O scrisoare pierdută*

*Fragment din lucrarea: Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

O scrisoare pierdută se deschide cu o situație absurdă. Dialogul dintre Tipătescu și Pristanda nu anunță nicio intrigă. Din cauza repetării, de către Pristanda, a replicilor interlocutorului, piesa pare a a fi în pericol de a nu se descătușa:

ACTUL I

(O anticameră bine mobilată. Ușă în fund cu două ferestre mari de laturi. La dreapta, în planul din fund o ușă, la stânga altă ușă, în planul din față. În stânga, planul întâi, canapea și un fotoliu)

Scena I

TIPĂTESCU, puțin agitat, se plimbă cu „Răcnetul Carpaților” în mână; e în haine de odaie; PRISTANDA în picioare, mai spre ușă, stă rezemat în sabie.

TIPĂTESCU (terminând de citit o frază din jurnal): „…Rușine pentru orașul nostru să tremure în fața unui om!… Rușine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase județe ale României pradă în ghearele unui vampir!…” (indignat) Eu vampir, ‘ai?… Caraghioz!

PRISTANDA (asemenea): Curat caraghioz!… Pardon, să iertați, coane Fănică, că întreb: bambir… ce-i aia, bampir?

TIPĂTESCU: Unul… unul care suge sângele poporului… Eu sug sângele poporului!…

PRISTANDA: Dumneata sugi sângele poporului!… Aoleu!

TIPĂTESCU: Mișel!

PRISTANDA: Curat mișel!

TIPĂTESCU: Murdar!

PRISTANDA: Curat murdar!

TIPĂTESCU: Ei! nu s-alege!

PRISTANDA: Nu s-alege!

TIPĂTESCU: Cu toată dăscălimea dumnealui, cu toată societatea moftologică a dumnealui… degeaba! să-mi rază mie mustățile!

PRISTANDA: Și mie!

TIPĂTESCU: Dar în sfârșit, las-o asta! lasă-l să urle ca un câine!

PRISTANDA: Curat ca un câine!

TIPĂTESCU: Începuseși să-mi spui istoria de aseară. (șade)

PRISTANDA: Cum vă spuneam, coane Fănică (se apropie), aseară, ațipisem nițel după-masă, precum e misia noastră… că acuma dumneavoastră știți că bietul polițai n-are și el ceas de mâncare, de băutură, de culcare, de sculare, ca tot creștinul…

TIPĂTESCU: Firește…”.

La debutul piesei, asistăm la un fel de blocaj comunicațional între cei doi, Tipătescu și Pristanda, pentru că evenimentul pare important acolo unde a fost anunțat, în gazetă, iar nu în realitate. Actualitatea evenimentului – cât se va extinde – va depinde foarte mult de manifestarea celor care iau cunoștință de știrea cu substrat care-i și implică, mai cu seamă pe Ștefan Tipătescu. Ecoul știrii este îndurat de cei doi într-un mod inegal. Mai interesat să rezolve cumva situația este prefectul, care nu pare să aibă însă vreo soluție, dar el se zbate sub privirile examinatoare ale lui Pristanda, fără să explodeze, totuși. Întrevede portița soluționării, dacă s-ar întâmpla să se trezească de-a dreptul implicat în ceea ce s-a insinuat. Zbaterea lui însă constituie un prilej de bucurie bizar pentru polițai care, încă de la acest moment, știe că a prins un fir al poveștii, că se bazează pe ceva și-i va da, în consecință, o mână de ajutor superiorului. Cel puțin prefectul este în pericol de a intra în tăvălugul presei, fiind luat de articol și dedat cititorilor, sub o formă nedorită de subiect, ci, evident, de către jurnalist. Lupta de a nu intra în ziar este suprarealistă și are nevoie de cel puțin doi combatanți, pentru a fi luptă. Nu este rezolvată pentru că unul dintre ei, Pristanda, o anulează prin pact instant pe subiect. Cauza personajului nu este a autorului care vrea să-l piardă, ci a lui însuși. Tipătescu e bine individualizat, preluând, de la un eventual avocat al propriei apărări, idolatria sau verva pentru un client cu oarece vază, ca într-un joc de oglinzi, când una preia alteia imaginea reflectată. Un actor, jucându-l, ar trebui să aibă mereu ambele mâini pe un ziar împăturit. Astfel, împăturarea ar arăta că informația de la ziar nu e încă întreagă pentru că nu se cunoaște jumătatea cealaltă ce mai conține și agitația protagonistului scenei.

„TIPĂTESCU, puțin agitat, se plimbă cu Răcnetul Carpaților în mână”. Luată ad litteram, didascalia subliniază un fapt absurd, de materializare a unui „răcnet” care e purtat ca un bibelou, într-o plimbare agitată a lui Tipătescu, prefectul județului. Aplicând la termenii vizați de autor, „Răcnetul Carpaților” fiind un ziar de provincie, iar nu suma răcnetelor de pe un munte, observăm fobia lui Tipătescu față de ce se scrie la ziar și față de rolul ziarului de a comunica și altceva în afara celor controlate de autoritățile guvernului în județ. E sugerat un contrast între posibilitățile de influențare și de ubicuitate, ale jurnalului și condiția casnică a lui Tipătescu, aflat în haine de odaie. Evident, ar avea opinia lui, discordantă cu tot ce se insinuează despre el, dar de moment se apără în fața lui Pristanda. În acest fel, acestuia din urmă i se poate atribui și rol de confesor care însă nu e prea bine îndeplinit întrucât însuși Pristanda se răsucește în sine, apăsat de inconveniente subiective, ba nu are proprietatea unor termeni, ba problema lui e de natură financiară. Când i se pare că poate obține un folos material, suplimentar lefii, se închipuie suferind consecința unui necaz impropriu, să i se radă: „Și mie!” mustățile, precum lui Tipătescu, dacă s-ar întâmpla să fie ales deputat adversarul Cațavencu. E posibil ca polițaiul să considere că este de o cochetărie identică prefectului, iar, de dragul obedienței, să consimtă la sluțenie. Aici se relevă altă natură de absurd, derivată din abandonarea atribuțiilor de polițai (aflat în slujba comunității), pentru cele de om, intim puterii manifestate în județ, prin Tipătescu. În general, absurdul rezultă, în prima scenă, din existența aceluiași tip de răspuns, ca în box, de punere față-n față, a doi luptători de aceeași directă sau a doi magneți orientați unul spre altul, cu același pol. Sunt două situații inventate în glumă, care acționează ca doi magneți de aceeași sarcină electrică. Absurdul este impus de același tip de replici.

A-și fi găsit, în felul lui, fericirea în căminul aliatului de partid semnalează o breșă în ansamblul de aspirații și faptul că nu-și merită funcția.

O variantă care nu s-a dezvoltat din cauza situației perturbate inopinat de scrisoarea pierdută și ajunsă pe mâinile cuiva meșter s-o întrebuințeze în plan politic, dar care ar fi convers condiției oficiale a lui Tipătescu, de prefect, el părând în toate dictatorial, un răcnet al Carpaților, auzit de la cel mai mic până la cel mai mare, ar fi înzestrat piesa cu toată atmosfera austeră a romanului 1984, de Orwell și ar fi demonstrat capacitatea de anticipare politică a lui I. L. Caragiale, scriitor caracterizat de geniu. Spectatorii vremii nu ar fi înțeles asemenea tocmeală de roluri, însă nu și generațiile ulterioare, trăitoare în parte, ale diverselor dictaturi, carlistă ori comunistă.

A aprecia cu ochii închiși afirmația conlocutorului, pentru ca, ulterior, să întrebi ce înseamnă „bampir”, ridică o suspiciune în legătură, firește, cu nivelul de înțelegere al lui Pristanda. Dar e posibil ca el să impute forma incorectă „bampir”, întrebând ca un ignorant, și nu să pretindă a i se comunica semnificația unui cuvânt atât de popular. Ar fi una dintre surprizele de care ar fi în stare acest personaj de acțiune, dar aproape monosilabic în fața superiorilor. Sau ar fi caracterizat de un asemenea cinism, încât așteaptă definiția noimei cuvântului „bampir” de la cel care tocmai a fost supranumit astfel în presă. Explicația, așteptată de la interlocutoru-i agasat de context, ar ilustra întâlnirea în realitate cu omul din ziar (despre care s-a redactat știrea).

Pe filieră a tradiției, vine mitul vampirului și de aceea se poate să nu fie recunoscut de către Pristanda, reprezentant al unei tagme care trebuie să acționeze împotriva unor entități periculoase pentru populație, până le anihilează, însă mai există și potențialitatea ca mitul să nu fie identificat, tot din cauza ansamblului de reguli ale oricărei autorități oficiale care nu recunoaște manifestarea în realitate, a nimic supranatural.

„PRISTANDA: Dumneata sugi sângele poporului! Aoleu!”. Replica surprinde natura duală a polițaiului de casă care, oricând, în funcție de soarta propriei „renumerații”, e posibil să se reorienteze, spre noul prefect ori viitorul partid câștigător în alegeri și să-și joace rolul cu dezinvoltură. Cuvântul-cheie este interjecția „Aoleu!”. Cu un accent firesc pe interjecția de participare, sensul rămâne cel intenționat probabil de către autor, că Pristanda nu ar fi de acord cu opinia jurnalistului defăimător, însă pus pe prima silabă, accentul regenerează semantica, inspirând ideea că însuși polițaiul se dă la o parte din calea prefectului, de teamă să nu cadă victimă actelor acestuia de despuiere financiară și să nu fie deposedat de orice resursă. E o schimbare de viziune, de la cel care vede și descrie totul, cu ochiul aruncat pe fereastra deschisă a camerei de joc de cărți și de mai multe convorbiri de taină, a lui Cațavencu, la cel care e pe punctul de a fi văzut din spate, ca într-o urmărire. Dacă Pristanda nu ar fi recurs la abilitatea profesională, de a se fi retras către post, pe lângă uluci și ar fi intrat într-un dialog aprins cu trecătorul, peste care a căzut, atunci vacarmul ar fi pus stăpânire pe acțiune și ceea ce nu se întâmplă în O noapte furtunoasă, dar mereu se caută, aflarea unui intrus, exceptându-l pe cel fals, pe Venturiano, aici în sfârșit s-ar fi confirmat: „PRISTANDA: Da’ să vedeți ce s-a-ntâmplat… coane Fănică. Din vorbă-n vorbă, Cațavencu zice: „Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiți, unul pe care contează bampirul — și acolo, pardon, tot bampir vă zicea — pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu… și când l-om avea pe ala, i-avem pe toți… Ia ascultați scrisoarea asta”… și scoate o scrisorică din portofel… „Ia ascultați…” Diavolul de popă, n-are de lucru? se scoală repede de la joc și zice: „Să mă-ngropi, sufletul meu, Năică, nu citi… stăi, s-o ascult și eu… să-mi aprinz numai țigara…” Și, coane Fănică, se scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din țigară și vine să arunce chibritul aprins pe fereastră drept în ochii mei… Mă trag înapoi, alunec de pe uluci și caz pe maidan, peste un dobitoc, care pesemne trecea ori ședea lângă uluci. Dobitocul începe să strige, toți din casă sar năvală la fereastră; eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau pituliș pe lângă uluci și intru în curtea primăriei”.

„PRISTANDA: (…) Contează bampirul ca pe Dumnezeu”. Nădejdea insinuată este absurdă pentru că de fapt condiția vampirului se îndreaptă împotriva creației lui Dumnezeu, ființele vii, al căror sânge asigură hrana pentru vampir și implicit existența acestuia nocturnă și la nivel vegetativ.

„Ia ascultați scrisoarea asta”. Un obiect e pus să vorbească, prin recurgerea la metonimie. Din acest moment, scrisoarea devine personaj demn de luat în seamă. Expresia însăși, de luare aminte, anunță intrarea în scenă a unui obiect, al cărui circuit animă exponenții mai multor clase sociale: „PRISTANDA: Da’ să vedeți ce s-a-ntâmplat… coane Fănică. Din vorbă-n vorbă, Cațavencu zice: „Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiți, unul pe care contează bampirul — și acolo, pardon, tot bampir vă zicea — pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu… și când l-om avea pe ala, i-avem pe toți… Ia ascultați scrisoarea asta”… și scoate o scrisorică din portofel… „Ia ascultați…”. Unele replici integrează absurdul într-un perimetru limitrof liricii. Un absurd aproximativ liric.

            Ghiță Pristanda nu este plafonat profesional, deși pare, însă urmărește să ciugulească, la orice misiune, câte ceva. Și-a simplificat ocupația, acționând numai la ordinul celui care-l poate ajuta să câștige o bucată de pâine în plus pentru familia lui numeroasă.

Cu misia încheiată în domeniul casnic, Zaharia Trahanache nu ia în considerare niciun fel de zvon referitor la soție sau, pentru a nu fi acuzat de lipsă de interes, nu le acordă rol autentic. Rămâne om de bază în partid, vigilent, cu tactul de a da ascultare mai-marilor pe linie organizatorică, anunțându-și opțiunea cu formularea specifică: „Aveți puțintică răbdare”. Prevederea nu se regăsește în plan general, fiind o notă de vârstă. Știe cum stau lucrurile și nu avertizează asupra a ceea ce vine de sus, pentru a nu fi contrariat în mod inutil. Oricum, nu ar schimba pe cineva. Viziunea lui asupra împrejurărilor este clasică, se integrează lor cu aerul figurilor din tragedia antică.

            Temerile față de vălmășagul agresiv al străzii sunt mutate în casă prin intermediul unei scrisori de amor, dar nu sunt trăite arbitrar de cel îndreptățit s-o interpreteze, respectiv Zaharia Trahanache, datorită cumpătării. Venerabilul „president”, care nu ia în calcul insinuările despre mariajul său, este opozitul atitudinal al cherestegiului (din O noapte furtunoasă), a cărui tendință este să concateneze aparențele într-o reprezentare a dovezilor de adulter. Sarcina celor care uneltesc pe lângă ambii, pentru a le deschide ochii asupra unor realități de care ar trebui să fie responsabili, este duală; pozitivă, privită strict din unghiul cititorilor care vor limpezirea situațiilor și eventual să întrevadă formularea unui punct de vedere etic al autorului, despre asemenea contexte. De asemenea, demascarea ar fi corectă, în plan livresc, din perspectiva alegătorilor (reprezentați de Cetățeanul turmentat), în cazul O scrisoare pierdută, și a lui Rică Venturiano, singurul care este în pericol să plătească pentru niște erori care nu-i aparțin, însă în mod just, pentru hazardul căutării Ziței, noaptea (care oricum e furtunoasă în mahalale). Totuși, pozitivă până la capăt nu are cum să fie, din cel puțin două motive: cei implicați nu aleg modalitatea corectă de comunicare a ceea ce au aflat și probabil nu este morală însăși luarea în discuție a unor fapte nepersonale, cu atât mai mult livrarea unor informații despre ele. Dacă s-ar fi dat curs intențiilor uneltitorilor, repercusiunea comică nu s-ar fi diminuat, însă climatul ar fi trebuit amplificat, în genul notelor detectiviste din D’ale carnavalului, pentru a o fi putut susține. Malefică, dacă femeile ar fi fost nevoite să plătească pentru incriminările care li se aduc, justificate întrucâtva de ce exprimă în aparteuri. Comedia ar fi îmbrăcat note shakespearene, depășindu-și genul.

            Exegeza relevă trei categorii de eroi în Comedii: cu obiectiv, cu obiectiv început și fără. Dumitrache aleargă după un obiectiv (onoarea de familist) care, probabil fără a cunoaște, e deja compromis (chiar de omul lui de încredere). Cetățeanul turmentat insistă să afle cui acordă votul: „Eu cu cine votez?”, Iancu Pampon – mereu în căutarea lui Bibicu.

Ultima didascalie din Scena a III-a, actul I: „Jocul Zoii se repetă” are o singură semnificație, despre comportamentul conspirativ, în sens destins de această dată, al femeii. Extensia absurdă a expresiei permite amplasarea unei păpuși mecanice într-un colț al scenei sau executarea unor pași de step, de către Zoe. Derivările icastice ale expresiei nu ar surprinde și ar atrage atenția asupra unui regim de fantoșă, în caz de șantaj, chiar al unei dame cu oarece pretenții, o bonjuristă oarecum aeriană, însă, în mod surprinzător, bătuta pe loc într-o problemă se face de la sine, ca semn de complezență față de un mijlocitor abil în obediență, precum Pristanda.

            Perspectiva expresiei: „TRAHANACHE: Stăi, să vezi.” devine modernă, în acord cu ideea lui Nichita Stănescu, din poemul Prin tunelul oranj: „De ce mă obligi să gândesc cu vederea?”. Sensul principal este de a avea răbdare pentru a asculta istorioara ce urmează a fi spusă. Îndemnul „stăi”, pentru cel care îl primește, în speță, Tipătescu, înseamnă o rupere de orice îndeletnicire, în afara celei de expectativă în dialog și de configurare în realitate, a statutului de conlocutor. Diferența se produce la nivelul potențialității, exprimată de modul conjunctiv care invocă un rit, al privitului la pelicula unui eveniment.

Dialogul dintre Brânzovenescu și Farfuridi ilustrează o disproporție greu sesizabilă între cei doi, similară celei dintre brânză și farfurie. Primului îi e teamă de o conjurație la care nu e părtaș și pe care o vede ca pe un produs finit, cum e brânza. Proprietatea aproximativ poroasă a brânzei o face să absoarbă pe îndelete șocurile. În atitudinea lui Brânzovenescu, există o nuanță de acest fel care determină o comparație surprinzătoare cu temerea pe care oamenii de știință o au, gândindu-se la mai multe soluții de a feri planeta de un eventual impact cu diverse corpuri cerești, de a lansa în spațiul cosmic rachete, purtătoare de bombe întrucât structura acelor asteroizi, amenințători pentru planetă, le-ar absorbi, iar asteroizii ar aduce înspre noi și bombele neexplodate.

Cel care suportă mai ușor imaginea închipuită a evenimentelor, pe seama unei constituții psihice mai robuste, comparabilă cu duritatea unei ceramici sau a unui porțelan, este Farfuridi; el observă deplasările pe rând, ale soților Trahanache, la Cațavencu. Brânzovenescu îl vede și el pe Ghiță Pristanda, un aservit al celor doi soți. Paleta lui de temeri este mai largă, pe când Farfuridi admite așa-zisele amenințări la adresa partidului – are această capacitate – , dar să aibă cunoștință despre ele. Însăși culoarea în care li se relevă Tipătescu e diferită, în galben – mai apropiat brânzei -, lui Brânzovenescu, în roșu, lui Farfuridi, ultimul fiind capabil să facă față crizelor de furie ale prefectului sau unei situații mai aprinse:

„TIPĂTESCU (venind din stânga turburat și dându-și aer silit de degajare): Salutare, salutare, stimabile!

BRÂNZOVENESCU (aparte): E galben!

FARFURIDI (aparte): Ce roșu s-a făcut. (Tare:) Salutare, salutare, onorabile…”.

Ambii au moftul de a-și fi revendicat mai multe noțiuni de la voievozi de măreția lui Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare: „FARFURIDI (grav): Ne ducem, dar gândește-te stimabile, că suntem membrii aceluiași partid… Cum ziceam adineaori amicului Brânzovenescu: trădare să fie (cu oarecare emoție) dacă o cer interesele partidului, dar s-o știm și noi… De aceea eu totdeauna am repetat cu străbunii noștri, cu Mihai Bravul și Ștefan cel Mare: iubesc trădarea (cu intenție), dar urăsc pe trădători… (schimbând tonul, cu dezinvoltură.) Salutare, salutare, stimabile!…”. Pretenția este onorabilă, dar în context, prin afișarea principiului asimilat de la așa-zisa sursă: „iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători”, devine rizibilă. Contrastul dintre ceea ce ei sunt, personaje prinse în tipar existențial: „Eu, am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg…”, și ceea ce pretind, demni de a realiza conexiuni de ideal cu voievozi legendari, stârnește și mai mult râsul. Ipostaza absurdă, asumată ad-hoc, de învățăcei în rând cu „străbunii”, exprimă viziunea lor despre ei înșiși, conformă ideii că în prezent nu mai are cine să-i aprecieze la adevărata lor valoare. Prin urmare, se vor delimita de prezent, fără a lua atitudine față de un fapt contrariant, trăind cu mintea dusă în istorie, pe vremea voievozilor însemnați. Acolo, nu-i va dezaproba nimeni, fiind potriviți mediului istoric atât de înalt. Există o decență totuși de clasă burgheză. Propria facondă îi face agreabili, iar habitudinile care-i singularizează (incursiunile în târg sau oraș, la ore fixe etc.) le conferă chiar lor o bucurie măruntă, de trăitori într-o epocă mult mai calmă. Corespondența lor de vederi are ca mediator pe Zaharia Trahanache. El știe să-i privească în mod just și să intre în vorbă cu ei, pe baza normei inventate de el: „aveți puțintică răbdare”.

Brânzovenescu și Farfuridi au în mare și până la capăt același rol, de a se agita pe seama unor probleme puse în discuție, oarecum sub perdea, de către autor, pentru a nu afecta, mai mult decât ar fi cazul, aspectul comic de ansamblu al piesei. Ar fi devenit predominantă critica socială, dacă ar fi fost prezentată deschis angrenarea unui partid în rezolvarea unei chestiuni personale a unui membru sau a președintelui. Unul dintre motivele pentru care nu s-a pus accent este că nu a fost necesar, amestecul politic fiind perpetuu în viața personală a reprezentanților vreunui partid și viceversa. Altul, că mult mai la modă era intriga pierderii unei scrisori de amor, decât orice imixtiune sugerată anterior.

În fața avalanșei de întrebări ale Cetățeanului turmentat, pe aceeași temă a votării celui mai potrivit candidat, prefectul nu deține încă un răspuns. Se poartă disprețuitor, fiind agasat de posibilitatea ca interlocutorul turmentat să-și dea seama că e tras pe sfoară, iar pe listă va ajunge numele celui care deservește interesul de partid sau, la fel de rău, al celui fidel unui grup din partid. Întorsătură de situație, reprezentată de anunțul făcut de Zoe, că trebuie votat Nae Cațavencu, devine mai amețitoare ca starea de beție care nu părea a fi depășită în amploare de altceva. Dialogul dintre Zoe și Cetățeanul turmentat, a cărui reacție etalează doleanța alegătorilor, consemnează existența unui sondaj de opinie, inițiat la cererea unui reprezentat al masei, și nu de grupul care ar fi avut nevoie să cunoască efectul deciziilor la scară mai largă.

Un moment din scena XI, actul II, redactarea de către Zaharia Trahanache a unui bilet către Tipătescu, este pe cale să anihileze importanța scrisorii care perturbă urbea, dar biletul doar anunță diminuarea importanței acelei scrisori care i-ar implica.

În spațiul neutru pe care-l determină încleștarea de situații care va decide pentru cine se vor face cărțile, are loc ultimul consum de puteri al aparatului local de partid, când fruntașii lui încă mai cred că decid și iau în răspăr contactul cu lumea electoare.

„CAȚAVENCU (ridicându-se în capul băncii): (…) Chemați pe onorabilul orator la cestiune…”. În afara sensului contextual, de a nu bate câmpii într-un discurs public, s-ar mai regăsi pe un teritoriu absurd, revendicat de expresie, sensul cazon, de recrutare la armată, așa cum se proceda pe vremuri, sau de deșteptare, prin sunet de goarnă, în toiul nopții, din cauza instrucției sau a unui eveniment major ca războiul. În câmpul semantic al prezentei replici, s-ar mai instaura posibilitatea următoarei viziuni, de a facilita conectarea, în vreun fel, a vorbitorului cu spiritul ideii anunțate. Deși este la tribună, Farfuridi nu se vede în sală, fiind în exteriorul ariei de interes a auditoriului. Întinderea pe care se depărtează corespunde propriei divagații la care, dacă ar renunța, i s-ar părea lui față de sine că nu a demonstrat suficient din ce știe. Aparența lui se minimalizează și în viziunea oaspeților posibili care, în uimirea că sunt lăsați ad-hoc singuri de către gazda cu tabiet, îl văd îndepărtându-se în direcția tribunalului. Impresia rămasă cititorilor este a unor pupile mărite proporțional cu mersul mai departe al siluetei supravegheate. Cele două situații îl prezintă într-o ipostază motrice, de la statutul de avocat, la cel de vorbăreț fără cauză, care, din tot ce întreprinde, înțelege să dea din gură. Contrastul în care trăiește rezultă din nivelul scăzut de cultură, iar venitul profesiei practicate îi asigură liniștea de a îndruga verzi și uscate. Teoria formelor fără fond, elaborată de Titu Maiorescu, un apărător al operei lui I. L. Caragiale, și-a găsit cu siguranță un element de analiză în moravul avocățesc.

Din nevoia de a mai acumula detalii de imagine și de a nu se estompa în orizont, Farfuridi, „respectabilul nostru concetățean și advocat” (după cum îl caracterizează Trahanache), aduce în discuție, aproape fără noimă, unii ani istorici, precum Insurecția de la 1821, iar alții, absolut la întâmplare, bazați pe obsesia cifrei patru (de la patruzeci și opt): „FARFURIDI (emoționat și asudând): (…) precum la 21, dați-mi voie (se șterge), la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea și la 84 i 94și ețetera”. Anii înșirați degeaba nu-i impresionează pe cunoscători, dar pe ignoranți sau pe cei ușor de influențat cu agitația superficială îi captivează. Ropotul de aplauze, în urma cuvântării, are în el și ironia celor care apreciază din pledoaria pentru tot și, de fapt, pentru nimic, numai finalul. Scena primă din Actul II constituie și o mostră de manipulare:

ACTUL II

(Același salon)

Scena I

TRAHANACHE, FARFURIDI și BRÂNZOVENESCU stau împrejurul unei mese rotunde, studiând listele electorale; fiecare are câte un creion în mână

BRÂNZOVENESCU: Șaizeci și nouă cu roșu, buni… unsprece cu albastru… ai lor…

FARFURIDI: Doisprezece…

TRAHANACHE: Ai puțintică răbdare… unu, doi, cinci… șapte… zece… unsprezece.

FARFURIDI: Doisprezece…

TRAHANACHE: Cu Ienache Siripeanu.

BRÂNZOVENESCU: Nici nu mai are drept de vot, de când și-a măritat fata… Nu i-a dat casele de zestre? Ei? Dacă votează, merge la pușcărie onorabilul.

TRAHANACHE: Ai puțintică răbdare… Da’ dacă-l putem aduce să voteze cu noi?

FARFURIDI: Altă vorbă… Să voteze cu noi, e ușor; are procesul cu epitropia bisericii, săptămâna viitoare… dar să voteze cu noi? Adică cum să voteze cu noi?…

BRÂNZOVENESCU: Adică cum să voteze cu noi?

TRAHANACHE: Să voteze cu noi.

BRÂNZOVENESCU: Nu pricepi, neică Zahario, vorba noastră? Adică „noi”, partidul nostru, pentru cine votăm noi, pentru cine lucrăm noi? Noi încă nu știm…

TRAHANACHE: Mă rog, aveți puțintică…

FARFURIDI: Nu știm…

TRAHANACHE: Mă rog, aveți…

FARFURIDI: Ba eu merg și mai departe și zic, cum ziceam lui amicul meu Brânzovenescu: mă tem de trădare…

TRAHANACHE: Cum de trădare?

BRÂNZOVENESCU: De-aia noi astăzi când am mirosit ceva cumva…

FARFURIDI: Ceva cumva…

TRAHANACHE: Ceva cumva?

BRÂNZOVENESCU: Dacă e ceva la mijloc…

FARFURIDI: Ceva la mijloc…

TRAHANACHE: Ceva la mijloc?

FARFURIDI: Da, așa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie!

BRÂNZOVENESCU: Dar cel puțin s-o știm și noi! (Trahanache vrea să-i întrerupă, fără să izbutească)

FARFURIDI: Pentru că eu am zis-o cu străbunii noștri, cu Mircea cel Bătrân și cu Vlad Țepeș, neică Zahario: îmi place trădarea, dar…

TRAHANACHE: Mă rog, ai puțintică…

BRÂNZOVENESCU: Ce răbdare, neică Zahario! Nu mai e vreme de așa lucru… Astă-seară e întrunire?

FARFURIDI: Mâine începe alegerea?

TRAHANACHE: Da…

FARFURIDI: Ei! pentru cine votăm?

BRÂNZOVENESCU: Pentru cine votăm?

TRAHANACHE: Aveți puțintică răbdare! Pentru cine ați mai votat și până acuma?

BRÂNZOVENESCU: Nu înțeleg.

FARFURIDI: Nici eu.

TRAHANACHE: Mă rog, ia să ne tălmăcim noi puțintel…

FARFURIDI: Să ne tălmăcim, da, să ne tălmăcim, asta o cerem și noi”.

Reperul care dovedește realismul suplimentar al lui Cațavencu față de Farfuridi este observația, care încă o dată arată că Farfuridi aproape din aer își ia ideile, că o întreagă tagmă acordă atenție unuia care face aluzii istorice: „Voi dascălii sunteți băieți buni, dar aveți un cusur mare: cum vă vorbește cineva de istorie, s-a isprăvit, are dreptate”. Este o constatare de sociolog, dar în aceeași cheie de nonsens, parcă pentru a ține pasul cu antevorbitorul, pervertește o bună parte din ceea ce dobândește prin afirmații la grămadă: „Ce străbun al nostru? Vezi că nu știți! (Cu tonul retoric:) Or, mai întâi și-ntâi istoria ne învață anume că un popor care nu merge înainte stă pe loc (publicul începe să-i ia aminte că perorează și se grupează încet-încet împrejurul lui ca să-l asculte), ba chiar dă înapoi, că legea progresului este așa, că cu cât mergi mai iute, cu atât ajungi mai departe”. Grupul lui Farfuridi și Brânzovenescu e deprins cu astfel de perorații și „dă din umeri”. Și în alte comedii semnate de I. L. Caragiale, se întâlnesc taberi cu aceeași încărcătură.

Înainte ca avocatul Cațavencu să-și înceapă discursul, didascalia configurează o adevărată luptă olimpică la floretă, între el și emoțiile care-l asaltează, în fața unui arbitru intransigent, spectatorul sau cititorul, rămas să remarce tușele câștigătoare: „CAȚAVENCU (Este emoționat, tușește și luptă ostentativ cu emoția care pare a-l birui. Tăcere completă. Cu glasul tremurat)”. Rămâne imprimat un anumit ritm, care permite receptarea de către spectator a unei ruperi interioare, a unei tensiuni din care avocatul nostru nu știe cum să iasă, decât prin prestație.

            În discursul lui Cațavencu, are loc o apreciere a ideilor optime despre societate, a căilor prin care aceasta progresează, dar când le identifică, surprinde. Pe el îl preocupă, dintre toate, cel mai mult ideea de a avea faliți: „Până când să n-avem și noi faliții noștri?… Anglia-și are faliții săi, Franța-și are faliții săi, până chiar Austria-și are faliții săi, în fine oricare națiune, oricare popor, oricare țară își are faliții săi”. Nu e atât de absurd silogismul. Un sistem educațional se schimbă datorită cerințelor de la examenul final. Numărul de încercări într-un domeniu este vizibil și din cel al eșecurilor. Un avertisment că viziunea este greșită apare din indicația scenică imediată: „(Cațavencu îngrașă vorbele)”. Prefăcătoria oratorului este și ea semnalată, cu această ocazie. Din confruntarea exagerărilor cu scăderile, când avem industrie, când nu, din comportamentul și vorbele personajului, rezultă punctele de vedere ale autorului care e cel mai bun regizor, la nivel de text. Profită cât poate de cutuma didascaliilor, ca să transmită eventualilor regizori de drept toată zestrea de gesturi a protagonistului pe care-l vede la nivel lingvistic, cu lupa, îl scoate de sub un teanc de hârtii, ca pe un om de hârtie, din mototolirea în care a stat, chitit de ideile despre personajul care e; însuși autorul e un personaj. Cațavencu e construit pe un fond de ironie, aceasta fiind o latură a lui I. L. Caragiale.

            Personajele nu au limită în manifestare și nici nu li se poate impune. Ele sunt aceleași, de la început până la final, deși întâmpină opreliști care le-ar putea cumva schimba. Trăsătura lor morală se distinge în ocazii când se ia cuvântul, în adunări, pentru a se demonstra în joc, pe viu, că exprimă tendința mai multor oameni de a vorbi în dodii, însă reprezentantul este necesar să ateste în plus talent oratoric, precum îl are oricare dintre cei care se perindă la tribună. Cațavencu bea apă rece din pahar, dar „aruncă iar priviri scânteietoare în adunare”. Dispoziția de manipulare nu s-a diminuat din cauza a nimic în contrast. El vrea să domine totul. Nu-și înțelege măcar marginea ridicolului propriu și smulge aplauze pentru numărul pe care-l execută de la tribună. În general, ar fi funcționat câteva dezacorduri față de orator, sub forma elementară a unor aparteuri, dar acum, nu. Piesa consacră prototipuri, iar al celui care latră-n vânt, Cațavencu, e unul dintre ele. O abatere față de ce se scria înainte, ar fi lipsa de protest față de inepții. Mai multe categorii de oameni se regăsesc reprezentate în eroii de pe scenă. Nu e niciun dubiu.

            Dialogul Zoii cu Agamiță Dandanache, pe seama traseului pe care, în cazul lui, celui desemnat de București, l-ar lua scrisoarea de amor, configurează o situație menită să dea mulțumire cititorilor curioși să afle ce s-ar fi întâmplat cu scrisoarea care a dat și titlul comediei, dacă ar fi rămas în mâinile lui Cațavencu. Soarta ar fi fost total diferită față de cea imprimată de luptătorul de la „pasșopt”, căruia i-ar fi părut firesc să-i fie răsplătit vechiul efort revoluționar, printr-o numire în funcție, desemnare, iar dacă nu, fiind înclinat să-și joace, oricât de perfid, cartea, adică scrisoarea. Cațavencu nu ar fi dat curs șantajului mai departe decât ar fi cerut-o strategia de a fi proclamat ca singur candidat pentru deputăție.

            I. L. Caragiale nu reia sugestia lingvistică a acelorași atitudini sau gesturi. Nu e plat nici în didascalii. Piesele dau impresia că deja rulează, fiind de multă vreme în montaj. Spontaneitatea este asigurată de jocul actorilor, nu de acțiunea în sine care oglindește mai mult resursa lingvistică a tipurilor de caractere. Spectatorii sunt într-o complicitate vie cu autorul, benefică artei. Ei nu se așteaptă atât la surprize ivite din conturarea conflictului principal, cât la cele declanșate de prestația actoricească. Se pare că deja sunt puși la curent cu ansamblul piesei, datorită popularității firești a operei caragialiene în timp.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.