*Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 2 / 2024

Laureat al Academiei Române – a obținut premiul „Vasile Conta” pentru lucrarea de față, Fermenții basmului românesc (Editura MJM, Craiova, 2021, 434 p.) -, Viorel Mirea dă o definiție cel puțin interesantă acestei specii literare: „Basmul este temnița de argint în care stau închise visurile de aur ale nevoii plăcerilor copilăriei noastre de a se imagina matură. Basmul, ca și filmul, un alt fel de basm, ne face pe toți eroi prin participarea noastră afectivă la cadrul acțiunii. Fiind doar una imaginativă, desigur, nu putem schimba nimic. Basmul devine astfel etapa neîmplinirii noastre prezente transpusă pe speranța unei împliniri”.

Cele trei basme abordate de Viorel Mirea (și pe care le socotește vârfuri ale genului) sunt: Prâslea-cel-Voinic și merele de aur, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, respectiv Povestea lui Harap-Alb de Ion Creangă. Primele două povești au fost transmise oral de-a lungul secolelor și au fost adunate, înregistrate și publicate de către cel mai influent folclorist al nostru, Petre Ispirescu.

Primul capitol, cu titlu omonim cărții în sine, este consacrat acestor elemente sau motive recurente care sunt prezente în mai multe basme și care definesc în mare parte structura și atmosfera acestora. Printre principalii fermenți (care sunt parte integrantă a folclorului și reflectă valorile, credințele și miturile unei culturi), se numără: 1. Eroul sau eroina (de obicei, un personaj principal care se confruntă cu diverse încercări și adversități. Eroul este adesea prezentat ca fiind curajos, isteț și altruist), 2. Vrăjitoarele și zânele (personaje cu puteri magice, fie bune, fie malefice, care intervin în viața eroului și adesea îi oferă ajutor sau îi pun la încercare abilitățile), 3. Obiectele magice (elemente precum mărul fermecat, sabia neînvinsă, inelul magic etc., care conferă puteri extraordinare și contribuie la desfășurarea povestirii), 4. Călătoriile și probele (eroul se angajează într-o călătorie plină de obstacole și încercări, în căutarea unui obiect, a unei soluții sau pentru a-și atinge un scop), 5. Finalul moralizator (de cele mai multe ori, basmele românești au un final fericit sau moralizator, în care binele triumfă asupra răului și eroii sunt recompensați pentru faptele lor bune).

Al doilea capitol este despre rolul Calului năzdrăvan în poveștile noastre, cu precădere în cele trei menționate mai sus. Astfel, calul năzdrăvan din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte nu este doar un simplu animal, ci un personaj vital în desfășurarea acțiunii, aducând o notă de magie și înțelepciune în aventura eroului nostru: „Când calul propune cele două viteze ale sale, Făt-Frumos se sperie, pentru că ritmul și rapiditatea unei astfel de oferte cognitive nu mai corespunde nivelului său de prelucrare și procesare a datelor și a stimulilor exteriori, care e mult mai lent”; în plus, Făt-Frumos nu este pregătit a se deplasa cu acea viteză „în stare pură, a teleportării, care este la îndemâna ființelor divine, nicidecum la cheremul nostru al oamenilor, fie ei și fii de împărați”.

Despre Axele imperiale, toposurile și subteran în basmul românesc – titlul următoarei secțiuni a cărții, aflăm, între altele – referitor la Povestea lui Harap-Alb, de pildă: „Avem cel puțin 4 împărății sau chiar 5. Hai să le vedem! Prima, cea a împăratului Alb, apoi împărăția lui Verde împărat, care nu e vecină cu a lui frate-su, deci între ei trebuie să mai fie cel puțin o împărăție plină de pustietăți, prin care bântuie și rătăcește Harap-Alb, și cea a lui Roș împărat ca fiind cea de-a patra, dacă între ea și cea a împăratului Verde nu mai este alta sau altele”.

Povestea lui Harap-Alb, care, în viziunea lui Noica, viziune însușită și de Viorel Mirea, este mai mult decât un basm: este un roman de aventuri, îi sunt atribuite încă două capitole: Centrul, actanții și curtea medievală și Tristețea și suferințele lui Harap-Alb. 

Inter alia (denumirea următoarei diviziuni a cărții), sunt analizate și alte basme românești, din perspectivă biblică (sarea este folosită ca parabolă de către Iisus), dar și pornind de la semantica unor expresii populare, precum: „a pune sare pe rană”. În Rebelis et hostes. Voinicul Prâslea și mărul cel de aur, se constată, între altele: nu putem lega basmul lui Petre Ispirescu, prin furtul merelor, de „un război asemeni cel al Troiei, plecat tot de la niște mere, nici de mâncarea mărului din Rai”, fiindcă „mărul din basmul lui Prâslea se fură doar pentru sine”. Ultimele patru capitole converg unui singur basm: Făt-Frumos, Adunare și risipire în „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, De la arhetipul ca eternitate la contingența presiunii psihice în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, În loc de concluzii și Oglindă și oglindit în „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”.

Fermenții basmului românesc, un studiu amplu, de viziune originală, inspiră alt tip de lectură, îndemnând cititorii să revadă altcumva unele dintre cele mai cunoscute narații, ale căror rădăcini sunt adânci în tradiția și cultura populară.

*Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 2 / 2024

Pasiunea pentru literatura clasică, Bogdan Mihai Dascălu a aprofundat-o, după cum deducem din Jurnalul unei ediții (Începuturile), din îndeletnicirea-i profesională, ca tânăr cercetător al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, din cadrul Academiei Române, când, la sugestia lui Eugen Simion, a purces la traducerea Jurnalului lui Titu Maiorescu, jurnal scris în limba germană, în timpul studiilor de la Viena, apoi de la Berlin și Paris.  Literatura română modernă începe de la Junimea, societate cultural-științifică, la ale cărei ședințe de cenaclu au citit, între alții, și marii clasici ai literaturii române, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I. L. Caragiale și Ioan Slavici. De la acest moment înainte, se inițiază lucrarea Pagini de istorie a literaturii române (Editura David Press Print, Timișoara, 2022), al cărei subtitlu, De la clasici la contemporani, evidențiază arcul de timp asupra căruia se concentrează analiza. Traducerea jurnalului a durat șapte ani, vreme în care Bogdan Mihai Dascălu a apelat, pentru acuratețea rezultatului, la germaniști de frunte, precum Michael Metzeltin de la Viena, Joachim Wittstock sau Helmuth Frisch, iar „volumul a avut impactul scontat”. Pentru a-și fi impus ideile, Titu Maiorescu a purtat polemici efervescente și de durată, în special cu Dobrogeanu – Gherea, critic literar despre care există numeroase însemnări în Jurnal, precum aceasta: „Duminică 10 ianuarie/29 decembrie 91. Neapol. Furtună, vânt rece, ploaie, mare agitată de se văd de aici talazurile în spumă țâșnind deasupra caselor. Tot scriu câte 2 ore la NEPLĂCUTUL articol contra Gherea”. Celelalte capitole, intitulate Titu Maiorescu și Enciclopedia română, Iscoditorul de talente, Pluralismul lingvistic al unui european și Vizionarul, conțin unghiuri de vedere interesante asupra multiplelor preocupări culturale ale mentorului de la Junimea.

A doua secțiune a cărții, I. L. Caragiale. Epistolarul. O introducere, este consacrată corespondenței pe care marele dramaturg a purtat-o cu Paul Zarifopol, dar și clarificării motivelor pe care acesta le-a avut în luarea deciziei de a părăsi țara: „scriitor reprezentativ în România, cu notorietate în rândul cititorilor, dar fără mijloace materiale; marginalizarea lui de către confraţi; constrângerea unei înregimentări politice spre a obţine o funcţie publică; afacerea Caion; neacordarea premiului Academiei pentru volumul Momente; nu a fost propus de propriii lui amici deputat”. Întrucât perioada berlineză nu a stârnit interesul deosebit al biografilor săi, de altfel puţini la număr: Şerban Cioculescu, Silvian Iosifescu, Ion Roman şi Marin Bucur „(pentru a lăsa la o parte pe mistificatorii Octav Minar, B. Jordan ori Lucian Predescu)”, Bogdan Mihai Dascălu insistă pe imaginea Germaniei în corespondență. Un capitol inovativ este Gaudeo Danaos… Dintre poeții români, care au acordat atenție Greciei antice, de cele mai multe ori, prin intermediul unor personaje (Artemis, Cariatidele, Euridice, Galateea, Oedip, Orfeu, Pan, Ulise), Bogdan Mihai Dascălu se oprește asupra următorilor: „romanticul Mihai Eminescu, expresionistul Lucian Blaga, clasicizantul Ion Pillat, hermetizantul Ion Barbu și neclasificabilul Nichita Stănescu. Ei acoperă un secol și jumătate de poezie, o perioadă suficient de lungă pentru a putea ajunge la concluzii de o mai mare generalitate”, deși „deosebirile estetice dintre ei sunt vizibile îndeosebi la nivelul discursului poetic, dar ele se estompează uneori până la anulare la cel al motivelor”. Alte capitole, prin scriitorii antologați, vin înspre actualitate: Punți (Paul Celan și Ingeborg Bachmann. Corespondențe), Un teritoriu numit Cioran, Culorile unei toamne (Emil Cioran și Friedgard Thoma), Friedgard Thoma și Bogdan Mihai Dascălu (un dialog inedit), Caietele în perspectivă imagologică, Ca o viață pe sârmă, Dialogul bine construit e totul, Un oraș de revăzut, Un năvod de gheață, Un impetuos al zilelor noastre (Nicolae Breban), Vârsta lui nici-încolo, nici-încoace (Aura Christi), Orbul cu luneta (Matei Vișniec), Breviarul unui critic (Laurențiu Hanganu), În intimitatea textului (Răzvan Voncu), Un gen marginalizat (Mircea Opriță), Cineva între unde și când (Dan Chișu), Voiaj în jurul unui ghid turistic (Marin Sorescu), Pe aripile cuvântului (Hellmut Seiler).

Riguros scrisă, lucrarea Pagini de istorie a literaturii române se adresează oricărui cititor interesat de evoluția literaturii române.

Metamorfozele ficțiunii. Eseuri și cronici (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca, 2024), cel mai recent volum semnat de Rodica Grigore, este despre Istoria și istoriile personale, respectiv Realitatea ficțiunii.

În prefața intitulată Din nou despre cărți, autoarea susține că, împărțit în două secțiuni, volumul acesta reunește eseuri și cronici dedicate „unor cărți pe care le-am citit și recitit în ultimii ani”. Titlul primei părți, Istoria și istoriile personale, sugerează un cadru tematic complex, care examinează intersecția dintre istoria colectivă și experiențele individuale. În primul rând, termenul „Istoria” vizează evenimentele și procesele istorice majore care au modelat societatea și au influențat cursul omenirii în ansamblu. Acesta poate include perioade și epoci istorice, evenimente politice, sociale, economice sau culturale, precum și transformări semnificative în lume. În al doilea rând, „istoriile personale” pot include amintiri, trăiri și întâmplări individuale, dar și interpretări subiective ale evenimentelor istorice, percepute și filtrate prin lentila experienței personale, de către scriitori. Astfel, aflăm despre Romain Gary, una dintre „vocile reprezentative ale literaturii franceze din veacul trecut, un scriitor ale cărui creații nu încetează să suscite interesul publicului cititor, aducând în prim-plan unele teme considerate adesea tabu în Hexagon. Așa se întâmplă, de pildă, în Marele vestiar (Le grand vestiaire, 1948)”. Un destin asemănător a avut și P Władysław Szpilman, care „nu a fost scriitor, ci muzician. Cu toate acestea, paginile pe care le-a scris despre anii crunți ai Celui de-Al Doilea Război Mondial, despre lagărele de exterminare și despre situația evreilor polonezi în Europa au devenit una dintre mărturiile cele mai impresionante ale ultimei jumătăți de veac. E drept că la faima mondială a Pianistului, titlul sub care sunt cunoscute acum amintirile lui Szpilman, a contribuit și filmul realizat în 2002, în regia lui Roman Polański (cu Adrien Brody și Thomas Kretschmann în rolurile principale), recompensat cu numeroase premii (Oscar, BAFTA și Palme d’Or) și devenit un imens succes de public”. Rodica Grigore se oprește și asupra altor nume (Józef Mackiewicz, Khaled Hosseini, Goran Vojnović, Javier Cercas sau Guzel Iahina).

Realitatea ficțiunii, denumirea părții secunde a cărții, indică o analiză a interacțiunii dintre două domenii aparent opuse sau distincte: realitatea și ficțiunea. În general, prin „realitate” înțelegem lumea înconjurătoare, precum și experiențele concrete și tangibile pe care le trăim în viața de zi cu zi. „Ficțiunea” se referă la lumi inventate, la povești și la imaginație, la opere literare sau artistice care nu sunt bazate pe evenimente reale sau pe fapte verificabile. Prin combinarea acestor două concepte, titlul sugerează o examinare a modului în care ficțiunea poate să reflecte sau să influențeze percepția noastră asupra vieții și a modului în care realitatea poate să se infiltreze și să influențeze lumea ficțională. Nikolai Leskov (1831-1895), scriitor rus, este unul dintre acei oameni de litere „care au fost, pe rând, apreciați, ignorați, uitați, iar apoi redescoperiți. El a lansat o formulă literară considerată multă vreme și de către mulți exegeți drept demodată și destul de greu accesibilă publicului de secol XX, și anume narațiunea picarescă”.

Ryūnosuke Akutagawa (1892-1927), unul dintre cei mai importanți scriitori niponi, va trece „de la tematica istorică pe care o regăsim în scrierile sale de început la meditația lucidă cu privire la noile raporturi dintre Orient și Occident, la evaluări implicite ale dificultăților maturizării (personale sau naționale), la punerea în discuție a resorturilor frumuseții și a relației complicate dintre artă și viață și chiar la dificilul domeniu al autoficțiunii”. Moartea lui Isus, cartea care încheie trilogia alegorică și marele proiect narativ la care J.M. Coetzee, laureat al Premiului Nobel și de două ori câștigător al prestigiosului Booker Prize, a lucrat în ultimul deceniu, relatează, după cum „cititorul află chiar din titlu, tragicul sfârșit al lui David, neobișnuitul protagonist pe care scriitorul îl impusese încă din volumele precedente. Plin de trimiteri livrești – de la Cervantes ori Dostoievski la textul biblic –, romanul lui Coetzee reprezintă și o uluitoare lecție de lectură pe care autorul o pune în scenă. Căci rolurile personajelor din textele citite de David, mai ales cele ale lui Don Quijote și Sancho, se schimbă în permanență”.

În concluzie, cartea Metamorfozele ficțiunii. Eseuri și cronici reprezintă o contribuție semnificativă la analiza mecanismelor narative și a transformărilor ficționale din literatura contemporană. Prin abordarea sa complexă și detaliată, Rodica Grigore evidențiază modul în care ficțiunea evoluează și se adaptează în raport cu schimbările sociale, culturale și tehnologice. În plus, se oferă cititorilor instrumentele necesare pentru a înțelege procesele creative și implicațiile lor în construcția lumii fictive.  

Cuvintele să creadă ceea ce exprimă...
„Calul aleargă”: literele să capete copite, 
spinare, nări, aburi de la gerul de afară, 
sprint. Ar fi enunțul bidiviul meu, 
care m-ar purta prin lume.
Puterea de a decide în destin o deții 
numai în momentul în care te hotărăști, 
dintr-un punct spațial, 
să mergi într-o direcție sau alta.
De voința proprie depinde numai traseul, 
nu și particularitatea acestuia care deja este instaurată
și trebuie să-i înduri patina. 

Benzile desenate românești au o istorie începând cu secolul al XX-lea, iar primele publicații de profil au apărut în perioada interbelică. În timpul regimului comunist, acest gen a cunoscut o perioadă de dezvoltare, dar și de cenzură și control guvernamental – susține Dodo Niță, în Preambul la Panorama benzii desenate românești (Editura PAVCON, București, 2021). Conceput în trei părți, volumul – ilustrat cu peste o sută de creații inedite – cuprinde douăzeci și două de interviuri cu unii dintre cei mai buni creatori români de bandă desenată.  Astfel, în partea I, sunt intervievați „doi artiști exemplari” ai domeniului: Sandu Florea, cunoscut pentru munca sa în industria benzilor desenate americane („cititorii din lumea întreagă ai comicsurilor găsesc tipărit pe coperta acestora numele lui”) și Puiu Manu, care, de curând, a realizat planșele la o adaptare după romanul Pilotul de pe Dunăre de Jules Verne. Partea a II-a, subintitulată Actualitatea benzii desenate românești, se bazează pe mărturiile de viață și de profesie, ale altor douăzeci de ilustratori, a căror activitate este vizibilă și apreciată de către public: Viorel Pârligras, Călin Stoicănescu, Carabal, Mircea Arapu, Costel BD, Dan Popescu, Alexandra Gold, Răzvan Chelaru, Grâce Pârvu, Daniel Danil, Cristian Ciomu, Daniel Eduard Buruiană, Gabriel Rusu, Șerban Andreescu, Vali Ivan, Gabriel Zăbavă, Ionuț Popescu, Xenia Pamfil, Mihai Timoșenco și Florin Purluca.

În interviuri, Dodo Niță este interesat, cu predilecție, de evoluția interlocutorilor, precum în cazul desenatorului Sandu Florea, a cărui ascensiune, surprinsă încă din titlul discuției: De la Păcală la Superman, a fost spectaculară. Născut în România, Sandu Florea și-a început cariera în domeniul benzilor desenate în anii ’80 și s-a bucurat de o carieră internațională de succes. El a colaborat cu mari editori de benzi desenate precum Marvel Comics și DC Comics, aducându-și contribuția la personaje și titluri celebre precum Spider-Man, X-Men, Batman și Wonder Woman. Stilul său distinctiv este apreciat de către cititori și critici, deopotrivă – susține Dodo Niță. Un aspect notabil al manierei lui este abilitatea de a conferi viață și expresivitate personajelor, de a transmite emoție și dinamism în desenele sale. În plus, talentul său în desenul de acțiune și scene dramatice l-a făcut să fie unul dintre cei mai căutați artiști. Prin muncă și har, Sandu Florea a contribuit la extinderea universului benzilor desenate și la îmbogățirea mitologiei personajelor consacrate, devenind astfel un nume important în istoria acestui gen – conchide Dodo Niță.

Intervievat, la rându-i, în partea a III-a, de Maria Capelos, Dodo Niță, poate cel mai cunoscut critic și istoric al BD, vorbește despre pasiunea lui pentru acest gen și pentru literatura SF („am citit broșuri, împrumutate de la un prieten din cartier, Nicu Cuță, un pic mai mare ca mine, dar tare pasionat de SF”) precum și despre cultul pe care-l are pentru limba franceză (influențat de „niște numere din Vaillant, predecesoarea revistei Pif Gadget”). De asemenea, el numește eroii BD preferați: „când aveam 5 – 8 ani, eram atras de rățoiul Mac și maimuța Cocofifi, creați de genialele Livia Rusz și Lucia Olteanu. Apoi, între 9 și 14 ani, citeam cu nesaț peripețiile viteazului Dan Buzdugan, ale haiducului Miu-al-Florilor, ale detectivului – singurul din socialism – Dim Dunăreanu și ale cosmonauților desenați de Valentin Tănase. În studenție, eram fan absolut al personajului fantastic Fergonautul. (…). Astăzi, personajul meu preferat este Căpitanul Ro, desenat de maestrul Puiu Manu”.  

În concluzie, scena benzii desenate din România este vibrantă și în continuă evoluție, oferind o varietate de lucrări și talente care contribuie la diversitatea culturală și artistică a țării, iar Dodo Niță, autor și al altei lucrări conexe, Europa benzilor desenate (Editura PAVCON, București, 2018), este unul dintre promotorii cei mai autorizați, atât prin acest volum captivant, cât și prin participarea la diverse evenimente și festivaluri din țară și din străinătate (care încurajează interacțiunea dintre artiști și public), precum Salonul Internațional de Bandă Desenată de la Timișoara, București Comics Fest, Lucca Comics & Games, Italia ș.a. Benzi desenate populare din România au fost și sunt încă publicate în reviste și ziare, iar unele dintre ele au câștigat o largă audiență. Printre cele mai cunoscute personaje și serii se numără „Vlad Țepeș” de Cătălin Rădulescu, „Năstrușnic” de Eugen Erhan, „Năluca” de Romulus Antonescu și multe altele.