Certitudinea propriei biografii, al cărei specific, rezident în Franța, este, în mod paradoxal, generator de aporii, implică un sentiment de regret, din partea autorului, anume – de a nu se fi regăsit originar în țara în care trăiește și, de la un astfel de status existențial, apare nevoia de a notifica naționalitatea personajelor, deși o cauză a manierei ar fi intenția de a ajuta cititorul să le înțeleagă mai lesne acțiunile și vorbele.
(Va urma)
ciorne
De la sentimentul de regret, de a nu fi originar al țării în care trăiește, apare
Anunțată de orologiul din piață,
ora prânzului este,
pe de-a-ntregul,
onorată:
după seninele plimbări,
Jan coboară din trăsură
și se îndreaptă,
cu pălăria în mână,
înspre casă.
Sub pașii angajaților,
holul răsună...
Unii deschid ușile,
alții deretică -
o simfonie a preocupărilor,
însăilată în peisaj.
Înainte de a se așeza la masă,
compozitorul apasă o clapă
de pian -
sunetul acesta este mai vibrant
decât al farfuriilor mișcate
în sertar.
În vara anului curent, 2022,
din podul de sunete,
clădit în istorie,
coboară vechii locatari,
făpturi de amintire,
pentru a retrăi,
odată cu mine,
liniștea din cuib,
fiindcă n-au fost retrograzi.
-O, vin' la mine, tu!
Din tunet,
porunca la mine coborî.
-Unde ești, Zeus,
bătrâne filantrop?
M-ai văzut atent la jocul
mâțelor de acolo
și ce ți-ai spus, în barbă?
Ia să-l chem pe dânsul la raport!
Din ce nor m-ai zărit?
Ce vrei de la mine?
Iată-mă, aștept!
-Un dumicat aș vrea,
de pâine neagră -
să-mi dau seama
ce înseamnă hrana pentru voi.
Mă voi abate
de la condiția mea, lipsită de nevoi,
o voi ocoli,
pentru o clipă numai,
precum mireasa ajunge, încet,
la caier, să-l toarcă -
împunsă cu furca de soacră.
-Poftim, înghite!
De azi, tu, Zeus,
obișnuit cu potire aurite,
îți vei scădea singur din eternitate,
cam două mii de ani.
De la dumicat,
fiindcă senzația de foame
te cuprinde,
șontâc-șontâc
vei umbla prin azil
și vei învăța și despre senectute,
ce hoț e timpul
care, în zile de argint, ne-o aduce!
În seară,
aștept scrisoarea,
pe care zeul o urnește
din nori,
spre mine, poate chiar acum.
Un stindard e speranța,
de-a aștepta, sub ceruri,
un semn de vară...
Sub așternut,
mă încrunt la ideea
de-a nu putea să urc,
așa cum sunt acum,
amploare de visuri,
la templul zeului Ra.
Efigia-i tutelară e înecată în fum,
de la cădelnițe.
Mi se strecoară,
pe sub ușă,
oare de cine? -de către poștaș!,
un plic timbrat...
Îl iau degrabă-n mână,
aprind subit un bec.
Din emoția mișcării,
un nume îmi răsare: „...” -
e cel mai așteptat.
De azi, mă simt mai bine.
Speranța a înviat!
Arta lui Eugen Ionescu este aceea de a rata posibilul, din cauza dicteului automat care-l duce, inițial, într-o lume despre care nu se mai scrisese și, deodată situat aici, de a se apuca să o ilustreze, în amănuntele ei maximale, în stare să timoreze pe orice lector, deprins cu firescul lucrurilor.
Succesul pieselor lui provine de la dialog, a cărui vigoare deșteaptă din reverie, fie pe spectator, fie pe cititor, dintr-un motiv cât se poate de simplu: visul (cel trăit aievea și nu avut în somn), de preamărire personală sau de reușită într-o aspirație etc., fiind de o amploare inferioară celui elaborat de Eugen Ionescu, e înglobat și erodat de spectacolul viu de pe scenă. În mecanismul replicilor nemaiauzite, care transformă personajele moțăind ca niște zombi, în vedetele care atrag atenția tuturor celor din sală, pentru cât durează reprezentația, este prins elanul oniric și, astfel, niciun privitor nu mai consimte la propria-i evaziune ficțională, e mulțumit că s-a liberat, chiar dacă numai temporar, de sub tirania gândurilor și nădejdilor sale, frământările interioare fiind preluate și deconspirate de piesa în rulaj. Nu mai este nimic de făcut, decât a se minuna de jocul actorilor și de a se preface a nu fi aspirat niciodată la fantasme.
Spectatorul / cititorul se confruntă cu vârful oricărui vis pe care l-ar fi putut născoci vreodată cu mintea, mica lui poveste se regăsește într-o ramă, care este scena.
(Va urma)
Ciornă:
care încă nu a cuprins pe aceia cu ochii deschiși,
de sub tirania a scăpat, chiar dacă numai temporar, muncii propriului gând, de a-l fi deplasat într-o lume eminamente interioară și de a fi socotit propria-i frământare unică și pregnantă, destabilizatoare de real.
tendință de a-și imagina ceva în conformitate mintea și firea lui, dar, cu siguranță, nu ar fi fost vreodată capabil de
Stăm cuminți în scaune, cu proiecția sinelui propriu în față, dar nimeni nu bănuiește aceasta, deci, spectacolul de pe scenă este de aplaudat.
tendință de a-și imagina ceva în conformitate mintea și firea lui, dar, cu siguranță, nu ar fi fost vreodată capabil de
Succesul pieselor lui provine de la dialog, a cărui vigoare deșteaptă din reverie, fie pe spectator, fie pe cititor, dintr-un motiv cât se poate de simplu: visul (cel trăit aievea și nu avut în somn) fiecărui spectator, de preamărire personală sau de reușită într-o aspirație etc., fiind de o amploare inferioară celui elaborat de Eugen Ionescu, e înglobat și erodat de spectacolul viu de pe scenă. În mecanismul replicilor nemaiauzite, care transformă personajele moțăind ca niște zombi, în vedetele care atrag atenția tuturor celor din sală, pentru cât durează reprezentația, este prins elanul oniric și, astfel, niciun privitor nu mai consimte la propria-i evaziune ficțională, e mulțumit că s-a liberat, chiar dacă numai temporar, de sub tirania gândurilor și nădejdilor sale, frământările interioare fiind preluate și deconspirate de piesa în rulaj. Nu mai este nimic de făcut, decât a se minuna de jocul actorilor și de a se preface a nu fi aspirat niciodată la fantasme.
Fiecare zi,
născută din soare,
îmi ia din puteri,
mai mult devenind eu
ideea absolută despre mine,
din cer.
Cum se plimbă zeii
pe lângă ideea, a cărei umbră
pe pământ eu sunt,
o văd ei ca pe stâlp?
Se așteaptă ca, peste ani,
să intru,
cu al meu corp de robot,
în trunchiul ideii
și, de acolo, vehement,
să vorbesc
despre traiul auster?
Atunci,
în straiul de foc
al metamorfozei,
când voi luneca de pe planetă,
în abis,
oasele-mi vor rămâne în pământ...
Gura de unde
mi se va auzi?
Mi se spune -
de către un ins,
ce nu e fioros,
că nu figurez pe laptop.
Din programare,
pe cuvânt! nu mă mișc,
nici pentru a-mi revedea,
în rai, pe ai mei bunici.
-Câr, mâr,
că o fi, că n-o fi!
Mă ridic -
fluviul Nil,
comparativ cu mânia-mi,
nimic nu va fi:
-Vii tu la mine,
în spate, cu trei povești,
pe jumătate citite,
să mă minți?
La vătaf dau telefon!
Sultanul,
cât de aspru, în fața lui Mircea Voievod,
nu m-a întrecut în furia din prolog!
„Mesagerul n-are nicio vină!” -
aud voci primprejur.
-Să vină încoace stăpânul!
De ce-l expune pe el?
Mutarea a fost în inima orașului,
al cărei puls vibra a istorie
și a trai arhaic pierdut.
Niciun comision nu mi s-a mai luat,
pentru consum
și o stea în plus am primit,
la care, în seară, priveam.
Fără miaun, ieșită din penel,
pisica privește la noi,
cu niște ochi mari,
ca două farfurii așezate
pe masa gri. În bucla fictivă,
pare a da cap în cap
cu peștele solemn,
pe care l-ar înghiți,
însă, de fapt, e înlemnită,
ca un șevalet susținând
pocale fără spumă.
Trezit de aurul razei,
a cerut demâncare,
trăgând sfoara clopoțelului mut.
Soarele însuși
din cer a căzut.
Pe stradă,
oamenii se uitau la eclipsă,
prin cioburi fumurii de sticlă,
dar, în casă,
evenimentele își urmau cursul firesc,
surde la rumoarea de afară.
Cu pași veseli,
i se aduceau bucatele dimineții -
pe-un platou, adânc lucind
a argint. Singurul zgomot auzit
era al cojii de ou fiert,
sparte de coada linguriței.
În timp ce-mi imaginez
toate acestea,
meciul - de care am uitat -
a început, deja e doi - zero
pentru echipa gazdă.
