Aceste lucruri fiind agitate, Carnuții declară că ei nu refuză niciun pericol pentru cauza comunității, iar, dintre toți, fruntașii promit că vor face război și, pentru că, în prezent, nu ar putea să se îngrijească de garanții între ei, nici ca faptul să nu fie răspândit, îndată ei cer ca deciziile să fie consfințite printr-un jurământ (pentru a nu fi părăsiți de către ceilalți, fiind început războiul) și ca steagurile de trupe să fie adunate. După aceasta, conform obiceiului lor, țin o ceremonie amplă (un ritual grav).

Fiind fixate între ei întrunirile în păduri și în locuri retrase, fruntașii galilor se tânguie de moartea lui Acconus și arată că întâmplarea aceasta se poate răsfrânge asupra lor. Ei remarcă șansa comună a Galiei, cer stăruitor tuturor politicienilor, cu promisiuni și avantaje, ca să facă începutul războiului și să ducă țara (Galia) de la primejduirea vieții la libertate. Mai înainte de orice, ei spun că trebuie să primeze rațiunea și nu divulgarea adunărilor lor clandestine, De asemenea, ei pretind ca ducele (conducătorul) Caesar să fie împiedicat să ajungă la armată sau să fie ucis. Acest fapt, împiedicarea lui Caesar de a ajunge la armată, ar fi ușor, pentru că nici legiunile nu ar îndrăzni, fiind absent imperatorul, să plece din tabăra de iarnă, nici imperatorul fără sprijin nu ar putea să ajungă la legiuni. În sfârșit, ei trebuie să accepte să se întreacă pe linia frontului și chiar să fie uciși, nu atât pentru a recupera gloria veche a luptelor și libertatea, cât mai ales să recupereze ceea ce a fost de la strămoșii lor.

(Va urma)

Galia fiind liniștită, Caesar, îndată ce orânduise, a plecat în Italia, pentru a judeca principiile. Acolo, a aflat despre uciderea lui Clodius, despre hotărârea Senatului luată mai decis, ca toți tinerii Italiei să depună jurământ în comun; a hotărât să se facă recrutare în toată provincia. Aceste fapte au fost transmise foarte iute. Galii înșiși, fiind de față, plăsmuiesc diverse lucruri prin zvonuri care reclamă ca el, marele Caesar, să fie reținut în Urbe și să nu poată veni la armată, din cauza tuturor disensiunilor. Fiind ațâțați de această ocazie, cei care deja regretau anterior că sunt supuși puterii poporului roman, au început să ia decizii în mod mai liber și mai îndrăzneț, în privința războiului: au fixat întruniri între ei în păduri și în locuri retrase. Principii Galiei se plângeau de moartea lui Acconus, arătând că această nenorocire poate să ajungă la ei.

(Va urma)

Într-adevăr, Augustus a ridicat cu ajutoare pentru dominație pe Claudius Marcellus, pe fiul surorii, foarte tânăr, pentru pontificat, pe Agrippa, necunoscut locului, tovarăș de serviciu militar și pentru victoria asociaților- l-a numit în două consulate consecutive, iar după moartea lui Marcellus, l-a luat ginere; pe Tiberius Nero și pe Claudius Drusus, fiii lui vitregi, i-a înnobilat cu numele de „imperator”, chiar atunci, în casa lui.

Pe cei născuți din Agrippa, pe Gaius și Lucius, îi indusese în familia cezarilor și încă dorise foarte arzător să fie numiți fruntași ai tinerilor, să fie fixați consuli, deși aceștia încă nu lepădaseră toga de copil.

După ce Agrippa s-a săvârșit din viață, pe cei doi, pe Gaius și Lucius, destinul prea grăbit sau viclenia mamei vitrege, Livia, i-a înlăturat: Lucius Caesar mergea la armatele spaniole, iar Gaius revenea, fără nicio putere, din Armenia, slăbit de rană.

Și Drusus fiind mort – acolo toate se apropiau de sfârșit. Nero, unul dintre fiii vitregi, a fost luat părtaș la puterea tribuniciană și pentru toate armatele era prezentat pe față, nu ca înainte, prin meșteșugurile ascunse ale mamei. Nero l-a înlănțuit pe bătrânul Augustus până acolo, încât acesta l-a izolat (aruncat) pe unicul nepot, pe Agrippa, pe insula Planasia. Agrippa era peste măsură de mândru, prin puterea corpului.

Și pe Hercule! pe Germanicus, născut din Drussus, l-a chemat de la conducerea celor opt legiuni și i-a poruncit să se lase adoptat de către Tiberius, deși în casa lui Toberius era deja un fiu tânăr, totuși, acesta stăruia să fie mai mulți, de sprijin.

După ce Brutus și Cassius fiind uciși, Pompeius în Sicilia a fost nimicit și Lepidus fiind înlăturat, Antonius a fost ucis, Augustus, renunțând la numele de triumvir, purtându-l pe cel de consul și străduindu-se a veghea plebea prin dreptate ca tribun, când a impresionat pe militari prin daruri, iar pe toți prin dulceața dezmățului, a urcat puțin câte puțin, a luat îndatoririle senatului, pe cele ale magistraturii, pe cele ale legii, niciunul nefiind adversar, deoarece cei mai feroce decedaseră pe fronturi sau prin prescripții. Fiecare a fost înălțat și îmbogățit din lucrurile situației noi, datorită serviciului mai prompt. Se prefera mai mult siguranța decât pericolele vechi.

Primul act al noului principat a fost uciderea lui A. P., pe care, neinformat și neînarmat, chiar dacă foarte ferm în sine, centurionul l-a ucis greu. Despre aceasta, Tiberius nu a spus nimic în Senat.

Am răspuns că la Roma au participat solii Syracusanilor, când, prin consiliu, era cerut de la mine ajutorul comunității tuturor legaților și îmi era prezentată cauza întregii provincii.

Nici provinciile nu tăgăduiau acea stare a lucrurilor, fiind suspectă autoritatea senatului și a poporului, din cauza certurilor celor puternici și din cauza avariției magistraților, fiind invalid ajutorul legilor. Averile erau tulburate.

Cu surda-i ureche lipită de ață,

acul zăcea, aproape neștiut, într-un ochi de apă.

Și-a făcut apariția, la geamul de la mansardă,

un băiețaș, al cărui degetar sclipea în soare,

ca motanul pregătit să răstoarne

pacea din mers.

Băiețașul cârpea de zor la o haină,

a lui sau a altcuiva?

A lui? Dacă este așa,

tristețea îi era parteneră, în a locui atât de sus,

cât să fi luat luna, s-o fi smuls locului

și s-o fi așezat, cusătură imensă, pe bietu-i căpătâi.

A altcuiva? Atunci, face un pustiu de bine.

Dar gestul de a expedia acul pe geam –

de la ce stare provine?

Inițial, când am auzit acul pe caldarâm,

m-am simțit ca peștele în apă,

mă uitam în sus, de vreun pescar –

acesta pe scaun șezând (în meditație)

și pregătind momeală.

Trece-mă, viață, dintr-o stare într-alta,

dar fără să am cunoștință că ele mă urcă la cer.

Acolo, iubita mi-a arătat cu degetul

că ar fi îngeri. Și a avut dreptate.

De sus, de parcă orizontul ar fi fost despicat,

au venit spre mine aripi. În luciul lor,

pentru o clipă, ne-am întrezărit și noi împreună,

mirați că îngerii ne îndură imaginea,

netemându-se de afectarea sfințeniei lor.

Strig la poartă, după un coleg de clasă.

De pe cuibar,

sare o găină

și umbra ei s-a pitulat într-o… baltă,

în a cărei oglindă a mai nimerit și o gheată.