În pragul peșterii

Manuscris

În pragul peșterii, 
Adam a auzit, din nou: Mor! Mor! Mor!
L-a confundat pe acest urs, 
care, între timp, intrase în peșteră, 
cu primul, pe care-l vânase 
și a fost convins, de moment, 
că nu există moarte pe pământ, 
la fel ca în Eden. 
Doamne! l-a invocat pe Cel de Sus,
ce o mai fi și asta? 
 
Dumnezeu, care El Însuși îmbătrânise, 
s-a înființat lângă om, 
cu toiagul în mână
și a deschis gura să-i spună ceva, 
să-l învețe,
dar Adam, din instinct, 
a ridicat arcul, 
pe care-l aruncase într-un colț,
în graba de a fi ieșit, 
în extaz,
din peșteră și de a se fi plimbat
pe gânduri. 

În saltul,
ca săgeata, 
înspre arc,
Adam s-a împiedicat de blana ursului vânat
și, într-o clipă, 
a revenit în amintire,
precum noi, ronțăind o madlenă,
căutăm timpul trecut, dar cum acesta 
nu mai există în afară,
ne afundăm în pagini, 
cu toată atenția. 

Evrika! a exclamat.
A luat-o pe Eva de mână
și duși au fost. 

La răscrucea pornirilor de a vâna 
și de a ierta,
au apărut Cain și Abel. 

P.S.
Dumnezeu a intenționat să-i spună
că ursul preistoric, parcă legat la ochi, 
nu a vătămat-o pe Eva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *