioare, în conformitate cu zicerea: „Hopa-Mitică / Cade-n șezut / Și se ridică”.

Fluierele erau spectaculare: suflai în tubul prelung, iar jetul de aer învârtea o rotiță, care și imprima un anume ritm sunetului.

Ceasurile nu erau funcționale, dar viu colorate, cu brățară dantelată. Ale mele se dezmembrau imediat ce le puneam la mână.

Eram atras de pușca fixată în dreptul unei ținte, marcate de cuie. Vânzătorul învârtea cu putere și continuu ținta; o oprea, numai după ce ai slobozit săgeata din pușcă. Premiile erau false, pentru că, niciodată, nu reușeai să țintești un număr corespunzător acelor recompense care îți luau ochii. Te mulțumeai cu un breloc și, deseori, numai cu emoția participării. Părăseai locul, învinovățându-te că nu ești un bun lunetist.

Mă distrau cei care aruncau mingile de cârpe în cutiile aranjate în stil piramidal: dădeau gură, de parcă ar fi vrut să impresioneze asistența prin iscusința lor.

Tiribombele îmi păreau colosale. Mă uitam la cei care aveau curajul să se dea în tiribombă, fiind surprins că nu scapă nimeni din scaunele firave sau că nu amețește.

Îmi încheiam ocolul, cu o înghețată la cornet.

---

Apicultor amator, unchiul Dorel își montase stupii în luncă, la floarea de tei. L-am vizitat, când am plecat de la festival. În echipamentul alb, părea un popă cosmic. Umbla cu o lampă fumegândă, scotea ramele îngreunate de miere, le curăța și le reașeza în stup, cu migală. Atunci, pentru prima dată, am mâncat fagure, mestecând ceara, până la ultimul strop de miere pe care-l putea conține.

---

În drumul spre casă, oboseala mă ajungea în dreptul rezervorului de apă de la colectiv, unde ne odihneam, pentru o clipă.

Ecourile festivalului se topeau ca înghețata. În curte, umblam în geanta mamei, să fac inventarul cumpărăturilor. Cocoșei de zahăr îmi mai luam: îi desfăceam din pungă și-i ronțăiam. Luna își creștea lumina în conturul lor transparent care se micșora în clămpănitul gurii mele.

Mă așezam melancolic pe tindă, fără a fi știut că eu mă pierd pe mine, copilul de atunci, în adultul de astăzi.

Unul dintre distinșii mei amici mi-a povestit:

Prin anii șaizeci, eram profesor într-un oraș apropiat de Târgu-Jiu. Am pregătit o fată pentru facultate și a avut succes. Familia a dat o masă în cinstea evenimentului. Acolo, se afla și bunica fetei, care s-a apropiat de mine și mi-a strecurat, în buzunarul de la haină, o batistă înnodată: „Domnul profesor, permiteți-mi să vă ofer un dar, însă trebuie să-mi promiteți că nu-l veți arunca, dacă veți considera că nu vă va fi de ajutor, decât după ce veți părăsi localitatea noastră. Am nevoie de acest angajament din partea dumneavoastră… Străbunica mea a fost o vrăjitoare vestită în zonă. A avut patru băieți, singurii care s-au întors vii și nevătămați în sat, după ce au participat la Zaveră (Revoluția lui Tudor Vladimirescu, n.m.,D.I.). Ei au purtat o legăturică de boabe de mei, descântate de mama lor, străbunica mea cu har vrăjitoresc. Din banița aceea, boscorodită de ea, baniță din care a mai rămas cam un cancioc de boabe, v-am pus aici, în batistă, câteva, pentru dumneavoastră, să vă poarte noroc”.

După încheierea evenimentului, am revenit la cămin: medicul veterinar, inginerul agronom, asistentul medical și alții jucau poker. Am pus haina în cuier și am intrat și eu la masa de joc. Pierzând în serie, mi-am adus aminte de legăturică. M-am îndreptat, discret, spre haină și am îmbrăcat-o. Până în zori, i-am lăsat faliți. Inginerul agronom și-a amanetat ceasul până joi, la ora 12,00, când „ne întâlnim să-ți dau banii, la chioșcul de ziare”. „Dacă nu vii la timp, nu ți-l mai restitui!” – i-am atras atenția. Joi, la chioșcul de ziare; în fugă, un licean mă întreabă: „Cât e ceasul?”. Mă uit și-i spun: 12,05! Îl opresc. M-ai întrebat, deci, îți trebuie un ceas: Ia-l! La și un sfert, a sosit și inginerul agronom, care nu s-a supărat, știind că a încălcat înțelegerea.

---

La un concurs radiofonic, am câștigat, cu boabele de mei în buzunar, un televizor portabil. În orice caz, am simțit, de multe ori, forța descântecului.

Deseori, mama Ioana o chema pe fina Rina să ne descânte sau să dea în bobi. Mie mi-a descântat de dragoste, de deochi – să rămân „luminat și curat ca luna” etc. Pregătiți să ne vedem viitorul, ne așezam în jurul finii, care își rânduia, ca pe niște soldăței, boabele de porumb, pe o foaie sau pe o tablă, și începea: „patruzeci și unu de bobi…”. „Așa, fină, o încuraja mama Ioana, să vedem ce ne spun!”. Formularea care ne speria, însoțită de un gest teatral al vecinei, era: „Aici, nașă, este o cumpănă!”. După ce stabilea strategia de evitare a hopului, încheia scuipând și făcând cruce peste boabe. Precum Dumnezeu făurise omul, „cu tină și scuipat” (Tudor Arghezi), așa descântecul trebuia să ne plămădească viitorul.

Fina Rina, ghicitoarea din sat, avea o nepoată care venea la festival cu o tonetă de înghețată. După încheierea festivalului, am aflat că fina Rina mai are înghețată, rămasă de la negustoreasă.

Am intrat în curtea ei, cu oarece teamă, fiindcă niciodată nu-i deschisesem poarta și lumea vorbea că fina manipulează duhuri (draci), că duce, noaptea, lupte grele cu ele, lupte ale căror zdupăituri se auzeau până în zori. Am fost primit cu surâs blând: „Hai, nașule, intră!”. I-am cerut înghețată. Mi-a indicat o căldare neagră, prinsă cu toarta de prun. Mi-a înmânat și un pahar. În loc de înghețată, am dat peste un lichid roz, parfumat: „S-a topit, nașule!” – mi-a confirmat. Am turnat compoziția în pahar și am băut, cu multă atenție la gust; era mai mult lapte, care devenise acrișor. Până atunci, apreciam înghețata drept un produs misterios, pregătit numai de cofetari, iar, acum, minunea (despre care am considerat că este înghețata) îmi apărea în stadiul inițial, de amestec între ingrediente de care aveam parte, în fiecare zi: lapte, zahăr etc. Începeam să fiu mai preocupat de sculele de fierar ale lui Costumaș, soțul finei, un bărbat tuciuriu ca fundul oalei: ciocanul imens zăcea prin ogradă, precum și nicovala, asemănătoare spinării unui cal.

Nu pe de-a întregul dezamăgit, m-am întors la mama și i-am debitat, volubil ca de obicei, despre experiența mea culinară. „Rețetă de înghețată am și eu, dar nu o pot prepara, fiindcă nu avem frigider” – mi-a stopat mama entuziasmul. Când mulgea capra, laptele țâșnind din țâță învia amintirea acelei zile de vară, în care mi-am astâmpărat pofta de înghețată și înclinarea de a mă fi lăudat copiilor de vârsta mea, că, față de ei, am avut parte de un desert suplimentar.