De câte ori mănânc fasole, îmi aduc aminte de acest fel culinar pe care mi l-a pregătit mama Ioana, pe când eram în clasa a IV-a; venisem de la școală, pe zăpadă. Undeva, pe traseu, era un deal. Nu puteam trece fără să nu mă dau ca un schior pe acea pârtie improvizată, frecventată de mulți copii. Nu am căzut niciodată în lunecușul meu temerar. Alții se mai rostogoleau sau cereau sprijin de pe margine, să-i țină de brațe, în schiatul abrupt. N-a fost dată să-mi fie teamă, precum nici de minge, oricât de tare ar fi fost șutată și de la orice distanță.
Când am ajuns acasă, atmosfera din cameră, specific patriarhală (foc în sobă, parfum de gutui în cameră) m-a relaxat și am uitat de ritmul scolastic.
Deunăzi, mama mi-a dat o găleată de varză murată: „O ții și tu în garaj. Când ai poftă, iei de acolo o felie, că eu nici nu așteptam să se acrească bine și la două-trei zile, mă duceam și rupeam câteva foi albe din varza cufundată în butoi”.
Până în 2007, când mai mergeam la Dăbuleni, bunica de acolo era interesată de culoarea zemii (era ca a rubinului). Lua din beci zeama într-un vas de sticlă: „Am poftă să beau, dar nu pot, de la fiere” – mi se destăinuia. Îmbiat de culoare, am băut pentru prima dată zeamă de varză, atunci. Precum se întâmplă la cafea, când te aștepți la mai mult de la gustul ei, cel puțin pe măsura mirosului deosebit, și te cuprinde regretul că parfumul e imperial și gustul doar sclav, luam puțin pe limbă, nepărându-mi cine știe ce, dar culoarea și bobul de piper zărit în spumă nu mă lăsau să abandonez licoarea și luam o gură iar.
Astfel de amintiri mi-au trezit aceste feluri de mâncare, în timp ce-mi pregăteam salata: varză acră, tocată nu mărunt, amestecată cu bucăți măricele de ceapă roșie; torn ulei și presar boia.
Întind dulceața de căpșuni pe biscuit… La grădiniță, ne ofereau, într-una din pauze, din cutii de lemn, biscuiți simpli, mari, din care mâncam, în timp ce stabileam piesele de plastic într-un puzzle.
De la o brioșă, Marcel Proust a plecat în căutarea timpului pierdut, pe care l-a recuperat într-o carte (de unde timpul nu mai poate scăpa, oricât de puternic este).
Ca după orice eveniment planetar, viața post-pandemică va reveni la normalitate.
În plină pandemie, cititorii pasionați au achiziționat mai multe cărți prin comenzi online. Conform unui studiu realizat de „Ziarul Financiar”, unul dintre cei mai mari retaileri online de pe piaţa locală, a vândut „pe 23 aprilie, de Ziua Internaţională a Cărţii, peste 120.000 de exemplare, cu 60% mai mult ca în aceeaşi zi din 2019”. De asemenea, alt retailer online de carte din România, are „o creştere de 85% a vânzărilor pe segmentul 18-24 ani în perioada stării de urgenţă”.
S-a navigat mai mult pe siturile culturale. Poate s-a citit mai mult, iar legătura cu textele (de pe telefoanele mobile, laptopuri, tablete și e-bookuri) a fost aproape de natură sacră, precum o intrare, lipsită de restricții, într-un templu.
De ani de zile, accesez operele literare de care sunt interesat, de pe Google. Pentru cele două cărți pe care le-am publicat, am avut la dispoziție întreaga operă a lui I. L. Caragiale și a lui Nichita Stănescu. Le-am recitit în lumina avantajelor presupuse de tehnologie, precum acela de a mări literele la dimensiunea dorită de mine.
Întrunirile literare (lansările de carte) față în față, interzise în pandemie, se vor relua cu avânt mai mare. În martie, anul acesta, mi-a apărut la Madrid, o carte de poeme. Nu am lansat-o. Sunt în discuții să o prezint publicului pasionat de lirică, imediat ce se va putea.
Cinematografele, muzeele, închise în acest interval temporal, marcat de pericolul infectării, se vor redeschide publicului și vor fi luate cu asalt.
În mod surprinzător, în perioada pandemiei, rețelele de socializare au deprins un sens mai pregnant cultural, datorită întrebuințării lor preponderente pentru transmiterea diverselor materiale informative către cursanți de către profesori, mentori etc. De asemenea, diversele glume pe seama izolării la domiciliu au impus un anume tip de umor, proxim expresiei populare că „nu-i dracul atât de negru precum pare”.
În plin regim comunist, aflat în imposibilitatea de a călători după pofta inimii, pentru că nu i s-a permis de către autorități, Radu Tudoran a scris romanul Toate pânzele sus!, imaginându-și astfel ce ar fi făcut el pe mare, în locul eroilor săi. O stare similară am trăit și eu, jinduind să identific o temă de carte de aventuri. Am ieșit cu hârtie semnată din casă, am sondat vitrinele magazinelor, pândit de pericolul infectării. Tensiunea inedită a situației mi-a afectat sensibilitatea creativă, am dobândit emoții noi, simțindu-mă solidar cu oamenii care au îndurat gripa spaniolă sau tifosul exantematic (care, în timpul Primului Război Mondial, a luat atâtea vieți). La începutul anului 1919, Lucian Blaga debuta cu volumul Poemele luminii, la a cărui apariție, Tudor Vianu scria: „Bucuria Unirii nu putea veni singură. Iată că a venit și Blaga”. În 1920, Liviu Rebreanu a publicat „primul roman românesc într-adevăr desăvârșit”.
Nu în ultimul rând, mi-am dat seama ce viață frumoasă avusesem înainte, ce dor îmi era de serviciu și cât de dragi mi-au devenit colegii, care, la fel ca mine, treceau printr-o împrejurare cel puțin solicitantă. Spaima trăită de sora mea, care, în fiecare zi, mă anunța prin telefon câți din biroul ei s-au infectat cu virusul covid-19 sau a mamei care a plâns în mai multe rânduri, că nu mai apucă anul 2021, m-a influențat să mă gândesc mai des la conduita creștină, ce șanse mai am să mă îndrept, pentru că, dacă mi se întâmplă ceva nefast, cum ajung în fața Domnului, să-i spun ce? La mormântul tatei nu am mai mers, tot din cauza interdicțiilor, iar cea mai îndurerată a fost mama care nu mai avea ocazia să-i vorbească tatei, la cruce.
Ceea ce mi-aș dori să caracterizeze perioada post-pandemie ar fi echilibrul dintre activitățile desfășurate în planurile online și real.
În 1990, fiind în armată la Severin, am împrumutat, de la biblioteca unității militare, două cărți, Poeme de Hölderlin și Fenomenul Pitești de Virgil Ierunca. Prima mi-a rămas în suflet cu dorul acela de călătorie cu trăsura, trăit de marele poet romantic. Versurile îmi inspiraseră o asemenea stare, încât, în biroul comandantului, unde-mi petreceam după-amiezile singur (eram furier – băteam la mașină toate actele și pe urmă, după ora 16,00, citeam în liniște), mă uitam la o raniță plină de mere și numai drumuri de munte visam. Totuși, în urmă, după lăsarea la vatră, nu mi s-a întâmplat niciodată să iau sacul de drumeție în spinare și să urc nu știu ce vârf…
Era o asemenea diferență între atmosfera celor două cărți, încât nu-mi dau seama cum le parcurgeam! Veacul lui Hölderlin era plin de liniște, orice eveniment avea un miez de dragoste, ca mărul din care mușcam în acel birou.
Atmosfera mijlocului de secol trecut, așa cum transpare în cartea lui Virgil Ierunca, aproape m-a șocat. Nu-mi venea să cred că s-au putut întâmpla astfel de fapte antiumane într-un sistem de stat, fie penitenciar fie lagăr.
Stăteam ce stăteam și-mi revenea în minte scena cu bietul preot care era băgat cu capul în hârdăul cu mizerii, de către torționarul Țurcanu. Preotul ajunsese el însuși, numai văzându-l pe torționar, să se auto-pedepsească astfel. Satisfacția mea ca lector a venit abia la sfârșitul cărții: torționarul a fost condamnat și executat pentru rele tratamente aplicate deținuților politici. Deseori, am navigat pe net, luând urma lui Țurcanu, eram curios să văd ce viață a avut.
Acum câțiva ani, la televizor s-a prezentat un reportaj cu supraviețuitorii acestui calvar îndurat în sălbaticii ani cincizeci ai secolului trecut. Preotul respectiv încă trăia și vorbea în fața camerei de filmat.
Ce putere va fi având să-și continue viața după sentința nedreaptă, după acea umilință despre care orice victimă, într-o situație asemănătoare, nu poate vorbi nimănui, nu are cum, pentru că nu pare nimic brav în eventuala relatare, nu iese cu nimic în evidență. Îndurarea însăși a acestui calvar gratuit, prin menținerea minții întregi, este un act de eroism care ar fi trebuit recunoscut de către oficialitățile postdecembriste.
Altui preot i s-a smuls barba, după care i-au pus oțet.
De asemenea, am meditat asupra șanselor de supraviețuire ale celor care erau obligați să înghită praf de ciment, după care să bea apă.
Mie mi s-a întâmplat să stau de vorbă, după Revoluție, cu doi foști deținuți politici. Unul dintre ei, Mihai Andronescu, a fost militar în garda de onoare a Regelui Mihai; la interogatoriu, l-au întrebat de ce a fost ales să facă parte din garda regală, care a fost criteriul: „Eram înalt și frumos! De aia” – ar fi răspuns interlocutorul meu, supus la o umilință extremă: legat cu mâinile și cu picioarele pe o bară orizontală, suspendată de doi pari, era bătut, în zona intimă, de către o… femeie. Susținea că, dintre cele mai crunte suplicii, i se părea acesta: după ce erau înfometați, primeau pește sărat, iar apă li se dădea numai dacă semnau diferite declarații. „Și pe mama și pe tata eram în stare să-i vând, pentru o gură de apă” (adăuga Mihai Andronescu).
Al doilea fost deținut politic (cu care am vorbit) a fost un preot dintr-un sat. La o pomenire, a vrut să mă cunoască. În treacăt, fiindcă se ferea să nu fie auzit și interpretat eronat de către ceilalți, mi-a mărturisit că a fost în aceeași celulă cu Lucian Blaga. Evident, eram atât de curios să întreb despre primul poet al versului liber (fără rimă) pe care l-am citit: „Cum era?”. „Ca un sfânt: alb, luminos, blând”. Atât mi-a spus. Nici eu nu l-am mai descusut, simțindu-l că vrea să se întoarcă în prezent. I-am respectat starea, dar, pe durata mesei (pomană cu bucate specifice), eram în comunicare nevăzută cu el, parcă ne vorbeam despre momentul unic pe care l-a trăit, îl admiram eu însumi pentru providență și pentru importanța pe care el însuși a știut să o atribuie acelei totuși bizarei conviețuiri.
P.S.
Din aceeași categorie cu Fenomenul Pitești, am mai citit, între altele, Pe muntele Ebal de Teohar Mihadaș și Arhipelagul Gulag de Aleksandr Soljenițîn. Cărțile românilor mi s-au părut peste arhicunoscutul scriitor rus.
Am făcut potecă ieri, între casă și piersic… Am vrut să mă bucur de razele soarelui. Am amânat până am uitat să culeg ultimele smochine. Pomii au un colorit deosebit. Îmi vine în minte un tablou al maestrului Buz, cu niște plopi de un galben aparte, plopi înșirați la marginea unui drum. Regret că nu am achiziționat lucrarea.
Pentru ziua de astăzi, 16 noiembrie, am postat la revistă un articol despre Andrei Mureșanu.
Îmi propusesem să citesc toată literatura română. Mergeam la sala de lectură a liceului, citind până la ora închiderii, spre marea disperare a celor două bibliotecare.
Am început cu Letopisețele, scrise în limbă greoaie, din care numai câteva pasaje mi-au atras atenția: de frig, niște recruți au dormit în burta cailor, procedeu la care au recurs, în Rusia, pe timpul retragerii, și ostașii lui Napoleon. M-am tot întrebat cum se poate întâmpla un lucru atât de absurd…
Mi-am lămurit secvența, incredibilă de altfel, vizionând filmul The Revenant (2015). Deseori, iarna, pentru a dormi bine și a-mi asigura o senzație suplimentară de căldură, mă gândesc la această secvență (probabil, cu efect terapeutic pentru insomniaci).
Din cronici, am reținut vreo două-trei imagini: când Ștefan cel Mare stabilește locul mănăstirii, slobozind săgeata din arc (Legendele culese de I. Neculce), opinia lui Miron Costin exprimată către solia turcească: „Suntem noi, moldovenii, bucuroși să se întindă împărăția peste tot, dar peste țara noastră, nu ne pare bine a se lăți” și episodul relatat de Nicolae Milescu Spătaru – un sol român, la Istanbul, în palat, a dat pe gât ceașca de cafea (conținut și recipient), pentru că așa i s-a părut, că turcii înghit și ceașca. Turcii aveau mustăți lungi, bărbi, sub care nu li se vedea gura.
Din literatura pașoptistă, am rămas cu impresia nivelului înalt la care scria „veselul Alecsandri” (după cum îl caracterizează Eminescu), iar, în rest, meditam mai mult asupra destinului pe care scriitorii acestei perioade l-au avut. Câteva nume: I. H. Rădulescu, Gr. Alexandrescu, I. Prale, N. Filimon și A. Mureșanu.
Întemeietor de presă națională, I. H. Rădulescu, despre care se spune că ar fi fost cel mai mare poet al nostru, dacă nu ar fi apărut Eminescu, a fost, la un moment dat, cel mai bogat om din Țara Românească, însă declinul său economic a survenit după etapa exilului parizian (ce exil, la Paris!). Nu a pierdut mult. Mă întreb (desigur, la modul reflexiv, ca idee numai) ce se va fi întâmplat cu averea lui I. H. Rădulescu, evident, ulterior morții sale (1872).
Grigore Alexandrescu avea o iubită vrăjitoare. Când i-a comunicat intenția de a o părăsi, aceasta i-a cerut o ultimă întâlnire în parc; l-a convins să mănânce din dulceața de nuci (adusă într-un borcan). De atunci, fabulistul a fluctuat, până la sfârșitul vieții, între nebunie și luciditate.
Prale se pare că s-a intoxicat cu plumb. Când i-a căzut părul, și-a fixat mustața într-o cutie. Rutina bizară de a intra în casă, înșiruindu-și hainele până în cameră, în diferite cuiere, i-a inspirat lui Eminescu versul: „Prale, firea cea întoarsă”.
Nicolae Filimon, creatorul primului roman românesc „într-adevăr desăvârșit”, era cronicar muzical. De asemenea, se pricepea la bucătărie. A murit în jurul vârstei de patruzeci și cinci de ani.
Mestec niște pișcoturi (de care m-am cam săturat). Mi-e sete… Pentru a ajunge la bucătărie, să-mi pun un pahar de Pepsi, trebuie să mă ridic, dar mi-e lene. Pentru a-mi mai da încă un motiv de stat în pat, mai iau un pișcot. Îmi mai arunc ochii pe un meci anost, precum și pe o poveste (despre o călătorie în rai) care survine pe ecranul telefonului, aștept să mi se încălzească tălpile. În fine, îmi iau inima în dinți, mă ridic, îmi torn Pepsi într-o cană și-l beau repede, până nu scade spuma care, pe cât de repede se face, tot ca un fulger scade. Lupt cu secundele să prind spuma în gură, să mă bucur de efervescența ei care-mi răcorește bolta palatină. Mă simt ca un uriaș, pe-al cărui gâtlej se duce Afrodita.
Am postat la revistă ceva despre Benjamin Fundoianu. L-am citit când aveam șaptesprezece ani. Era toamnă, iar peisajele din carte, după cum le văzuse el (cu sufletul) erau melancolice. Zilele trăite de mine atunci repetau, ca un elev care spune o strofă la serbare, atmosfera livrescă, fire de lână trase din același caier. Cel mai tare m-a marcat destinul lui. Pe internet, există o poză cu el: extrem de modern (ca un adolescent de astăzi), privind în zare ca un visător al Bucureștiului interbelic. Cine ar fi bănuit că Benjamin Fundoianu va sfârși la Auschwitz, din solidaritate cu surorile lui? Pentru a nu fi fost deportat, pentru el au intervenit, între alții, Mircea Eliade, Emil Cioran, însă poetul le-a refuzat sprijinul, întrucât, în cazul surorilor lui, nu s- a putut face nimic…
De unde puterea unui asemenea autor de a fi atât de modern? Să nu-și fi presimțit destinul? Ce a fost în sufletul lui când se afla în trenul către lagăr? Se mai gândea la cărțile pe care deja le publicase? Îl urmărea vreo strofă anume? Sau s-a închis în sine?
Care vor fi fost ultimele lui gânduri, în mulțimea împinsă în camera de gazare?
Cred că a murit împăcat, simțind, înainte de orice, apropierea surorilor. Aș fi scris că decizia lui ar fi similară celei avute de Constantin Brâncoveanu, dar sunt diferențe.
Asemănarea pe care aș consemna-o: prin sacrificiul de sine (și nu numai), marele domnitor a dovedit ce înseamnă ortodoxismul, iar B. Fundoianu a pus mai presus de sine dragostea pentru surori, fixând-o acolo sus, pe harta valorilor morale.
M-a sunat Bogdan J., amicul meu de la o bibliotecă din capitală. Nu mai aveam numărul lui de telefon, de când mi-a căzut în apă vechiul aparat. Îmi rămăsese un singur număr, „poștărița”.
Am vorbit despre posibilitatea de a-mi expedia un interviu realizat de el cu Leon Dănilă, despre care a menționat, între altele, că are câteva inovații în chirurgia neuronală, precum utilizarea microscopului. Celebrul chirurg a donat fondul lui de carte și de documente (între care și câteva fotografii de la NASA, fotografii care demonstrează veridicitatea propriei credințe a lui, că este greșit să pui graniță între știință și religie – exact cum susținea și Lucian Blaga în Teoria cunoașterii).
De curând, a intrat în depozitul bibliotecii respective și arhiva personală a lui Al. Ioan Cuza, despre care am întrebat cum scria. „Destul de mic, greu descifrabil. Am văzut scrisorile lui către Napoleon al III-lea, către Cezar Bolliac și ceilalți pașoptiști”.
„Dar vreun manuscris semnat de Eminescu ai citit?”.
„Am citit, scria și el destul de mic. Mi s-a părut că era foarte migălos, ștergea mult și adăuga. Am văzut manuscrisul „Luceafărul”: foarte multe adaosuri”.
Imediat, m-am gândit la Perpessicius, editorul cel mai devotat, care aproape orbise în munca de editare a manuscriselor eminesciene, pentru că, într-adevăr, marele poet avea o caligrafie măruntă.
În afară de Bogdan J., am mai vorbit cu un istoric literar despre impresia pe care i-a lăsat-o vederea caietelor eminesciene: „Îi simțeam spiritul deasupra, gândirea lui mă copleșea”. Amintindu-mi acestea (nu aveam cum să uit, fiind vorba despre Eminescu), i-am adresat o întrebare asemănătoare și lui Bogdan J., însă el a înțeles-o diferit și eu nu am insistat, am preferat să fiu părtașul altei opinii:
„Era un spirit dinamic, destul de viu”.
„Ai avut vreodată senzația că ar fi fost tulburat?” (l-am mai întrebat).
„Nu, niciodată, în niciun pasaj nu mi s-a părut decât lucid, genial. Și nici nu cred că a fost xenofob. Cam aceasta se spune la noi despre cei care-și iubesc patria. De exemplu, dacă mergi în Franța și afirmi ceva inadecvat despre Napoleon, care a avut unele probleme, aproape că ești expulzat”.
Mi-am încheiat convorbirea cu Bogdan J., în marginea unei probleme de sănătate de care a suferit, o bacterie aeriană, găzduită de manuscrisele vechi, i-a afectat sistemul oftalmic.
Nu mai vorbisem de multă vreme cu el, iar convorbirea a fost o rază pe bolta plumburie a zilei.
După câteva ore de online (când ochii mi s-au făcut ca de melc – ai gasteropodelor sunt retractili, mie, pentru a-și reveni, îmi trebuie odihnă), am ieșit în curte, să mă uit la natură. Avantajul de a sta la casă este și acesta, că vezi metamorfozele naturii. Frunzele s-au adunat la rădăcina pomilor, smochinele care mai rezidă prin ram, devin tot mai negre precum fața extratereștrilor, iar murele au rămas necoapte, în număr foarte mare; trandafirii s-au veștejit ca sufletele.
În primele zile de la mutarea la casă, mă uitam, plin de fericire, la gâzele care mișunau prin vegetal. Anterior, sesizam venirea noilor anotimpuri, după verdețurile care abundau pe tarabe, la piață. Mă aflam în fața misterelor, deodată. Uimirea de a fi revăzut natura că s-a schimbat, din balconul meu nu-mi dădeam seama, decât după culoarea frunzelor de la pomii din față, îmi era tovarășă de suflet, multă vreme. Îmi alinam dorul de spații largi, de câmp sau de apropierea de o tufă, prin lectură. Citeam poemele semnate de Publius Ovidius Naso, acelea din Ars amandi. În timpul facultății, am tradus peste 400 de versuri din această carte. Cel care direcționa atunci activitatea editurii Cartea Românească mi-a cerut s-o traduc, sub promisiunea de a mă plăti. Fiindcă nu s-a ținut de cuvânt, am abandonat traducerea – îmi lua mult timp și nu mă interesau alte tălmăciri din latină, pentru a le fi colaționat și a-mi fi fost mai ușor, decât exercițiul meu, care era foarte aproape de text, în perfect acord cu noțiunile gramaticale. Revăd cu plăcere munca mea de atunci și admir produsul. Nu aveam o traducere liberă, actualizată – nu-mi dădea voie gramatica pe care eu o știam și nu aveam curaj să mă duc mai departe decât îmi permitea arta lui Ovidiu, altfel m-ar fi marcat sentimentul de a-l fi trădat pe marele poet roman. Azi, regret că nu mi-am dus munca până la capăt.
Între cele mai frecvente sfaturi din Ars amandi, acesta era: de ce „metalul dur să străpungă pieptul tânărului înamorat”, când sunt atâtea lucruri de făcut precum acela de a vâna, întinzând curse rațelor sălbatice și iepurilor, sau de a pescui, în umbra paltinilor.
De câte ori mă prindea seara pe dealul din Cleanov, în perimetrul gospodăriei noastre de acolo, dând la coasă din plăcere – îl mai ajutam pe tata -, îmi reveneau în minte versurile din Bucolicele de Vergiliu, despre cel mai bun moment de a cosi, dimineața în zori, atunci când iarba este moale, sau în bătaia razelor selenare. În văpaia aceea, senzația de răcoare – căpătată printr-o simplă meditație – mă bucura, de parcă, într-adevăr, s-ar fi instalat de la sine în spațiu.
De-a lungul timpului, am mers de mai multe ori la câmp, la o bostănărie. Acolo, drept paznic era un bătrân, tatăl celui care deținea parcela, care stătea toată vara în covergă. Avea pe lângă el șiruri de pui, răsaduri de roșii. Într-o zi, pusese la fiert, pe pirostrii, o ciorbă de roșii. A fost atât de gustoasă! Inițial, am ezitat să mănânc, din cauza precauției mele exagerate (de a nu mânca de la oricine, de a nu folosi decât tacâmuri perfect curate etc.). Pe urmă, datorită culorii semințelor galbene în miezul roșu (pe măsuța joasă de lemn, bătrânul toca de zor ardeiul iute, roșiile) și mirosului de legume proaspete, m-am așezat și eu pe un scaun, alături de ceilalți, am rupt o bucată de lipie și am înfulecat. Un asemenea trai simplu ducea și păstorul lui Vergiliu (poate însuși poetul latin care pendula între sat și Urbe).
Cu alte cuvinte, cărțile nu-și trădează cititorul, ci îl vor însoți peste tot în lume.
Am citit Crimă și pedeapsă de Dostoievski în clasa a IX-a. Un băiat mai mare decât mine (al cărui frate era de vârsta mea) intenționa să vândă niște cărți la mâna a doua. Atunci, pentru prima dată, am auzit această expresie, mirându-mă de faptul că există unii în lume care își pot înstrăina cărțile. Cu 16 lei, am cumpărat o lucrare despre spionaj, o istorie a acestei activități în trei volume, pe care, în timp, mi-am tot aruncat ochii, ceva despre niște aventuri în junglă și, evident, celebrul roman al lui Dostoievski. Respectivul băiat a încercat mult să mă convingă să i le iau, pentru că eu am fobia virușilor și câteva dintre volume chiar îmi păreau purtătoare de boli – nu m-am atins de volume vreo câteva săptămâni, până am socotit eu că eventualii microbi au murit. Lăsasem pachetul pe hol.
Crimă și pedeapsă conținea un cosmos al zbuciumului interior care m-a ajutat să traversez perioada aceea de iarnă. Empatia cu protagonistul Raskolnikov (care era student și eram surprins să observ cât de detașat era de propriu-i statut, pe când eu mă consumam nervos în marginea orelor de liceu, să ies totdeauna bine) a fost suportul meu, sania mea pe zăpada care acoperise orașul. Același coleg (vânzător al cărților) povestea cu vervă o secvență matinală – atât de mult ninsese peste noapte, încât tatăl lui nu mai știa pe unde-și parcase Dacia (era în anul 1984).
Legat de carte, am rămas cu imaginea unui tren (călătoria lui Raskolnikov în Siberia), cu atmosfera călduță la care protagonistul a renunțat într-un gest pe care nici astăzi nu-l înțeleg și, mai ales, cu fiorul de dragoste din substratul rândurilor, pe care îl poți atribui fie Soniei, fie studentului care s-a ratat.
La fel ca Proust, textele semnate de Dostoievski mi-au inspirat mai multe poeme, prin vederea ca prin binoclu asupra sinelui.
P.S.
Despre cel care mi-a vândut cărțile, am aflat că a murit, de la un prieten al lui: la un meci de fotbal, spectator la stadion, i s-a făcu rău. Îmi pare rău că nu-mi mai aduc aminte numele: era un băiat de treabă, volubil, destul de vesel, brunet, îmbrăcat regulamentar în uniformă (totdeauna purta șapca de școală). Juca baschet, mereu era în compania celui care mi-a furnizat amănuntul (acum vreo zece ani).
În orice caz, este destul de nedrept să rămână un lucru atât de mic precum cartea (lăsând la o parte conținutul, care este altceva, hrană spirituală!) și să dispară pentru eternitate omul care l-a manevrat.
