Blue Eye este ochiul albastru al planetei, care privește la noi, dinspre adânc și nu permite nimănui să-i intre în ochi: o piatră dacă arunci în apă (sunt trei izvoare care pleacă din acest loc), se ridică la suprafață – unii turiști verificau și așa era: piatra se scufunda într-un loc și apărea în altul, în apropiere – un fel de Triunghi al Bermudelor mai blând, fiindcă orice (și un om) intră în apă, este scos la suprafață de forța naturii.

Am primit energia pozitivă a acestui loc misterios: mă atașasem de Blue Eye cu totul: îmi imaginam cum ar fi să trăiesc la pensie aici, precum și modul de viață relaxant pe care îl au vânzătorii de suvenire – în apropiere, era un punct de vânzare, de unde am cumpărat și eu câte ceva, deși prețurile erau la fel de mari, ca faima locului.

Înspre Blue Eye, mi-am adus aminte de munții noștri, precum și de starea pe care o aveam când îi străbăteam.

După fiecare cotitură, credeam că am ajuns, dar urma altă buclă montană.

Tot mințindu-mă și îndurând efortul mersului pe jos (pâlcuri de turiști schimbau impresii în limba lor), m-am oprit la primul refugiu (de fapt, este singurul), compus dintr-o terasă lacustră și un bar, de unde am luat o cafea (pe care mi-au adus-o, conform obiceiului existent la ei, cu un pahar de apă plată).

Doi turiști își lăsau liber copilul (de vreo doi ani) pe lângă mese – care era atras, ca de un magnet, de marginile terasei – extrem de periculoase; tot fugeau după copilul care voia să se apropie de apă și îi spuneau ceva în italiană: îi arătau peștii, algele etc. Jocul (care nu era joc) era deranjant, dar nu poți da minte celor care nu o au – efort în van!

(Va urma)

Am lăsat în urmă Saranda, neuitând rugămintea proprietarului de hotel, de a-i da nota 10 pe booking.com – merita și am și făcut-o.

Următorul punct turistic a fost Blue Eye, situat în apropierea stațiunii.

După suișul (în șerpuire), am ajuns la Blue Eye: la ora 9,00 (dimineața), nu era așa aglomerat. Totuși, am găsit loc de parcare ceva mai sus, chiar în capul drumului de țară, care se ițea la mine, din pădurea deasă.

Am achitat biletul. La intrarea spre traseu, se găsesc trotinete și scutere electrice care pot fi închiriate, fiindcă este ceva de mers.

(Va urma)

Restaurantului i se spune La Banana, datorită bananierilor care sunt plantați (și crescuți, ajunși la maturitate). Astfel, am văzut bananele la diferite stadii: de semințe, de fructe crude / coapte etc.

La intrare, ești întâmpinat fie de un copil, fie de un bătrân zâmbitor (care îți preia comanda). Între mese, zboară două tinere.

Cum te-ai așezat, tânărul de vreo douăzeci de ani (aproape pitic, dar cu o vorbire elevată) îți se schimbă fața de masă, cu alta nouă, de hârtie (pe care o prinde în cleme, să nu o ia vântul).

De regulă, friptura, deși ușor sărată, este foarte bună și ți se alocă trei bucăți la porție plus cartofi prăjiți (pe lângă legume).

La acest restaurant, precum și la Joe Alba, mergeam cel mai des, fiindcă terasele (curate și elegante) de pe faleză au preparate numai din pește.

La Banana – la acest restaurant, obișnuiam să iau masa. Aici, am găsit friptură de porc, vită sau pui.

Seara, te întâmpină un tânăr (aproape pitic), care însă vorbește extrem de elevat și este destul de harnic. El este ajutat de un copil (au dreptate cei care semnalează prezența copiilor în restaurante: de regulă, sunt rude ale patronilor, chiar fii, dar cert este că muncesc, deși nu au mai mult de 10 – 12 ani).

Pe acest perete din fotografie (nu am găsit-o eu pe cea făcută de mine, la fața locului), se regăsește o imagine (tot foto) a Sarandei de acum 100 de ani era la fel!

(Va urma)

Nu găsești loc de parcare, însă, dacă stabilești dinainte, la hotelul ales, nu sunt dificultăți.

Am intrat în Sarandë, pe o ploaie care dădea semne că încetează. Când am coborât din mașină, era deja soare.

M-am învârtit de două ori în jurul hotelului (GPS m-a dus exact la adresă, dar nu-l vedeam, pentru că nu era marcat așa cum mă așteptam, cu frontispiciu eclectic). Am sunat la recepție. Între timp, le-am transmis locația. A venit să mă ajute (cu parcarea) fiul patronului: conducea un scuter. Am parcat lângă o stație de încărcat mașini electrice, într-o dungă, înspre trotuar. Era loc numai pentru un lat de mașină, în rest, nici să arunci un ac.

Mașini din toată lumea (la volan: bătrâni relaxați, femei de toate vârstele etc.) – din Italia, România (de la noi, preponderent, din Arad și Timișoara), Danemarca, Polonia, Germania, Grecia, Kosovo, Serbia, Macedonia de Nord, Muntenegru etc. Tot globul se strânsese acolo.

(Va urma)

Bogăția de oferte din tot ce ți-ai dori asigură o atmosferă de trai patriarhal, de care nu mai vrei să te desparți și nădăjduiești ca nimic să nu-l schimbe: te-ai teme ca Albania să intre în UE, fiindcă ar începe nebunia transformărilor, cea mai nefastă (transformare) fiind nebunia prețurilor (prețuri care s-ar da peste cap etc.).

Sarandë este rupt în două: partea dinspre mare este luxuriantă, modernă, pe când orașul propriu-zis (situat mai sus), dintr-un secol trecut: blocuri comuniste, neîngrijite, fără uși la intrare (smulse, o gaură în loc), deși casele vechi, dacă ar fi renovate, ar fi o pată de culoare. Am întrezărit o casă albă în paragină, ale cărei ziduri solide (și configurația însăși) sunt similare vilei lui Anton Pann din Râmnicu – Vâlcea.

Pe o arteră (în coborâre spre mare), care face legătura între aceste zone ale orașului, trec oameni în haine curate, care, când se întâlnesc, vorbesc între ei și, după ton și atitudine, îți dai seama că sunt vecini sau rude. Surpriza întâlnirii este exprimată cu o bucurie moderată.

La interferența nivelurilor dintre mare și oraș (Sarandë este conceput ca Istanbulul sau Grădinile din Babilon, în trepte), se află o patiserie (diferită de cea despre care am mai scris), de unde poți cumpăra lapte (sortimente variate), plăcinte, pâine, baclavale și prăjituri.

A ști că, oricând, poți găsi un loc tihnit pentru a bea o cafea ori a lua masa, îți dă un confort psihic, pentru care îndrăgești Sarandë (a cărui climă, în august, este de rai – nu există muște și nici țânțari!).

(Va urma)