Ca un ecou, 
vocea lui Dumnezeu îl însoțea pe Adam, 
care, în hățișul naturii,
începuse a se auzi mai mult pe sine, 
decât pe Tatăl lui, care-i dăruise viață însemnată. 

Vocea știa că nu a fost ascultată
și nu avea să înceteze,
până când mesajul nu era descifrat de țintă.
Matricea destinului prevede,
în dreptul eonilor,
atributul de a fi ascultați până la capăt
și tot ce ei rostesc să se desăvârșească,
de îndată. Pe atunci, 
timpul era în primii ani de viață săltăreață
și mai dura fapta, 
până a fi pe față, dintr-o intenție spusă
de gura sfântă. 

Cum se lipesc astăzi, 
în prag electoral, 
afișe pe stâlpii de iluminat, 
așa, în văzduh,
vocea se prefăcuse în tunet prelung,
cât un sul de manuscris medieval. 

Când pe Adam, 
glasul, 
în sfârșit, 
l-a ajuns, 
s-a temut, 
făcându-se mic, lângă Eva,
deși un prim impuls a fost 
că propriul duh a răsunat,  
ca într-o pâlnie, suflat în ureche,
de inimă,
dar a socotit, în mintea-i, încă deșteaptă,
cu lucire de cristal,
că nu se poate el pe sine întoarce din drum,
cu vocea-i contradictorie. Rațiunea i-a spus 
că ar fi altcineva în spate
și nu umbra-i, picată de la soare. 
Și-a adus aminte
de primele sale cuvinte,
când a ajuns făptură, 
dintr-o mână de țărână: „Tată! Tată!”. 

(Va urma)