O, ce lână se îndreaptă spre mine,

dintr-o suflare neglijentă a ciobanului!

Ca un puf de bumbac pare el în depărtare –

dintr-o bătaie, vântul îl deviază din loc,

dar însuși se mută de la un uger la altul, după ureche

sau după cum, în staul, prinde coarnele oii.

Ce amenințare de la orizont

i-a inspirat jelania din baladă?

„Atent la lume,

ce să mai recuperez din sufletul meu,

care nu s-a mai scris?” (s-a întrebat).

A oftat în bâtă.

Din caier, norul acesta de lână a fost deplasat!

-Bravo, Buzatu, ai gândire de critic!

Dana, colega lui: Critic la pompieri!

Cristina, altă colegă: Este atent la trăirile apei când izbucnește din furtun.

-Hai să facem o carte de replici – adaug – ,

o scriem toți și o semnez eu…

Veniți la lansarea cărții, spunând, în public, pe rând,

replicile din carte și să-mi strigați:

Replica asta îmi aparține, este a mea!

În dragoste, când între tine și iubită,

vuiește un ocean de timiditate,

spui versuri de Eminescu.

În brațe,

dacă iubita îți ajunge, afectată de voluptate,

fiind stângaci în a-ți exprima

strigătul de iubire primară,

o chemi „în codrul cu verdeață,

unde izvoare plâng vale,

stânca stă să se prăvale

în prăpastia măreață”…

Noi stăm ca stânca,

înainte de prăbușire,

în apa plictiselii, al cărei adânc este firav tulburat

de un somn greu.

Maxima:

Nu trebuie să depui efort în cauze pierdute!

Observația:

Ninsoarea apropie urbea de astăzi de cea vetustă, menținută, în tablouri, de pictorii autohtoni.

Vreau să cunosc momentul care te-a rupt de noi,

să intru în mecanismul respectiv

și să văd accidentul, prin ochii tăi…

În copilărie,

când priveam filme de acțiune și-mi părea rău de eroii

care mureau, îmi trecea, afară, între prieteni,

care spuneau (despre eroul pe care-l deplângeam):

„Doar nu e frate cu tata!”, iar mie, astăzi, mi-a murit chiar tata…

Așteptam vremea când oamenii din pelicula de film să reînvie,

în alt rol.

Cine-mi mai poate înfrânge durerea,

decât imboldul de a da

(de pomană, în numele tău, să te bucuri acolo, unde ai fi,

pe lumea cealaltă) unui copil, pe stradă,

la întâmplare, cincizeci de lei? Poate biserica,

unde mai aprind lumânări, făcând semnul crucii deasupra lor,

„Primește, Doamne, sufletului adormitului tău, Dumitru!”.

Am alergat să-mi înfig

talpa sufletului în parfum,

însă ochii s-au aninat de o pasăre, legănată de curenți

și am mai zăbovit câteva momente pe gânduri.

În zborul contemplat, m-am adunat

și mi-am dat o palmă peste față,

pentru a mă trezi la viață, dintr-un mare oftat.

Probabil, am plutit câteva minute

cu sufletul în parfum; în zare, numai o libelulă s-a ridicat în zbor,

pe când eu, adâncit în deznădejde,

un singur gând am înălțat, despre Evul Mediu și Leonardo da Vinci:

oare cum i-a trecut prin cap proiectul helicopterului,

din întrezărirea unei gâze muritoare?

Cum a muncit creierul lui?

Neuronii luau în spate elicea de lemn și o fixau pe axul

care trăgea în sus cabina… Atunci, în concepție,

elementele de compoziție erau celule strălucitoare, vii,

care i-au stors omului

energia de a mai trăi o zi în plus,

pe această planetă amețitoare.

Eu m-am simțit un gând,

furat din realitate,

de creierul lui da Vinci

și dus în Evul Mediu.

Așa, am mai scăpat de alte dureri, pentru o clipă,

deși Bacovia scria:

„O nouă primăvară

pe vechile dureri”.

Primăvara îmi arată cu degetul pe geam

ce a adus ea în grădină.

M-am ridicat, dintre poverile sufletești,

și am pornit la pas; covorul de parfum,

întins de tămâioare,

aștepta să fie călcat în picioare

de sufletul meu lovit.

Atent la mușuroiul de furnici, să nu mă împiedic,

mi-am înfipt ochii într-un stâlp,

drept reazem pentru prăbușirea viitoare,

și am plâns.

Am îmbogățit peisajul,

cu un lac de lacrimi,

stoarse din suferința imensă,

a irosirii unor ani.

Aveam o bucurie în inimă,

pe care o luam din valve cu brațele cuvintelor și,

privind-o în caiet,

uitam de greul urcușului nostru

către alt pisc din viață.

Cu palmele zgâriate de stânci,

ne trăgeam sufletul…

În unele pauze mai lungi,

simpla tresărire a unei lămpi în orizont

imita bătaia inimii,

chiar se instala în inimă, pentru a-i lumina impulsurile.

Dragostea dintre un piuit de pui și strălucirea furculiței zglobii

care l-a lovit în piept de i-au mers fulgii…

Vânzătorul mi l-a oferit tăiat,

apoi, gospodina l-a pus în ulei, la prăjit.

Sfârâia uleiul de la această iubire

care se închega în pasta lui cristalină,

uleiul și-a schimbat culoarea și a devenit negru,

ca efect nefericit al unei relații

total întemeiate pe un strigăt dinaintea abisului,

al unui cocoșel luat la ochi de bucătar,

și înțepătura nouă pentru el, a furculițelor

asaltate de amprentele iuți ale invitaților mei la masă.

Furculița l-a ars, făcându-l să acuze neatenția ca pe un vinovat clar.

De sărbători, zăpada vine ca o știre de ziar,

pe care toți o citim.

Pe dealuri, casele suspină după valea din suflete.

Devin tot mai trist,

de parcă în piept, am altă inimă,

cu impulsuri târzii,

deplasând corabia veseliei spre alt tărâm.

În frigul acestei dimineți,

ființa mea ca un abur se întristează.