Prima tabără

Niciodată nu mi-a plăcut în tabere…

Eram în clasa a doua. Se organiza o tabără la Calafat. Tata mă sfătuia să nu mă înscriu, că nu este cine știe ce, dar nu l-am crezut, chiar îl acuzam că se opune „fericirii” mele.

Am împrumutat geamantanul unchiului meu, un geamantan enorm, cât o zi de post. Abia îl căram. Încuietorile erau de metal și aveau broscuțe pentru chei.

În tabără, au venit copii din localități diferite. Din mesele pe care le primeam, rețin gustul mazării. Lângă mine, mânca băiatul (unui profesor), care vocifera, pe seama „zemii”.

La Dunăre, m-am scăldat, în rând cu toți, însă, la un moment, fluxul maiestuos al apei m-a luat pe sus; m-am trezit sub apă: eram destul de calm, mai aveam puțin și dădeam mâna cu Neptun… Gândeam sub apă, ca o vietate a ei, tristețea de a mă fi despărțit de viața pământeană, pentru alta acvatică, nu era alarmantă, mă luase apa la vale, eu fiind răsturnat pe spate. Când resemnarea mă stăpânea, m-am izbit de picioarele unui coleg mai mare. El m-a tras în sus. M-am uitat în jur și am observat că apa era atât de scăzută, încât nici nu i-am răspuns la întrebare: „Ce faci, mă, aci?”, pentru că nu aveam cum să-i spun că era să mă înec într-o apă adâncă de un metru, deși fluxul puternic mă purta vertiginos în direcția lui, spre centrul Dunării.

Alte amintiri nu mai am din tabără, decât din ziua plecării: am primit mâncare la pachet, pentru drum: pâine, cârnați și roșii. Aveam să merg pentru prima dată cu trenul… U! U! U!

(Va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *