Roman de introspecție (2)

A doua zi, prins de grija revederii cu Anca, mi-am amanetat ceasul de buzunar (îl moştenisem de la tata) -, ca un prolog al timpului pe care aveam să-l acord Ancăi. Timpurile vechi păreau confiscate de cifrele reprezentând ore pe cadranul ceasului. Mi-am apropiat urechea de ora 15,00: am auzit cu surprindere zăngănituri de arme. Aproape ştearsă, ora 16,00 conţinea o perioadă pură, fără poze, în care m-aş fi încadrat oportun cu fapta mea gândită mereu, dar încă sălăşluind în taine şi fără peripeţia realului. Mi-am trecut în caiet, cu atenţie, preocupările avute în solitudine şi la care aveam să renunţ pentru Anca, pentru ca mai târziu, în cazul unei despărţiri, să ştiu exact unde să revin şi să mă fi salvat vertijului presupus de recăderea în conul solitudinii, ca într-un trombon uriaş emiţând salutar imnul naţional. De unde suflul care să mă redea realităţii? M-am întors la cartea sfântă şi din imboldul lui Iona de a se fi rugat iar din pântecele chitului pentru a i se mai da şansa revenirii în misie, la suprafaţă, am luat anvergura faptei. Am împrumutat Ancăi odată, o carte. Prima înstrăinare de ceva deja interiorizat am trăit-o atunci. Pictura în tonuri de toamnă de pe suprafaţa memoriei se dilua în sentimente precum acuarela de pe icoane incomplete, în ape curgătoare. Am căutat prin oraş banca pe care ne-am îmbrăţişat; am dat numai de umbra ei. Starea de iubire pe care am trăit-o în peisajul real, am regăsit-o ca pradă în pliscul unei păsări numite Uitare. Am tras de umbră, spre salvarea de la devorare a luminilor care au creat-o: în porţiunea ei tăcută se concentraseră paletele sonore ale acelei întâlniri.

De multe ori, în mine era o tulburare vie, ca efect al pierderii paletei de culori în unghiul meu de vedere, de către un zugrav neatent. De câte ori mă uitam pe geam, în locul zăpezii proaspete, zăream zăpada veche, a copilăriei, când mai mult decât să mă sustrag panoramei, îmi plăcea să alunec dinspre debut înspre sfârşitul nostalgic al traiectului. Am întâlnit-o pe Anca într-o autogară semiobscură. În faţa unui autobuz staţionat, zăceau rotiţe de ceas dinţate. Mi-am imaginat un ceas mare, suveran, deasupra lucrurilor, în care, pentru a sluji după rolul potrivit, rotiţele, din impulsul datoriei întins în spaţiu, ca o linie veşnică de energie, ar fi urcat singure, acumulând în ascendenţă, fire de timp pe care apoi să le toarcă în evenimente şi alte acţiuni. Acum împrăştiate, în urma unui impact, rotiţele nu sugerau totuşi că timpul survine ca dimensiune din accidente: umbra unei guri de leu şi-a arătat colţii în picătura de sânge de pe buricul degetului mijlocar; mă înţepasem în zimţii de metal ai rotiţei aurii. Am suferit ca de muşcătura unei fiare. M-am speriat puţin, însă Anca a observat şi mi-a strâns mâna. Alături, întinsă ca o piele de bivol absurd în plasma timpului, melancolia a murit. Un bărbat între două vârste, la câţiva paşi de masa unde ne aşezaserăm să bem cafea, s-a izbit cu pumnul în frunte, a strâns pleoapele şi în câteva secunde, de sub stratul subţire al plânsului dur, a reieşit o mină destinsă. M-am înfuriat şi din locul meu i-am strigat necunoscutului să fie constant cu el însuşi: Metamorfozele rapide nu sunt reale. Rămâi în starea ta până când realismul care o justifică, se va retrage întreg în albia istoriei. Pentru bărbat, mi-am dat seama, vremea are amplitudine vexantă: orice moment, înainte să dispară, îi accentuează setea de viaţă. O dată cu melancolia, îşi pierduse echilibrul: sărea în sus de bucurie, zicând: Bachus, te insinuezi între mine şi soţie, învenindu-mi viaţa! Decuplezi din cadrul nostru, ca un instalator, sursele vacanţei. Umbli, fără a-ţi păsa, la dispoziţia mea, aducându-mi nori dimineaţa, sub formă de chitanţe, în drumul spre bucătărie, şi eu, ca sub vreme rea, suport reproşuri: Te închizi mult în tine! Sunt agresat de griji. Dar n-ai niciun motiv să cauţi alinarea în băutură. În efectul băuturii acolo îl revăd pe Bachus, pe vârful plăcerii, escaladat cu multe pahare-n spate, şi rezist, rezist, dau cu bocancii-n podele, ca Ivan Turbincă, şi bocancii nu cedează jocului, genunchii suportă încordări Îi spun lui Bachus tot ce ar trebui să auzi tu, iubito: În alcool, precum ţigara în scrumiere umezite uşor, sting suplicii diverse. Soţia a aflat despre înclinaţia mea de a suferi constant şi insuflă iz de necazuri mediului propriu, ca un paj dirijând curenţi de răcoare, dinspre franjurii verzi ai palmierilor cruzi, înspre stăpânul adorat în suprafaţă. În suprafaţă, am aruncat undiţa de viclenie şi din adâncurile adoraţiei înfiorate de prăzi mari şi mici, unde s-a dus, am scos ură neînsemnată ca mărime, dar cu intestine atât de materiale!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *