Grecia, în general…

În general, Grecia este senină, diferența dintre sat și oraș fiind imperceptibilă. Totuși, într-o vară, am vizitat un sat de pescari, ai cărui locuitori încă purtau costume naționale. Coborâsem într-o pagină de Nikos Kazantzakis: deși cu etaj, casele (văruite în alb) păreau mărunte, cu funcțiuni ancestrale – plase de pescari și unelte de lemn, zărite te miri unde.

În centrul satului, acolo unde soarele își făcuse un ditamai culcușul, ca un urs insațiabil de ceea ce-i oferă planeta, vorbeau, pe o bancă, trasă la umbră, sub un smochin, greci bătrâni, cu pălării negre pe cap. Pe drum, mai umbla câte o bunică, turtită intens de basmaua neagră, legată sub bărbie, astfel încât ar fi fost imposibil să accepți faptul că, vreodată, femeia ar fi avut și altă vârstă…

Atmosfera de ansamblu era caracterizată de austeritate, iar cine suferă de claustrofobie, oricât ar fi dat ocol, nu ar fi reușit să descopere o cameră bună de făcut nani, întrucât aterizasem într-un spațiu liliputan, ca într-un film american, al cărui titlu nu i-l mai știu, când totul în jur intrase la apă. Impresia de ajustare, de părăsire a propriilor dimensiuni, pentru altele reduse, m-a gonit din centru, înspre un deal, unde am poposit în curtea largă a unei școli (de sat). Am oprit mașina și m-am bucurat, în sfârșit, de lărgime, de ceva recognoscibil și integrabil în acest secol.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *