Roman de introspecție *3

Indispoziţii mă abat de la preocupările minţii. Mutări strategice, deplasate-n viaţă de la jocul de şah, ar bloca soţia în ipostaza reginei de a-şi dezice voinţa. Într-o dimineaţă, întregul front de răsărit se fixase ca o pânză de cinematograf, pe tavan. M- am pierdut în istorie, fără să mai văd lucrurile din jur. Cu ochii după avioanele inamice, ale căror motoare sunau ca tobele în junglă, m-am împiedicat de telecomanda televizorului. Accidental, s-a deschis pe Discovery, unde rula un film despre lupta de la Stalingrad. Ca într-un sandwich, suportam rutina vizuală a celor două pelicule: superioară şi frontală. Pentru prima oară, pierdusem relaţia prezentului etern şi m-am aflat în situaţia lui Schopenhauer de a-şi fi rătăcit teoria în iluzia de fapt a trecutului. În planul istoriei himerice, avionul care şi-a pierdut aripa, era în picaj, pe când în ecran, apărea indestructibil, deşi lipsit de culoare; în cartea de istorie ratase posibilitatea de a mai sta pe boltă, precum se întâmplă cu patria, când aripile pierd avântul în alegeri. Am întins mâna, ca la vot, să prind aripa în cădere se răsucea în aer ca o burtă de porumbel rănit – şi s-o fixez iar în corpul de metal, dar un obuz a separat brutal intenţia de rezultat. Am rămas în aer cu himera unui braţ. Ca să-l recuperez, m-am conformat numai celor prezente pe care am început să le apreciez dincoace de aura lor misterioasă. Planul care se deschisese în tavan s-a retras în sine, ca o spirală dispărând în punctul care o genera. Mi-am înconjurat soţia cu braţul care suspendase-n aer: Vai, mi-a zis, ai elan în braţ! Vezi avionul care se prăbuşeşte? i-am arătat reportajul de la televizor. Am întins mâna după aripă şi i- am luat din proprietate elanul. Aceasta-i cauza prăbuşirii lui. Dar a ta care va mai fi? Întrebarea mi-a pus-o în asemenea măsură, încât ar fi trebuit să deduc întâi ironia şi abia pe urmă, compasiunea ludică. Umbra îngerului dintre mine şi lume, din cât era de largă, s-a micşorat atât de mult, încât în apropierea cea nouă, izbitoare şi crudă, vedeam în adâncul inimii oamenilor. Ceea ce mai mult decât forţa gravitaţională îi lega de pământ, lăcomia, îi fixa mereu în ei înşişi; mereu se munceau să răzbată în luciul etichetei, la suprafaţa unor convenţii, elaborând compromisuri. Orice parte îi ridica în social, tenta ei de păcat îi depărta de sensul chemării creştine la viaţă, la a doua viaţă. Am avut un dicţionar mic despre zei în buzunar, dicţionar pe care l-am pus pe masă şi l-am deschis la pagina menţiunilor despre Bachus. Am citit în detaşare definiţia. După lectură, umbra îngerului s-a destins iar peste lume, ca o aripă. Foile erau unse cu untură. Enervat de muştele roind, am închis dicţionarul cu zgomot, clămpănind coperţile. Ochi bizari, aripi, antene de muşte se lipiseră zdrobite de cuvântul idol din definiţia lui Bachus.

Eu totuşi încep altfel ziua m-am gândit. Nu aveam destul curaj să-mi recunosc dispreţul pe faţă pentru că alţii m-ar fi privit în reciprocitate, din unghiuri de vedere pe care eu le-aş fi deschis asupra urii, invidiei şi mândriei. Am ieşit pe uşă cu Anca de mână. Am avut orgoliul să cred că închizând uşa la plecare, am pus un capac definitiv peste gura încăperii. Mi-am petrecut zilele următoare împreună cu Anca. În faţa Palatului, a întrezărit chipul meu răsfrânt în oglinda pe care o damă o scosese din geantă, pentru dichis. Douăzeci de metri, Anca m-a interogat: Aşa bine stătea răsfrângerea în cristal, încât părea fotografie. Dar dacă era poza ta, la dimensiuni mici, lipită pe capacul oglinzii? Probabil te-a fotografiat pe când, în casa ei, te-ai privit în oglinda băii. Răsfrângerea nu sunt eu. Contează unghiul din care se uită la mine superba femeie: mişcând oglinda, chipul meu va fi şters din reflexie de puful alb, ca un vârf de pensulă, al unei îngâmfări de bufniţă. Bufniţa e nocturnă şi niciodată citadină. Înainte de alb, vei fi înlocuit, dacă femeia va sta nemişcată, în acelaşi unghi al surprinderii tale frecvente, de întunericul orb, instalat ca un înfometat corb, pregătit să rupă din reflexie culori şi forme ori însăşi reflexia din oglinzi. Eu însă te iubesc. Liniştea s-a instalat ulterior în spaţiul proxim. Cântecul păsărilor a îngheţat în coroanele pomilor. Ca într-o vitrină, păsările aşteptau semnul de baghetă al unui dirijor infatuat. Am ridicat un deget în aer, să vorbesc despre planetă oricui m-ar fi ascultat. Liniştea s-a surpat într-un cadru sonor, pe care nu-l bănuiam, precum de pe ziduri, zugrăveala descojită ar fi început să cadă la trecerea unei fantome. Am tăcut. Mi-am verificat mai bine sacoul. La mâna stângă, am văzut atârnând o plăcuţă electronică: dacă am atins-o, a emis o rază. M-am înfuriat: din bilet, raza pornise cu esenţa privirii mele de atunci, de când, aproape îndrăgostit, mă concentram asupra vorbelor pe care le rosteam, şi prima oglindă în care a izbit, reverberând cu toate secretele, a fost oglinda ei, a damei vesele, cu pălărie, care ieşea din cinematograf. A doua zi, m-am trezit sub impresia acelei fotografii: un fel de duh colorat sălăşluia în ea, duh pe care l-am invocat în joacă. Trebuie să se fi sustras pozei, lăsând-o uscată, dar înainte, dama a spus ceva negativ, care s-a imprimat ca o zgârietură de unghie, în coada subţire ca fumul, a duhului. Colţul îndoit al unei pagini de carte s-a desfoiat lângă mine, în odaie, revărsând nuanţa mesajului ca pe un pergament în care eu aş fi ajustat impresii până la a fi echilibrat raportul cu necunoscuta; am reglat alternativ acest raport? Din mijlocul unei fotografii, pe care, în ce timp s-o fi făcut? Ori din stadiul unei reflectări impasibile, când degetele damei, ca amintirea treceau peste câmpul meu vizual, al celui care levitam în răsfrângere, astfel încât legătura cu mine însumi se afecta, depărtându-se pe apa orizontului reziduul chemării? Clipeam în varianta dedublată şi găzduită de oglindă. Undele accentuau alchimia gestului în prezentul activităţii de strajă la nord. Resimţeam fiorul unei iubiri uşoare sau al unei păreri măgulitoare de rău: De ce nu-l cunosc? De ce nu stau lângă el?. S-a pătat fotografia cu picături de cafea. Mergeam pe stradă: conţinutul vederii ochiului stâng se estompa; asupra celor vizualizate apăsa funebru ştersătura unei gume. Închizând ochii, acelaşi efect de ştersătură jena pleoapa. Acasă, la robinet, m-am spălat bine pe faţă; totuşi, impresiile trăite au lăsat o umbră sesizabilă în expresie. M-am apropiat de Anca şi i-am spus: Te iubesc!. Clopotul suna în zare anunţând evenimente religioase. Sunetele reconstituiseră o boltă pe care îngerii se auzeau plutind. Aveam un acvariu cu apă albăstrită de la un colorant: am cufundat în el coroniţe de păpuşi Playmobil, coroniţe aurii, care s-au dus între peşti. Un peşte roşu a ţâşnit de sub o iarbă falsă, ca la încoronare, înspre autoritatea în mediu, prinzându-şi capul mofluz în coroniţă. Responsabilitatea apăsa greu, peştele stând în loc, precum un barbar în mijlocul civilizaţiei. Mai multe ouă de Paşte căzuseră în acvariu. Vopseaua de pe coajă se diluase în apă. Mai târziu, am vrut să schimb apa, dar sub robinet, ca un făcut, acvariul s-a spart. De la peşti rămăsese în aer vibraţia zbaterii peste care, dacă ar fi plouat, s-ar fi ivit contururi încarnate.

(Va urma)

https://docplayer.ro/116298020-Dan-ionescu-cartea-geloziei-reci-sau-noul-abis-teditura-virtual-2011.html

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.