Caracterizarea lui Harap-Alb

În basmul popular, personajele devin purtătoarele unor valori simbolice, binele și răul. Spre deosebire de textul popular, în basmul cult personajele reflectă viziunea despre lume a autorului. De aceea, în opera lui Ion Creangă, fantasticul este umanizat.

„Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă, operă publicată în revista „Convorbiri literare” în anul 1877, este un basm cult în care particularitățile de construcție a personajului Harap-Alb sunt reprezentative pentru viziunea despre lume a autorului.

PREZENTAREA STATUTULUI SOCIAL, PSIHOLOGIC, MORAL

Statutul social.

Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul basmului, când cititorul află că este mezinul craiului. Pe parcurs, apare în ipostaza de slugă a Spânului, pentru ca, în final, să dobândească moștenitor al Împăratului Verde.

Statutul psihologic.

Din punct de vedere psihologic, basmul urmărește conturarea personalității fiului de crai. Astfel la început, se dovedește naiv, nu se pricepe la oameni, fiind incapabil să distingă între aparență și esență. Dovedește maturitate în înțelegerea firii umane când intuiește în cei cinci năzdrăvani adevărate ajutoare ce-i vor fi de trebuință la curtea împăratului Roș. Egoismul reprezintă altă slăbiciune a protagonistului, pentru că decide să-i ofere Sfintei Duminici bănuțul doar în momentul în care aceasta îi formulează viitoarea traiectorie inițiatică: „Fecior de crai, vede-te-aș împărat”. 

Statutul moral.

Din punct de vedere moral, Harap-Alb poate fi acuzat de imoralitate, atunci când încalcă sfatul părintesc și acceptă tovărășia Spânului.

RELEVAREA PRINCIPALEI TRĂSĂTURI PRIN DOUĂ EPISOADE / SECVENȚE NARATIVE / SITUAȚII SEMNIFICATIVE

Principala trăsătură a actantului este caracterul său profund uman. Harap-Alb nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale. Le deține în stare latentă și dobândește, prin trecerea probelor, o serie de calități excepționale. El este altfel obligat să depășească probele la care este supus de Spân, însă nu le poate trece singur, de aceea, este ajutat de Sfânta Duminică și de cei cinci năzdrăvani.

Prima secvență.

De exemplu, prima probă pe care protagonistul trebuie să o treacă este aducerea „sălăților” din Grădina Ursului. În această situație, este îndrumat de Sfânta |Duminică, ea fiind cea care îi oferă obiectele magice: o licoare cu somnoroasă fiartă într-o vadră cu lapte dulce și miere.

A doua secvență.

Ultima probă necesită mai multe ajutoare, pentru că este proba cea mai dificilă și constă în aducerea fetei împăratului Roș la curtea Împăratului Verde. La casa Împăratului Roș, Harap-Alb este supus la alte probe: proba focului în casa de aramă, pe care o trece cu ajutorul lui Gerilă, proba pământului și a apei, pe care o trece cu ajutorul lui Flămânzilă și Setilă, alegerea macului de nisip, la care este ajutat de furnici, prinderea fetei transformate în pasăre, probă peste care trece ajutat de Ochilă și de Păsări-Lăți-Lungilă, în vreme ce albina îl ajută la ghicirea fetei. Pe parcursul acestor probe, Harap-Alb are ocazia de a se cunoaște pe sine, descoperindu-și însușiri excepționale: milostenia și bunătatea față de ființele neajutorate, capacitatea de a-și face prieteni și capacitatea de a iubi.

Două elemente de structură și de compoziție

În primul rând, la fel ca în basmul popular, textul lui Ion Creangă dezvoltă tema luptei dintre Bine și Rău, deznodământul surprinzând triumful forțelor Binelui. Harap-Alb este unul dintre reprezentanții Binelui. Tema inițierii este specifică basmului cult, în sensul că drumul parcurs de Harap-Alb este ca un traseu spre interiorul ființei, spre desăvârșire.

În al doilea rând, discursul epic dezvoltă un conflict exterior, între cele două forțe antagonice, dintre Bine și Rău.

În aceeași ordine de idei, perspectiva narativă este obiectivă, cu viziune dindărăt, aparținând unui narator omniscient și omniprezent care narează la persoana a III-a. Oralitatea stilului, ca trăsătură specifică a basmului cult, se reflectă prin intervențiile directe ale naratorului în discurs, precum: „care om nu pune mai presus viața lui decât toate?”.

Nu în ultimul rând, modalitățile de caracterizare a personajului sunt directe și indirecte. Astfel, slăbiciunea de caracter a protagonistului este evidențiată direct atât de narator care afirmă despre el că „este boboc în felul lui la trebi de-aistea”, cât și de Sfânta Duminică: „este mai fricos decât o muiere”. Gesturile, faptele, atitudinile personajului devin adevărate mijloace indirecte de caracterizare.

În concluzie, particularitățile de construcție a personajului Harap-Alb rămân reprezentative pentru viziunea despre lume a autorului.

(686 de cuvinte)

Simbolismul. „Plumb” de George Bacovia. Artă poetică simbolistă

            Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1886, odată cu publicarea articolului-manifest „Simbolismul”de către Jean Moreas. Simbolismul promovează emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Poezia simbolistă românească apare la sfârșitul sec. al XIX-lea, avându-i ca teoreticieni pe Al. Macedonski și Ovid Densușianu. Alături de Ștefan Petică, Dimitrie Anghel sau Ion Minulescu,  George Bacovia se revendică, prin întreaga sa creație, de la principiile estetice ale simbolismului.

Continuă lectura Simbolismul. „Plumb” de George Bacovia. Artă poetică simbolistă →

Modernismul. Ion Barbu: „Riga Crypto și lapona Enigel”

         Modernismul este o orientare literară inițiată în literatura română de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină pornește de la ideea că există „un spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană. În genul liric, principala inovație pe care modernismul o aduce la nivelul conținutului este poezia de idei.

Continuă lectura Modernismul. Ion Barbu: „Riga Crypto și lapona Enigel” →

Romantismul. „Luceafărul” de Mihai Eminescu

            Romantismul a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Romantismul a apărut ca o reacție împotriva rigorilor clasicismului. În plan autohton, originile curentului romantic trebuie căutate în scrierile pașoptiștilor. În plus, romantismul românesc apare ca o prelungire a ideilor iluministe, având un caracter social, militant.          De abia prin creația lui Mihai Eminescu principiile estetice ale romantismului se sincronizează cu modelul european.

Continuă lectura Romantismul. „Luceafărul” de Mihai Eminescu →

            Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1886, odată cu publicarea articolului-manifest „Simbolismul”de către Jean Moreas. Simbolismul promovează emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Poezia simbolistă românească apare la sfârșitul sec. al XIX-lea, avându-i ca teoreticieni pe Al. Macedonski și Ovid Densușianu. Alături de Ștefan Petică, Dimitrie Anghel sau Ion Minulescu,  George Bacovia se revendică, prin întreaga sa creație, de la principiile estetice ale simbolismului.

Continuă lectura Simbolismul. „Plumb” de George Bacovia. Artă poetică simbolistă →

MODERNISMUL. Din ceas, dedus… de Ion Barbu

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.Ion Barbu a rămas în conștiința posterității prin poezia ermetică. Ermetismul este o orientare modernă ce se caracterizează prin încifrarea accentuată a mesajului artistic.

Reprezentativă pentru viziunea modernist – ermetică a autorului asupra lumii este poezia „Din ceas, dedus…”, publicată în deschiderea volumului „Joc secund” din 1930.

În primul rând, dimensiunea modernistă a textului se evidențiază prin caracterul său de ars poetica. Poezia preia sugestiile filosofiei lui Platon, referitoare la faptul că arta este o copie a realității, iar realitatea, la rândul ei, este o metamorfoză a ideilor eterne, arhetipale.

În al doilea rând, modernitatea poeziei lui Ion Barbu se reflectă și în opțiunea poetului pentru un limbaj metaforic, ermetic. Așa cum G. Călinescu afirma, la „Ion Barbu poezia este închisă vulgului și necesită o inițiere”. Într-adevăr, poezia lui Barbu devine o stare de intelectualitate, scriitorul polemizând cu „poezia leneșă”.

Poezia „Din ceas, dedus…” abordează o tematică specifică artelor poetice moderne: creația, poiesisul și condiția artistului. Incipitul introduce tema creației în raport cu timpul. Poetul caută în real frumosul ca obiect al artei pe care-l oglindește în intimitatea spiritului și a sensibilității sale, transformându-l „într-un joc secund, mai pur”. În viziunea lui Ion Barbu, poezia este rezultatul unui proces pur intelectual, poezie în care se răsfrânge realitatea.

Dacă prima strofă relevă definiția poeziei, al doilea catren se centrează pe condiția artistului. Poetul este numit inițial „Nadir latent”, metaforă care desemnează starea inactivă, latentă a artistului asemenea unui Demiurg înainte de creație. Artistul are menirea, în viziunea lui Ion Barbu, de a conferi ordine și sens lumii: „Poetul ridică însumarea / De harfe resfirate”. La fel cum marea este o întindere nesfârșită de apă, o pânză fluidă ce încântă privirea, dar ascunde taine de nepătruns, tot așa poezia este încriptată în metaforele Logosului.

Nu în ultimul rând, viziunea modernă a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură, de compoziție și de limbaj.Adevărat element paratextual, titlul anticipează ideea poetică și este în strânsă legătură mesajul transmis de text. Titlul conține metafora „ceas”. Într-adevăr, discursul liric reflectă ideea conform căreia, prin actul creator, lumea reală, efemeră este salvată în spațiul poeziei.

Simbolul central este oglinda. Acest simbol central sugerează ideea de secționare între două planuri: cel real și planul imaginar, al poeziei. Totodată, discursul liric dezvoltă o relație de opoziție între planul realității exterioare și cel al realității interioare. Celui dintâi îi corespunde metafora „cirezile agreste”, un simbol pentru o realitate urâtă, iar celui de-al doilea plan îi corespunde metafora „mântuit azur”, un simbol al lumii raționale. Strofa a doua reliefează opoziția între „Nadir latent”, metaforă pentru starea în care se regăsește poetul, și posibilul Zenit, ca formă superioară la care acesta trebuie să acceadă.

Elementele de prozodie reflectă preferința autorului pentru un discurs echilibrat. Poezia are două catrene. Măsura versurilor este de 13 – 14 silabe, rima este încrucișată, iar ritmul este iambic.

În concluzie, „Din ceas, dedus…” de Ion Barbu rămâne o creație reprezentativă atât pentru modernismul ermetic, cât și pentru lirica românească din perioada interbelică.

Modernismul: „Testament” de Tudor Arghezi

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul este o orientare literară inițiată în literatura română de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină pornește de la ideea că există „un spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană.Alături de Lucian Blaga sau Ion Barbu, Tudor Arghezi se înscrie, prin întreaga lui creație literară, în estetica modernistă.

Reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este poezia „Testament”, o artă poetică modernă, plasată în fruntea volumului de versuri „Cuvinte potrivite”, publicat în anul 1927.

În primul rând, dimensiunea modernistă a textului arghezian se evidențiază tocmai prin caracterul său de ars poetica. În viziunea lui Tudor Arghezi, poezia modernă se obține prin modelarea instrumentarului poetic tradițional: „Ca fierul cald îmbrățișat în clește”.

În al doilea rând, opera lui Tudor Arghezi este originală prin utilizarea unui limbaj șocant. În plus, autorul optează pentru „estetica urâtului”, modalitate de creație inspirată de lirica lui Charles Baudelaire. Estetica urâtului presupune transformarea urâtului din realitate în frumos artistic: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți i prețuri noi”.

Discursul poeziei „Testament” abordează o tematică modernă: creația, poiesisul și condiția artistului.

Intenționalitatea actului artistic este exprimată în versurile: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară / Sapa-n condei și brazda-n călimară”. Cele două metafore „sapa” și „brazda” desemnează munca fizică, în timp ce metaforele „condei” și „călimară” devin adevărate sugestii pentru munca intelectuală. Creatorul arghezian își identifică propria muncă, poiesisul, cu munca asiduă a țăranilor. Poezia nu este numai inspirație dar și efort. Artistul apare în ipostaza unui homo faber, a unui artizan al cuvântului: „Din graiul lor cu îndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite”. Tudor Arghezi intuiește alchimia limbajlui, aventura cuvântului, ca trăsătură specifică liricii moderne.

Discursul poeziei „Testament” surprinde, totodată, condiția artistului care își asumă rolul mesianic, dând glas, în propria creație, suferinței de veacuri a străbunilor. Transpunerea trecutului în actul creator relevă funcția mimetică a poeziei. Prin transfigurarea artistică a realității, poetul își propune să răzbune suferința străbunilor: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere / Lăsând întreagă dulcea lui putere”.

Element paratextual, titlul anticipează ideea poetică, fiind în strânsă legătură cu mesajul transmis de text. În sens propriu, cuvântul – titlu „Testament” se referă la un act juridic în care o persoană își exprimă dorințele care urmează să-i fie îndeplinite după moarte. În sens conotativ, cu trimitere la „Testamentele Bibliei”, titlul desemnează „un nume adunat pe o carte”, adică întreaga operă a artistului.

Incipitul deschide perspectiva unui monolog adresat. Un eu testamentar se adresează direct unui moștenitor spiritual. Apelativul „fiule” desemnează fie un cititor, fie un viitor truditor al cuvântului.

Simbolul central al poeziei este „cartea”, percepută „ca o treaptă”, metaforă care sugerează rolul major al artei în evoluția societății. Mai mult, cartea este percepută ca o legătură între generații. Arhaismul „hrisovul nostru cel dintâi” reliefează dimensiunea sacră a cărții. „Dumnezeu de piatră” reprezintă altă definiție metaforică a cărții, autorul subliniind rolul literaturii de a imortaliza trecutul.

Poezia „Testament” este alcătuită din cinci secvențe inegale ca întindere. Măsura și ritmul versurilor variază. Rima este împerecheată.

În concluzie, poezia „Testament” de Tudor Arghezi rămâne o creație reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru modernismul românesc.

Simbolismul. „Plumb” de George Bacovia. Artă poetică simbolistă

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1886, odată cu publicarea articolului-manifest „Simbolismul” de către Jean Moreas. Simbolismul promovează emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Poezia simbolistă românească apare la sfârșitul sec. al XIX-lea, avându-i ca teoreticieni pe Al. Macedonski și Ovid Densușianu. Alături de Ștefan Petică, Dimitrie Anghel sau Ion Minulescu, George Bacovia se revendică, prin întreaga sa creație, de la principiile estetice ale simbolismului.

Poezia „Plumb”, așezată în fruntea volumului cu același titlu apărut în 1916, este o artă poetică, datorită viziunii asupra lumii și procedeelor artistice definitorii pentru poetul George Bacovia.

În primul rând, la fel ca Baudelaire, George Bacovia surprinde, în discursul liric, corespondențele dintre elementele ce compun universul: „parfum, culoare, sunet se îngână și-și răspund”. Astfel, dacă primul catren se centrează pe imaginea unei naturi exterioare, în cea de a doua strofă, este dezvăluită realitatea interioară a ființei, sentimentele eului fiind mortificate sub puterea metalului thanatic: „Dormea întors amorul meu de plumb”.

În al doilea rând, poeții simboliști caută să îndepărteze poezia de pictură și să o apropie de muzică, întrucât, așa cum afirma Paul Verlaine, „Muzica înainte de toate!”. George Bacovia aderă la acest principiu estetic, astfel încât, în poezia „Plumb”, repetiția simbolului central, „plumb”, și a conjuncției coordonatoare „și” îi conferă discursului o muzicalitate tristă și monotonă, asemenea unui marș funebru.

Poezia „Plumb” se încadrează într-o tematică specifică simbolismului: moartea, iubirea și condiția creatorului într-o societate ostilă.

Imaginarul poetic bacovian se axează pe descrierea sinestezică a unui întreg univers. Cele două secvențe poetice ale textului corespund celor două planuri ale realității, realitatea exterioară și cea interioară.

Prima secvență se referă la realitatea obiectivă, simbolizată de cimitir și de cavou. Tema morții este surprinsă încă din incipitul poemului. Verbul la imperfect „dormeau”, alături de epitetul „adânc”, sugerează ideea unui somn continuu, echivalent, în cazul lui Bacovia, cu moartea. Metafora – simbol „cavou” poate avea două accepțiuni: universul închis al târgului de provincie sau propriul trup efemer, o temniță pentru sufletul dornic de înălțare spirituală. Epitetul metaforic „de plumb” are menirea de a reliefa apăsarea, starea liminală dintre viață și moarte. Florile, în general un simbol pentru gingășie și frumusețe, sunt marcate de această dată de împietrire. Singurul element care sugerează mișcarea este vântul, care și el produce efecte reci. Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă greutatea apăsătoare a nocturnului: „Dormeau adânc sicriele plumb, / Și flori de plumb, și funerar veșmânt- / Stam singur în cavou…și era vânt… / Și scârțâiau coroanele de plumb”.

A doua secvență corespunde lumii interioare a poetului. Metafora-simbol „amor de plumb” poate semnifica dispariția oricărui ideal, iar încercarea de salvare este iluzorie: „și-am început să-l strig”. Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei „stam singur”. În această lume superficială, artistului nu i se aduce nicio formă de omagiu. Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea se circumscriu esteticii simboliste. Punctele de suspensie marchează împietrirea universului: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, si-am început să-l strig – / Stam singur lângă mort… și era frig… / Și-i atârnau aripile de plumb”.

Titlul „Plumb” anticipează ideea discursului, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis de text. Cuvântul – titlu, format din patru consoane și vocala închisă „-u-”, este alcătuit dintr-un substantiv comun nearticulat. În acest fel, cititorul este avertizat asupra faptului că universul imaginat de George Bacovia este unul al obiectelor.

Simbolul central al textului este „plumbul”, care, prin repetiție, își relevă caracterul de laitmotiv. Plumbul este un metal care sugerează apăsarea sufletească, angoasa, iar cromatica gri induce spleenul ontologic.

Mesajul poeziei este transmis și la nivelul elementelor de prozodie. Rima este îmbrățișată, iar măsura versurilor este de zece silabe pe vers. Muzicalitatea sumbră, funebră este susținută de ritmul iambic.

La nivel sintactic, predomină propozițiile principale independente, coordonate prin juxtapunere sau copulativ.

În concluzie, poezia „Plumb” de George Bacovia rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor simbolist.