Ce poteci ar fi traversat marea, 
dacă ar fi venit dinspre uscat,
de la umbra pomului vieții în rai, 
lăcuit de soartă, 
însă puțin scrijelit, de la căderea mărului, 
ca să ajungă în uriașa ei albie? 
Eforturile acestea le-ar fi făcut 
numai și pentru a susține vaporul 
și de a forța mintea omului să zboare 
într-o infinitate de soluții, de a o traversa.
Marea vine în valuri, rând pe rând, 
ca, până la urmă, toți stropii, care o formează,
să revadă uscatul. 
Bătrânețea i-a stricat suplețea 
și nu mai umblă pe poteci, decât în amintirile lumii, 
mai oprește marea, în străfunduri, 
câte un om, 
să-l întrebe despre saltul, înspre pridvor, 
al maionezei, din castronul vecinei, 
pe când mărul nu a putut sări
din gâtul lui Adam...