În Cehia, precum în Țările de Jos, se întunecă mult mai târziu, față de la noi…

După ora 22, pe autostradă, pe dinaintea mașinii, a zburat un fel de ființă minionă de foc, venită din stânga, de pe benzile celelalte. În timp ce zbura, și-a consumat alcătuirea. Nu am explicație pentru asemenea apariție, dar părea voluntară, cu obiectiv al cursei.

După câțiva kilometri, am oprit mașina, pentru alimentare. Sub roți, am întrezărit o hârtie de zece euro, pe care am ridicat-o: n-o puteam lăsa în agonie.

Am intrat într-un restaurant de tip „Împinge tava!”, care mi-a dat un sentiment de stranietate: în vitrine, puteai vedea ciolane în sosuri grase; restaurantul era frecventat de numeroși șoferi de-ai noștri (transportatori) – umblau, fiecum, în pantaloni trei sferturi, cu tricouri sau cămăși, trecute peste burtă. Rupeau cuvinte în limba cehă.

Am luat un ceai verde și o apă plată. Aș fi comandat și o ciocolată, dar nu am mai avut starea de a mai alege, fiindcă nu mă simțeam confortabil în acel loc.

Am urcat repede la volan și „Toate pânzele sus!” către orașul lui Rumburak.

(Va urma)