Modernismul. Ion Barbu: „Riga Crypto și lapona Enigel”

         Modernismul este o orientare literară inițiată în literatura română de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină pornește de la ideea că există „un spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană. În genul liric, principala inovație pe care modernismul o aduce la nivelul conținutului este poezia de idei.

Citește în continuare Modernismul. Ion Barbu: „Riga Crypto și lapona Enigel” →

Romantismul. „Luceafărul” de Mihai Eminescu

            Romantismul a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Romantismul a apărut ca o reacție împotriva rigorilor clasicismului. În plan autohton, originile curentului romantic trebuie căutate în scrierile pașoptiștilor. În plus, romantismul românesc apare ca o prelungire a ideilor iluministe, având un caracter social, militant.          De abia prin creația lui Mihai Eminescu principiile estetice ale romantismului se sincronizează cu modelul european.

Citește în continuare Romantismul. „Luceafărul” de Mihai Eminescu →

            Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1886, odată cu publicarea articolului-manifest „Simbolismul”de către Jean Moreas. Simbolismul promovează emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Poezia simbolistă românească apare la sfârșitul sec. al XIX-lea, avându-i ca teoreticieni pe Al. Macedonski și Ovid Densușianu. Alături de Ștefan Petică, Dimitrie Anghel sau Ion Minulescu,  George Bacovia se revendică, prin întreaga sa creație, de la principiile estetice ale simbolismului.

Citește în continuare Simbolismul. „Plumb” de George Bacovia. Artă poetică simbolistă →

MODERNISMUL. Din ceas, dedus… de Ion Barbu

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul a fost teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista „Sburătorul”, iar tradiționalismul a fost promovat de Cezar Petrescu și Nichifor Crainic prin revista „Gândirea”.Ion Barbu a rămas în conștiința posterității prin poezia ermetică. Ermetismul este o orientare modernă ce se caracterizează prin încifrarea accentuată a mesajului artistic.

Reprezentativă pentru viziunea modernist – ermetică a autorului asupra lumii este poezia „Din ceas, dedus…”, publicată în deschiderea volumului „Joc secund” din 1930.

În primul rând, dimensiunea modernistă a textului se evidențiază prin caracterul său de ars poetica. Poezia preia sugestiile filosofiei lui Platon, referitoare la faptul că arta este o copie a realității, iar realitatea, la rândul ei, este o metamorfoză a ideilor eterne, arhetipale.

În al doilea rând, modernitatea poeziei lui Ion Barbu se reflectă și în opțiunea poetului pentru un limbaj metaforic, ermetic. Așa cum G. Călinescu afirma, la „Ion Barbu poezia este închisă vulgului și necesită o inițiere”. Într-adevăr, poezia lui Barbu devine o stare de intelectualitate, scriitorul polemizând cu „poezia leneșă”.

Poezia „Din ceas, dedus…” abordează o tematică specifică artelor poetice moderne: creația, poiesisul și condiția artistului. Incipitul introduce tema creației în raport cu timpul. Poetul caută în real frumosul ca obiect al artei pe care-l oglindește în intimitatea spiritului și a sensibilității sale, transformându-l „într-un joc secund, mai pur”. În viziunea lui Ion Barbu, poezia este rezultatul unui proces pur intelectual, poezie în care se răsfrânge realitatea.

Dacă prima strofă relevă definiția poeziei, al doilea catren se centrează pe condiția artistului. Poetul este numit inițial „Nadir latent”, metaforă care desemnează starea inactivă, latentă a artistului asemenea unui Demiurg înainte de creație. Artistul are menirea, în viziunea lui Ion Barbu, de a conferi ordine și sens lumii: „Poetul ridică însumarea / De harfe resfirate”. La fel cum marea este o întindere nesfârșită de apă, o pânză fluidă ce încântă privirea, dar ascunde taine de nepătruns, tot așa poezia este încriptată în metaforele Logosului.

Nu în ultimul rând, viziunea modernă a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de structură, de compoziție și de limbaj.Adevărat element paratextual, titlul anticipează ideea poetică și este în strânsă legătură mesajul transmis de text. Titlul conține metafora „ceas”. Într-adevăr, discursul liric reflectă ideea conform căreia, prin actul creator, lumea reală, efemeră este salvată în spațiul poeziei.

Simbolul central este oglinda. Acest simbol central sugerează ideea de secționare între două planuri: cel real și planul imaginar, al poeziei. Totodată, discursul liric dezvoltă o relație de opoziție între planul realității exterioare și cel al realității interioare. Celui dintâi îi corespunde metafora „cirezile agreste”, un simbol pentru o realitate urâtă, iar celui de-al doilea plan îi corespunde metafora „mântuit azur”, un simbol al lumii raționale. Strofa a doua reliefează opoziția între „Nadir latent”, metaforă pentru starea în care se regăsește poetul, și posibilul Zenit, ca formă superioară la care acesta trebuie să acceadă.

Elementele de prozodie reflectă preferința autorului pentru un discurs echilibrat. Poezia are două catrene. Măsura versurilor este de 13 – 14 silabe, rima este încrucișată, iar ritmul este iambic.

În concluzie, „Din ceas, dedus…” de Ion Barbu rămâne o creație reprezentativă atât pentru modernismul ermetic, cât și pentru lirica românească din perioada interbelică.

Modernismul: „Testament” de Tudor Arghezi

Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, datorită multitudinii de curente, cenacluri și reviste, apărute în acest interval de timp. Două curente majore au străbătut literatura interbelică: modernismul și tradiționalismul. Modernismul este o orientare literară inițiată în literatura română de Eugen Lovinescu, a cărui doctrină pornește de la ideea că există „un spirit al veacului” care impune procesul de sincronizare a literaturii române cu literatura europeană.Alături de Lucian Blaga sau Ion Barbu, Tudor Arghezi se înscrie, prin întreaga lui creație literară, în estetica modernistă.

Reprezentativă pentru viziunea despre lume a autorului este poezia „Testament”, o artă poetică modernă, plasată în fruntea volumului de versuri „Cuvinte potrivite”, publicat în anul 1927.

În primul rând, dimensiunea modernistă a textului arghezian se evidențiază tocmai prin caracterul său de ars poetica. În viziunea lui Tudor Arghezi, poezia modernă se obține prin modelarea instrumentarului poetic tradițional: „Ca fierul cald îmbrățișat în clește”.

În al doilea rând, opera lui Tudor Arghezi este originală prin utilizarea unui limbaj șocant. În plus, autorul optează pentru „estetica urâtului”, modalitate de creație inspirată de lirica lui Charles Baudelaire. Estetica urâtului presupune transformarea urâtului din realitate în frumos artistic: „Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți i prețuri noi”.

Discursul poeziei „Testament” abordează o tematică modernă: creația, poiesisul și condiția artistului.

Intenționalitatea actului artistic este exprimată în versurile: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară / Sapa-n condei și brazda-n călimară”. Cele două metafore „sapa” și „brazda” desemnează munca fizică, în timp ce metaforele „condei” și „călimară” devin adevărate sugestii pentru munca intelectuală. Creatorul arghezian își identifică propria muncă, poiesisul, cu munca asiduă a țăranilor. Poezia nu este numai inspirație dar și efort. Artistul apare în ipostaza unui homo faber, a unui artizan al cuvântului: „Din graiul lor cu îndemnuri pentru vite / Eu am ivit cuvinte potrivite”. Tudor Arghezi intuiește alchimia limbajlui, aventura cuvântului, ca trăsătură specifică liricii moderne.

Discursul poeziei „Testament” surprinde, totodată, condiția artistului care își asumă rolul mesianic, dând glas, în propria creație, suferinței de veacuri a străbunilor. Transpunerea trecutului în actul creator relevă funcția mimetică a poeziei. Prin transfigurarea artistică a realității, poetul își propune să răzbune suferința străbunilor: „Veninul strâns l-am preschimbat în miere / Lăsând întreagă dulcea lui putere”.

Element paratextual, titlul anticipează ideea poetică, fiind în strânsă legătură cu mesajul transmis de text. În sens propriu, cuvântul – titlu „Testament” se referă la un act juridic în care o persoană își exprimă dorințele care urmează să-i fie îndeplinite după moarte. În sens conotativ, cu trimitere la „Testamentele Bibliei”, titlul desemnează „un nume adunat pe o carte”, adică întreaga operă a artistului.

Incipitul deschide perspectiva unui monolog adresat. Un eu testamentar se adresează direct unui moștenitor spiritual. Apelativul „fiule” desemnează fie un cititor, fie un viitor truditor al cuvântului.

Simbolul central al poeziei este „cartea”, percepută „ca o treaptă”, metaforă care sugerează rolul major al artei în evoluția societății. Mai mult, cartea este percepută ca o legătură între generații. Arhaismul „hrisovul nostru cel dintâi” reliefează dimensiunea sacră a cărții. „Dumnezeu de piatră” reprezintă altă definiție metaforică a cărții, autorul subliniind rolul literaturii de a imortaliza trecutul.

Poezia „Testament” este alcătuită din cinci secvențe inegale ca întindere. Măsura și ritmul versurilor variază. Rima este împerecheată.

În concluzie, poezia „Testament” de Tudor Arghezi rămâne o creație reprezentativă atât pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru modernismul românesc.

Simbolismul. „Plumb” de George Bacovia. Artă poetică simbolistă

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1886, odată cu publicarea articolului-manifest „Simbolismul” de către Jean Moreas. Simbolismul promovează emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Poezia simbolistă românească apare la sfârșitul sec. al XIX-lea, avându-i ca teoreticieni pe Al. Macedonski și Ovid Densușianu. Alături de Ștefan Petică, Dimitrie Anghel sau Ion Minulescu, George Bacovia se revendică, prin întreaga sa creație, de la principiile estetice ale simbolismului.

Poezia „Plumb”, așezată în fruntea volumului cu același titlu apărut în 1916, este o artă poetică, datorită viziunii asupra lumii și procedeelor artistice definitorii pentru poetul George Bacovia.

În primul rând, la fel ca Baudelaire, George Bacovia surprinde, în discursul liric, corespondențele dintre elementele ce compun universul: „parfum, culoare, sunet se îngână și-și răspund”. Astfel, dacă primul catren se centrează pe imaginea unei naturi exterioare, în cea de a doua strofă, este dezvăluită realitatea interioară a ființei, sentimentele eului fiind mortificate sub puterea metalului thanatic: „Dormea întors amorul meu de plumb”.

În al doilea rând, poeții simboliști caută să îndepărteze poezia de pictură și să o apropie de muzică, întrucât, așa cum afirma Paul Verlaine, „Muzica înainte de toate!”. George Bacovia aderă la acest principiu estetic, astfel încât, în poezia „Plumb”, repetiția simbolului central, „plumb”, și a conjuncției coordonatoare „și” îi conferă discursului o muzicalitate tristă și monotonă, asemenea unui marș funebru.

Poezia „Plumb” se încadrează într-o tematică specifică simbolismului: moartea, iubirea și condiția creatorului într-o societate ostilă.

Imaginarul poetic bacovian se axează pe descrierea sinestezică a unui întreg univers. Cele două secvențe poetice ale textului corespund celor două planuri ale realității, realitatea exterioară și cea interioară.

Prima secvență se referă la realitatea obiectivă, simbolizată de cimitir și de cavou. Tema morții este surprinsă încă din incipitul poemului. Verbul la imperfect „dormeau”, alături de epitetul „adânc”, sugerează ideea unui somn continuu, echivalent, în cazul lui Bacovia, cu moartea. Metafora – simbol „cavou” poate avea două accepțiuni: universul închis al târgului de provincie sau propriul trup efemer, o temniță pentru sufletul dornic de înălțare spirituală. Epitetul metaforic „de plumb” are menirea de a reliefa apăsarea, starea liminală dintre viață și moarte. Florile, în general un simbol pentru gingășie și frumusețe, sunt marcate de această dată de împietrire. Singurul element care sugerează mișcarea este vântul, care și el produce efecte reci. Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă greutatea apăsătoare a nocturnului: „Dormeau adânc sicriele plumb, / Și flori de plumb, și funerar veșmânt- / Stam singur în cavou…și era vânt… / Și scârțâiau coroanele de plumb”.

A doua secvență corespunde lumii interioare a poetului. Metafora-simbol „amor de plumb” poate semnifica dispariția oricărui ideal, iar încercarea de salvare este iluzorie: „și-am început să-l strig”. Starea de solitudine a eului liric este sugerată de repetarea sintagmei „stam singur”. În această lume superficială, artistului nu i se aduce nicio formă de omagiu. Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea se circumscriu esteticii simboliste. Punctele de suspensie marchează împietrirea universului: „Dormea întors amorul meu de plumb / Pe flori de plumb, si-am început să-l strig – / Stam singur lângă mort… și era frig… / Și-i atârnau aripile de plumb”.

Titlul „Plumb” anticipează ideea discursului, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis de text. Cuvântul – titlu, format din patru consoane și vocala închisă „-u-”, este alcătuit dintr-un substantiv comun nearticulat. În acest fel, cititorul este avertizat asupra faptului că universul imaginat de George Bacovia este unul al obiectelor.

Simbolul central al textului este „plumbul”, care, prin repetiție, își relevă caracterul de laitmotiv. Plumbul este un metal care sugerează apăsarea sufletească, angoasa, iar cromatica gri induce spleenul ontologic.

Mesajul poeziei este transmis și la nivelul elementelor de prozodie. Rima este îmbrățișată, iar măsura versurilor este de zece silabe pe vers. Muzicalitatea sumbră, funebră este susținută de ritmul iambic.

La nivel sintactic, predomină propozițiile principale independente, coordonate prin juxtapunere sau copulativ.

În concluzie, poezia „Plumb” de George Bacovia rămâne o creație reprezentativă pentru viziunea despre lume a unui autor simbolist.

CARACTERIZAREA LUI GHIȚĂ

„Moara cu noroc” de Ioan Slavici, operă publicată în volumul „Novele din popor”, este o nuvelă psihologică de factură realistă.

ILUSTRAREA A DOUĂ ELEMENTE DE STRUCTURĂ ȘI DE COMPOZIȚIE

În primul rând, nuvela abordează o tematică realistă, socială, rurală, autorul urmărind transformările lumii tradiționale sub influența noilor relații capitaliste. Altă temă e psihologică, întrucât este prezentat modul în care banul distruge firea lui Ghiță, protagonistul nuvelei.

În al doilea rând, textul narativ surprinde un conflict exterior dintre cele două mentalități: cea tradițională și cea capitalistă. Autorul pune accent și pe reliefarea unui conflict interior, traversat de protagonist. Astfel, sufletul lui Ghiță este scindat între dorința de a se îmbogăți și impulsul de a rămâne om cinstit.

Perspectiva narativă este obiectivă, cu viziunea dindărăt. Naratorul este omniscient și omniprezent, care narează la persoana a III-a.

Construcția subiectului reflectă preferința scriitorului pentru rigurozitatea clasicismului. Acțiunea este structurată în 17 capitole.

Modalitățile de caracterizare sunt directe și indirecte. În cazul lui Ghiță, sunt utilizate mijloace moderne de caracterizare, precum monologul interior și stilul indirect liber. Statutul social al protagonistului este surprins încă din incipitul nuvelei. Cizmar sărac, conștientizând responsabilitățile familiale, Ghiță decide să ia în arendă cârciuma de la Moara cu noroc, tocmai pentru a-și asigura un trai mai bun.

Din punct de vedere psihologic, Ghiță este, la început, un caracter puternic. Stăpân pe sine, încrezător în forțele proprii, nu ia în seamă sfaturile bătrânei sale soacre și se mută la Moara cu noroc. Sub influența lui Lică Sămădăul, bărbatul își pierde treptat încrederea în sine și devine slab în fața tentației de a se îmbogăți: „Așa m-a lăsat Dumnezeu. Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai puternic decât voința mea? Nici cocoșatul nu e vinovat că are cocoașă în spinare”.

Viziunea despre lume a autorului se reflectă la nivelul statutului moral al protagonistului. Așa cum se prefigurează încă din titlu, nuvela urmărește măcinarea, până la dispariție, a conștiinței lui Ghiță. Întovărășirea cu Lică va duce la prăbușirea lui morală: jură strâmb la proces, devenind, astfel, complice la jaf și la crimă. Se îndepărtează treptat de familie, ajungând să regrete că are nevastă și copii și că nu-și poate asuma în totalitate riscul îmbogățirii alături de Lică.

Două episoade / secvențe / situații semnificative pt relevarea principalei trăsături a

Pe parcursul discursului narativ, se relevă caracterul slab, ușor influențabil al protagonistului. Semnificativă este prima întâlnire dintre Ghiță și Lică, moment în care Sămădăul își impune în fața noului cârciumar propriile reguli: „Eu vreau să știu totdeauna cine trece pe aici, cine umblă pe drum, cine ce zice și cine ce face. Cred că ne-am înțeles”. Dacă pentru Ghiță relațiile dintre oameni se bazează pe respect, pentru Lică relația cu partenerul de afaceri înseamnă subordonare.

Caracterul slab al protagonistului se reflectă și în finalul nuvelei, când Ghiță, orbit de furie și dornic a se răzbuna pe Lică, își aruncă soția, drept momeală, în brațele Sămădăului. Dezgustată de lașitatea soțului, pe care îl consideră „doar o muiere îmbrăcată în pantaloni”, Ana i se dăruiește lui Lică Sămădăul. Conștientizând că el însuși e vinovat pentru gestul soției, Ghiță o ucide pe femeie, „înfigându-i adânc cuțitul în inimă”. La rândul său, Ghiță este împușcat de Răuț la ordinul lui Lică.

În concluzie, personajul Ghiță, protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”, devine reprezentativ pentru viziunea despre lume a autorului, cât și pentru realismul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Simbolismul. „Plumb” de George Bacovia. Artă poetică simbolistă

Citește în continuare Simbolismul. „Plumb” de George Bacovia. Artă poetică simbolistă →

Citește în continuare Testul 33. Bacalaureat →