Fericirea butoiului de la intrarea în pivniță
este legată de propria-i întunecime. 
Oricât de înnorat este afară, 
el știe că doagele-i țin captiv, 
să nu explodeze, 
un gol negru și mai mare. 

Butoiul surâde liniștit.
Adăpostitul său gol 
este mai adânc decât al părăsirii 
de care suferă o tânără, 
plângând pe bancă, în parc. 
Mustul care-l umple îl face mai greu 
și mai închis în sine, 
decât ar fi crezut el vreodată. 
Inedita gâlgâire pune punct
fericirii stagnate, 
pentru că îi nesocotește întunericul,
de care a fost atât de mândru,
vreme ceva mai îndelungată.
Totul în jur, 
pe măsură ce mustul 
dă afară negura dinăuntru, 
aducând sclipire, 
îi pare mai negru 
decât întunecimea pe care a găzduit-o
și, de supărare, 
butoiul s-ar izbi cu burta de pământ, 
dar nu are picioare, 
pentru zgâlțâire și mișcare.