Jucam Popa prostu cu Mitică și Ioana, 
când eram certat cu ei, 
mă aruncam pe prispă,
ca pe bidiviu
și, după cum văzusem în filmele americane, 
trăgeam cu pistolul jucărie înspre grădină, 
unde s-ar fi ascuns indienii, 
sau înspre văzduh, 
în norii purtând diverse personaje
ale imaginației mele...

Aveam o tricicletă albastră, 
de lemn,
care s-a defectat 
destul de repede. 
Mai de folos mi-a fost ulterior, 
pe post de volan; o mutasem 
sub șopronul vechii bucătării
și învârteam la o roată - 
șofatul fictiv devenise 
pasiunea mea. 
Gura îmi duduia ca un motor 
și luam niște curbe scârțâite,
astfel încât animalele de prin ogradă 
și de prin cosmos 
fugeau speriate. 

Până acum, 
nu am învățat limba păsărilor, 
deși, în copilărie, 
pentru a scăpa de bătăile promise de mama,
pentru vreo prostie a vremii, 
pe care o voi fi făcut, 
încercam să vorbesc, într-un fel, curcanilor, 
ca să mă tolereze în lumea lor și, mai mult, 
să-mi acorde, spre deghizare, 
pene și mărgele, 
ca în povestea sadoveniană, 
despre pițigoi. 

Aș fi fost cel mai mare dintre curcani,
dețineam tehnici de luptă
și, dacă le-aș fi aplicat, 
le-aș fi importat în regnul lor,
iar curcanii ar fi trăit războaie interne...

Când m-au văzut că deschid poarta 
de la țarc, 
m-au respins,
opunându-mi pieptul lor înfoiat, 
mărgelele în șiruri 
li s-au înroșit ca fierul topit, 
mult zgomot în ogradă s-a iscat, 
mama, desigur, s-a alarmat
și la mine, 
pui de curcă plouat, 
în fugă a venit, zâmbind...
În brațe, m-a luat. 

Un car de brebenei 
se răsturnase în cale-mi. 
Și mi-am zărit vecina, 
desigur, mult mai mare, 
cum se ridica pe vârfuri, 
să fie sărutată  
de iubitul cârlionțat, 
cu nume de împărat, Constantin, 
sau de pisic nemângâiat, 
Costică. 
E! Acum, era împărat,
descins, fără suită, 
în luncă. 

Fumul dinspre sat
era îngândurarea bătrânelor
din porți, 
legată de o cometă, 
ce-și tremurase coama
pe cer, în noaptea marcată 
de oftat. 

Un fum de la case
ca deget îmi arată 
în spate, unde-s dealuri, 
tractoare la arat. 

Pământu’, întors cu plugul,
e floarea neagră a zării.
Din pasărea în zbor, 
doar umbra a rămas. 

Departe, în spitalul din colț,
un copil
își plimbă jucăria,
total nestingherit, 
pe macat. 

Pe coridor, 
domn doctor, 
cu analiza în mână, 
își pune ochelarii,
pentru a vedea ce spune, 
în salon, 
bolnavilor stresați. 

Un vânt puternic suflă,
fereastra se închide...
Perspectiva însăși 
o ghemuiesc în vers,
pentru că, altfel, 
vremea o duce mai departe, 
irecuperabilă și vie,
în diacronie.

Azi, 
ți-am dus dorul. 

Cuvintele mele, 
scrise în durere, 
au rezidat în foaie 
ca niște stâlpi cosmici, 
în așteptarea stelei. 

O, încotro te-au îndreptat pașii? 
Apollinaire te-ar fi urmat pe străzile Parisului, 
ducă-se mai departe Sena, 
ar fi spus, 
și în spate să-și lase ecourile, 
măcar pe ele pot să le ajung!

Plăpândă consolare!

Dar piară-mi gândurile toate!
Astăzi, 
îți cer mâna. 
A mai formulat aceasta cineva? 

Apele se clatină în albii,
cară, de ieri, 
mai multe frunze la vale...

Mâna toamnei 
a scuturat 
pomii de pe maluri. 

Pe bancă, 
doi tineri decupează 
un dovleac. 

Cum să depășesc imobilitatea materiei? 
M-am întrebat într-o după-amiază,
în care lumina se auzea
bătând în arama clopotelor. 

Tu ai trecut pe stradă. 

Nu-mi pot ierta nepăsarea...

Cât de mult aș fi vrut, 
atunci,  
să pun motoare în lucruri, 
să alerge pe lângă mine, 
fără putință de popas!

Trebuie să depărtezi 
- îmi cerea ea în fiecare seară, 
înainte de a stinge veioza 
și a adormi în versul meu, 
epitetul; e ca o mască,
pe care nu întârzia să o dai jos
de pe fața adevărată a lucrurilor. 
Sunt tulburată când mă gândesc
la posibilitatea de a fi, 
într-o bună zi, 
o zână și eu. Îți amintești doar
câte nostalgii 
ți-am provocat prin atitudinile mele!
Tu mi-ai mulțumit pentru ele,
spuneai că au fost cauze nobile
pentru poeme
și am înțeles. 
Deseori, 
încercând să ajung la tine, 
mă opresc la epitet,
care acoperă versurile 
ca un voal regesc. 

Trebuie să ștergi,
îmi spunea ea în fiecare seară,
înainte de a adormi în versul meu, 
semnul de întrebare - apare ca o mască, 
pe care este necesar să o îndepărtezi, 
să nu întârzie prea mult pe fața 
adevărată a lucrurilor. 
Sunt tulburată 
de eventualitatea de a avea
și eu, 
într-o bună zi, 
expresia unei zâne. 
Îți amintești doar
câte sentimente 
ți-am determinat prin atitudinile mele.
Tu mi-ai mulțumit pentru ele, 
susțineai că au fost cauze autentice
pentru poeme
și am înțeles.
Hai, lasă-mă dorm 
și nu mă amenința deasupra cu vreun
punct sau cu linia de dialog.