Romantismul. „Luceafărul” de Mihai Eminescu

Romantismul. „Luceafărul” de Mihai Eminescu

            Romantismul a fost o mișcare artistică, literară și intelectuală apărută în Europa pe la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Romantismul a apărut ca o reacție împotriva rigorilor clasicismului. În plan autohton, originile curentului romantic trebuie căutate în scrierile pașoptiștilor. În plus, romantismul românesc apare ca o prelungire a ideilor iluministe, având un caracter social, militant.          De abia prin creația lui Mihai Eminescu principiile estetice ale romantismului se sincronizează cu modelul european.

            Reprezentativă pentru viziunea despre lume a poetului este opera literară „Luceafărul”, un poem publicat în 1883, în „Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună” din Viena. 

            În primul rând, caracterul romantic al textului eminescian se evidențiază la nivelul antitezei, ca procedeu literar preferat de reprezentanții acestui curent. Astfel, discursul liric dezvoltă antiteza dintre planul celest și planul teluric, dintre omul de geniu și omul comun, dintre cunoașterea apolinică și cea dionisiacă.

            În al doilea rând, se observă la nivelul discursului amestecul de genuri literare, ca trăsătură specifică romantismului. Epicul este evidențiat prin firul narativ. Lirismul este reliefat atât de elementele de pastel, cât și de meditația filosofică, în vreme ce caracterul dramatic al textului este susținut de dialogurile dintre fata de împărat și Luceafăr, dintre Cătălin și Cătălina, dintre Hyperion și Demiurg.

            Dimensiunea romantică se reflectă și în plan tematic, discursul liric abordând trei teme fundamentale: iubirea, natura și cunoașterea. Tabloul întâi prezintă idila, proiectată în planul fantasticului, dintre Luceafăr și o „prea frumoasă” fată de împărat. Această poveste de dragoste devine, însă, doar pretextul pentru adevărata problematică a textului: modul diferit de raportare la existență și la iubire a omului comun și a omului de geniu. Dacă pentru fata de împărat, ca ipostaziere a vulgului, sentimentul iubirii se confundă cu dorința, cu atracția și este de aceea superficial, în ceea ce-l privește pe Luceafăr, sentimentul înseamnă asumare și se naște în timp: „Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorința-i gata. / El iar privind de săptămâni, / Îi cade dragă fata”. Omul comun optează pentru o cunoaștere dionisiacă, bazată pe afect, în timp ce astrului ceresc îi este specific alt tip de cunoaștere, cea apolinică. Totuși, fata de împărat este atrasă de cunoașterea absolută, întruchipată de Luceafăr. În plus, în numele iubirii, Luceafărul este dispus să se sacrifice, coborând de două ori în planul limitat al fetei. Cele două antropomorfizări ale Luceafărului îi relevă natura duală: angelic – demonică. Spre deosebire de Luceafăr, fata de împărat nu este dispusă la sacrificiu, pentru a accede la o formă superioară de cunoaștere. Așa se explică și dublul ei refuz în fața invitației pe care i-o adresează astrul de a-l urma în lumea lui nelimitată. De fapt, respingerea invitației confirmă incompatibilitatea dintre omul comun și lumea superioară a astrului: „Căci eu sunt vie, tu ești mort / Și ochiul tău mă-ngheață”.   

            Tabloul al doilea prezintă altă poveste de iubire, dintre doi muritori, Cătălin și Cătălina. Poetul recurge din nou la antiteză pentru a sublinia originea incertă a pajului Cătălin: „Băiat din flori și de pripas” în opoziție evidentă cu condiția  superioară a Luceafărului: „Iar cerul este tatăl meu / Și mumă-mea e marea”, „Și soarele e tatăl meu, / Iar noaptea-mi este muma”. Fata de împărat însăși își pierde din unicitate, fiind individualizată prin nume. Derivarea moțională la care recurge poetul, Cătălin – Cătălina, are rolul de a reliefa compatibilitatea dintre cei doi pământeni. Comportamentul Cătălinei față de Luceafăr este unul specific ființelor comune, atitudinea ei reflectând nestatornicia. Spre finalul tabloului, Cătălina cade pradă afectelor.  

            Adevărat element paratextual, titlul anticipează ideea discursului, fiind în strânsă legătură cu mesajul transmis de text. Este format dintr-un substantiv articulat hotărât și desemnează personajul central în jurul căruia gravitează întreaga problematică a poemului. Luceafărul este un personaj romantic, excepțional.

            Caracterul alegoric al textului este prefigurat încă din incipit. Formula specifică basmului „A fost odată ca-n povești, / A fost ca niciodată” atrage atenția atât asupra mesajului cu caracter gnomic: iubirea dintre două ființe care provin din două lumi diferite este sortită eșecului, cât și asupra sursei de inspirație a poemei, basmul popular „Fata din grădina de aur”. Finalul consfințește superioritatea omului de geniu: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Iar eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”. 

            Simbolul central al textului este cel al ochiului, care, prin repetiție, devine laitmotiv.

            Elementele de prozodie atestă preferința autorului pentru structurile clasice. Discursul este structurat în 99 de catrene, ce pot fi împărțite în patru tablouri. Măsura versurilor este de șapte – opt silabe, ritmul iambic și rima încrucișată.  

            În concluzie, „Luceafărul” de Mihai Eminescu rămâne o creație reprezentativă atât pentru viziunea despre lumea a poetului, cât și pentru romantismul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *