Avangarda este un subiect la modă, cu atât mai mult cu cât una dintre cauzele apariției acestei mișcări culturale a reprezentat-o intenția scriitorilor și a artiștilor, care s-au revendicat de la cutumele acesteia, de a se opune germenilor și chiar războiului în sine, printr-o nouă formulă de exprimare estetică (lipsită de bariere diverse și cât mai aproape de vocea interioară a creatorilor). De-a lungul anilor, criticul de artă craiovean, Cătălin Davidescu, a glosat pe marginea impactului avangardei, asupra societății, dar studiile de amploare sunt strânse în lucrarea Picto Avangarda (Editura Muzeul Național de Artă Contemporană, București, 2021), al cărei titlu anunță domeniile vizate de autor, artele plastice și literatura, lista celor antologați fiind semnificativă: Artur Segal, Marcel Janco, Grégoire Michonze, Dimitrie Vârbănescu, Ilarie Voronca, Jacques Hérold, Sașa Pană, Dolfi Trost, Gellu Naum, Gherasim Luca, Sandu Darie și Génica Athanasiou. Scopul primordial al acestei lucrări este aceea de a atrage atenția asupra importanței operelor celor menționați mai sus. De exemplu, despre primul dintre ei, Artur Segal, artist reevaluat în cele trei dimensiuni ale personalității lui, de artist, profesor și de teoretician al artei, Cătălin Davidescu mărturisește: „Cred că, la mai bine de o jumătate de secol de la dispariția lui, o atare reevaluare se impune”, întrucât „în rest, terenul este virgin. Iar încercarea de a contura această schiță de portret am făcut-o mai ales din dorința de a reliefa ceea ce nu s-a accentuat în studiile precedente, filiera românească”. Această tendință este menținută și în privința celorlalte nume. Astfel, pictorul Marcel Iancu, una dintre personalitățile românești de talie universală, este prezentat în lumina unor cicluri vag cunoscute, toate cu tematică erotică: primul, realizat între anii 1930 -1940, conține „aproximativ douăzeci de lucrări, desene în tuș”, cel de-al doilea ciclu de desene mai elaborate („fiecare piesă este în tuș și ulterior colorată cu creioane sau în acuarelă”) „a fost făcut în Israel, posibil în anii 50”, iar cele de-al treilea, datat „ca fiind din perioada anilor 60 – 70”, comportă „același tip de compoziție, conturată în hașură”. Pentru a sublinia importanța operei lui Marcel Iancu, i se consacră și un capitol distinct, intitulat Marcel Iancu – Un visionnaire de L’art Moderne. Un portret subiectiv și încheiat cu această idee: „Creația acestui artist de stirpe renascentistă a avut un impact major asupra artei, dar și a culturii românești din prima jumătate a secolului al XX-lea, constituind un factor decisiv care a impus schimbarea de canon”. Cătălin Davidescu face dese confesiuni privind modul în care a interacționat cu numele artiștilor catalogați. Unul dintre aceștia, despre care a fost inspirat să scrie, trecând „pe Rue du Temple, la Paris, în iarna lui 2002”, a fost cel al lui Grégoire Michonze, pictor avangardist, căruia i se organizase o expoziție despre care s-ar fi putut spune că este ireproșabilă, dacă ar fi „beneficiat de un catalog științific”. Corespondența dintre cele două arte, literatura și pictura, devine laitmotivul paginilor despre poeții Ilarie Voronca, Sașa Pană, Gherasim Luca sau Gellu Naum, care sunt relevați în conformitate cu maniera în care au fost imortalizați pe pânză, de către artiștii plastici. Deși nu a fost un răsfățat al criticii și istoriei literare, totuși Sașa Pană (pseudonim al medicului militar, Alexandru Bidner) s-a bucurat de numeroase portretizări, din partea graficienilor Victor Brauner, Marcel Iancu, Iosif Ross, Max Blecher (prozator modern), Filip Brunea-Fox, Petru Vintilă și chiar Miron Radu Paraschivescu (poet).
Cu această lucrare voluminoasă și de interes cultural, Cătălin Davidescu prinde, în unghiuri noi, opera marilor nume ale artei plastice avangardiste – mai mult, el reconstituie „întreg acest peisaj, în care avangarda și reflexul ei târziu coexistă”, după cum observă Cristian – Robert Velescu, în Prefață.
