Ne instalează în căminul unui liceu.

Prof. Armeanu dispare nu știu unde: „Dacă ai nevoie de ceva, mă cauți!” – cu aceasta m-a lămurit.

Sunt afișate următoarele activități, pe un ecran de lemn: diverse cursuri, ținute de către Mircea Martin, Ion Rotaru, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Petre Cimpoeșu, Val Condurache ș.a. Ulterior, am aflat că ar fi fost și Ion Cristoiu.

Tabăra este coordonată de Lupulescu, un tânăr activist de la București, un tip înalt, purtător de ochelari, volubil și respingător prin nivelul redus de profunzime (nu se putea discuta nimic cu el, decât despre distracții).

În fiecare seară, avem program de discotecă. La modă, este interpretul Falco, autorul melodiei Rock Me Amadeus. Un prichindel dansează în genul robotic. Lupulescu stinge luminile și accentuează mișcările dansatorului liliputan cu lanterna. Pentru că nu înțeleg mimarea inanimatului, mă duc în cameră și încerc să adorm.

P.S.

Primul nostru interlocutor este Ion Rotaru, fostul student al lui G. Călinescu, De statură medie, solid, cu păr alb (păr drept, frezat pe dreapta), ne povestește molcom despre el însuși. E politicos, în stare să ne mângâie pe creștet, ca bunicul din nuvela lui B. Șt. Delavrancea.

Ne arată mâna dreaptă, ale cărei degete au fost retezate de la mijloc înspre vârf: a suferit un accident de muncă, pe vremea când lucra în domeniul forestier.

Ion Rotaru, celebru prin cartea intitulată Analize literare și stilistice, este modest, la locul lui, cu mult bun-simț, total diferit de majoritatea eclectică.

(Va urma)

Luasem treapta a doua. Mă relaxam, în sufragerie, căutând un post de muzică, la radioul Pacific. Sună telefonul (fix), al cărui număr era: 52877. Răspund. O voce feminină îmi cere să merg la sediul UTC, pentru a mi se comunica mai multe, pe marginea unui premiu literar. „Nu este greșeală? Fiindcă eu nu am participat la niciun concurs” – am răspuns nedumerit. „Veniți la sediu și vă vom detalia!”. Imediat ce am pus receptorul în furcă, a trebuit să-l ridic: un apel nou, însă de la liceu, de la profesoara care se ocupa de cenaclul literar, „Alexandru Macedonski”. Îmi transmite: „Nu am apucat să te sun, dar, după ce s-a încheiat anul școlar, ni s-a solicitat să trimitem toate creațiile literare de la ședințele de cenaclu. Dintre toate, au fost premiate poemele tale”.

La sediul UTC, o domnișoară, extrem de afabilă, plăcută, deși i se putea observa puf crescut excesiv pe față, îmi explică, de asemenea, ceea ce apucasem să prind din convorbirea cu domnișoara Iordache (coordonatoarea cenaclului). Premiul consta în participarea la o tabără de creație, organizată în orașul Victoria, jud. Brașov, cu plecarea pe 26 august (dacă nu mă înșel). Eram singurul câștigător din județ! Voi fi însoțit de către profesorul Armeanu.

Premiul picase cum nu se poate mai bine, datorită scutirii de la practica agricolă (nu mai trebuia să duc hârtie cu numărul de zile muncite pe câmp, datorită recompensei respective, tabăra),

(Va urma)

Niciodată nu mi-a plăcut în tabere…

Eram în clasa a doua. Se organiza o tabără la Calafat. Tata mă sfătuia să nu mă înscriu, că nu este cine știe ce, dar nu l-am crezut, chiar îl acuzam că se opune „fericirii” mele.

Am împrumutat geamantanul unchiului meu, un geamantan enorm, cât o zi de post. Abia îl căram. Încuietorile erau de metal și aveau broscuțe pentru chei.

În tabără, au venit copii din localități diferite. Din mesele pe care le primeam, rețin gustul mazării. Lângă mine, mânca băiatul (unui profesor), care vocifera, pe seama „zemii”.

La Dunăre, m-am scăldat, în rând cu toți, însă, la un moment, fluxul maiestuos al apei m-a luat pe sus; m-am trezit sub apă: eram destul de calm, mai aveam puțin și dădeam mâna cu Neptun… Gândeam sub apă, ca o vietate a ei, tristețea de a mă fi despărțit de viața pământeană, pentru alta acvatică, nu era alarmantă, mă luase apa la vale, eu fiind răsturnat pe spate. Când resemnarea mă stăpânea, m-am izbit de picioarele unui coleg mai mare. El m-a tras în sus. M-am uitat în jur și am observat că apa era atât de scăzută, încât nici nu i-am răspuns la întrebare: „Ce faci, mă, aci?”, pentru că nu aveam cum să-i spun că era să mă înec într-o apă adâncă de un metru, deși fluxul puternic mă purta vertiginos în direcția lui, spre centrul Dunării.

Alte amintiri nu mai am din tabără, decât din ziua plecării: am primit mâncare la pachet, pentru drum: pâine, cârnați și roșii. Aveam să merg pentru prima dată cu trenul… U! U! U!

(Va urma)

În general, Grecia este senină, diferența dintre sat și oraș fiind imperceptibilă. Totuși, într-o vară, am vizitat un sat de pescari, ai cărui locuitori încă purtau costume naționale. Coborâsem într-o pagină de Nikos Kazantzakis: deși cu etaj, casele (văruite în alb) păreau mărunte, cu funcțiuni ancestrale – plase de pescari și unelte de lemn, zărite te miri unde.

În centrul satului, acolo unde soarele își făcuse un ditamai culcușul, ca un urs insațiabil de ceea ce-i oferă planeta, vorbeau, pe o bancă, trasă la umbră, sub un smochin, greci bătrâni, cu pălării negre pe cap. Pe drum, mai umbla câte o bunică, turtită intens de basmaua neagră, legată sub bărbie, astfel încât ar fi fost imposibil să accepți faptul că, vreodată, femeia ar fi avut și altă vârstă…

Atmosfera de ansamblu era caracterizată de austeritate, iar cine suferă de claustrofobie, oricât ar fi dat ocol, nu ar fi reușit să descopere o cameră bună de făcut nani, întrucât aterizasem într-un spațiu liliputan, ca într-un film american, al cărui titlu nu i-l mai știu, când totul în jur intrase la apă. Impresia de ajustare, de părăsire a propriilor dimensiuni, pentru altele reduse, m-a gonit din centru, înspre un deal, unde am poposit în curtea largă a unei școli (de sat). Am oprit mașina și m-am bucurat, în sfârșit, de lărgime, de ceva recognoscibil și integrabil în acest secol.

Satele din Turcia mi s-au părut (în 2010) peste cele din Cehia (acestui an). În Turcia, GPS m-a abătut de la autostradă, pe o rută mai rapidă, prin sate, ale căror drumuri erau netede, bine îngrijite, pe care vedeai tractoare cu două-trei remorci încărcate de produse. Nu am fost deloc incomodat în trafic, drumurile fiind destul de largi (nu „potecuță”, drum forestier precum în Cehia). În marginile grădinilor sau ale diverselor plantații, erau instalații de irigare. Deși în stil autohton, casele erau moderne, oaze de bunăstare. Se poate ca satele cehe să-și fi atenuat funcția agricolă, datorită ocupației profesionale de tip urban, a locuitorilor și, din acest motiv, să-mi fi dat o impresie de părăsire, de lipsă de extravaganță, însă, pentru starea deplorabilă a drumurilor, nu există nicio justificare…

Dimineața, Praga este liniștită. Grupuri de tineri stau în loc și discută pe marginea itinerariului pe care să-l urmeze. Casele sunt vechi, iar pe străzi, istoria orașului se duce la vale, ca o apă în volburi; e un vuiet, al efortului eroilor săi, de a rezista și merge înainte, precum Alexandrescu descoperea, la Cozia, amprenta spirituală a lui Mircea cel Bătrân. Față de Viena, străzile sunt mai largi, ai sentimentul că respiri, că îți trebuie plămâni de amploare, la nivelul celor de care avea Pisicuța, iapa lui Calistrat Hogaș.

Pe autostradă, totul este în regulă, până la un punct, care punct, sărit din pungă sau dintr-o literă pronunțată de-un zeu (al drumului), apare, totuși, devreme, pentru că suntem alarmați de GPS că urmează o porțiune mare de blocaj. Mai mult, suntem abătuți (de la traseu) de o serie de stâlpi de plastic, plasați de poliție, al cărei echipaj se regăsește ceva mai încolo…

Pe drumuri de țară, mult mai sparte decât la noi, Cehia e deprimantă, deși am fost încântat de lanuri întregi de lavanda sau de case, cât de cât aranjate, case risipite, ca dinții în gura babei.

Jeepul s-a zgâlțâit din toate încheieturile (cum se spune), însă clima (cu două zone) menține confortul termic (22,5 grade Celsius). Când coborâm din mașină, în Slovacia, senzația este de a-l fi întrecut pe Arhimede, cât pe ce să descoperim o teorie, secundară celei a presiunii (în apă): ni s-a părut a fi căzut într-o cadă cu apă caldă, atât de dens era aerul fierbinte, ca o vietate concretă, omniprezentă. Am achiziționat rovinieta și am auzit vorbă românească.

Rutina este aceeași, ca în jurnalele anterioare. De la Lugoj, drum aglomerat, dominat de tiruri care se întrec între ele. Între Orșova și Severin, întrezăresc mașina unui văr.

O lumină stranie acoperă Dunărea. Îmi trec, pe dinainte, fotografii diverse, cele care mai aduc aminte de insula Ada Kaleh (pentru că, între timp, se va fi transformat în mâl, prin care își fac adăpost peștii și alte viețuitoare marine). Pe centura Severinului, se pune furtuna. Plouă atât de tare, încât nu mai văd nimic în față, cu toate că ștergătoarele sunt la a patra treaptă. Știrile sportive de la radio mă țin la curent cu partea senină a țării, acolo unde nu este încă furtună. Îmi pare că mergem prin Bermude: nu mai există timp, decât furtună. Putem ajunge oriunde, ajung să cred, și nu voi fi mirat. Aproape mi-e teamă de natură (cât de puternică este – îmi spun, pentru a câta oară?).

(Va urma)

Astăzi, s-a întâmplat să parchez lângă atelierul maestrului Buz, pictor important.

Ulterior serviciului, o colegă mă întreabă despre atelierul maestrului Buz.

Primesc un telefon, de la doamna Camelia, interesată să o ajut într-o problemă a unei prietene de-ale ei… Când să închid conversația, îmi mărturisește că ar dori să achiziționeze un tablou de la maestrul Buz. „Sunt chiar lângă atelierul maestrului” – îi transmit, surprins de întorsătura discuției, care, până acum, avea o cu totul altă natură.

Acasă, în timp ce îmi trăgeam sufletul, în urma acestei zile caniculare, sună telefonul. Cel de la capătul „firului” mă solicită în legătură cu… maestrul Buz etc.

Privită din spațiu, planeta se rotește ca oricare alta. De la ce energie se leagă astfel de coincidențe pentru oameni? De ani de zile, nu m-a mai întrebat nimeni despre maestru, despre ce teme abordează mai nou sau care mai este soarta lui, până astăzi… Nu-mi explic.

În Cehia, precum în Țările de Jos, se întunecă mult mai târziu, față de la noi…

După ora 22, pe autostradă, pe dinaintea mașinii, a zburat un fel de ființă minionă de foc, venită din stânga, de pe benzile celelalte. În timp ce zbura, și-a consumat alcătuirea. Nu am explicație pentru asemenea apariție, dar părea voluntară, cu obiectiv al cursei.

După câțiva kilometri, am oprit mașina, pentru alimentare. Sub roți, am întrezărit o hârtie de zece euro, pe care am ridicat-o: n-o puteam lăsa în agonie.

Am intrat într-un restaurant de tip „Împinge tava!”, care mi-a dat un sentiment de stranietate: în vitrine, puteai vedea ciolane în sosuri grase; restaurantul era frecventat de numeroși șoferi de-ai noștri (transportatori) – umblau, fiecum, în pantaloni trei sferturi, cu tricouri sau cămăși, trecute peste burtă. Rupeau cuvinte în limba cehă.

Am luat un ceai verde și o apă plată. Aș fi comandat și o ciocolată, dar nu am mai avut starea de a mai alege, fiindcă nu mă simțeam confortabil în acel loc.

Am urcat repede la volan și „Toate pânzele sus!” către orașul lui Rumburak.

(Va urma)

În fața aeroportului, la stația de taxiuri…

Trei fetițe, cu vârste cuprinse între patru și opt – nouă ani, ale căror înfățișări îmi amintesc de însemnările lui Caesar despre această rasă: blonde, cu ochi albaștri și energice, duceau, fiecare în parte, câte un troler (cu dimensiuni adaptate vârstelor). Cea mai mică dintre fetițe se împiedică și cade: rușinată, se ridică imediat și preia mânerul bagajului. În gesturile ei, se răsfrânge atitudinea înaintașilor, a Germanilor, rivalii de temut ai lui Caesar. După câțiva pași, se oprește să-și verifice sandala roz, dacă s-a rupt; bate, de câteva ori din palme, se scutură și își reia traseul.

Într-o rochie multicoloră, predominant maro, o tânără cu păr ondulat și ochi negri, se așază turcește, jos, pe trotuar, cu spatele sprijinit de geamul incintei; își deschide laptopul și începe să tasteze, deconectată de la realitate. Lejeritatea ei, de a-și redobândi odihna oriunde s-ar afla, mă inspiră și pe mine, care, în zadar, caut o bancă pe care să iau loc. Astfel, mă așez pe bordura care delimitează stația de taxiuri de trotuar.

Nu sunt nici nemții atât de reglementari! Rudele celor care au sosit își parchează automobilele acolo unde găsesc spațiu, dinaintea șirului de taxiuri (cel mai adesea).

Un cuplu zgomotos trece prin spatele meu, oprindu-se ceva mai departe: femeia, deși durdulie, încalecă trolerul, ca un vesel cowboy – lasoul îi lipsește și America s-ar fi mutat în Bonn.

(Va urma)

Turbulențe… Avionul se clatină, ca o pasăre în distracția zborului. Cât de fragilă e tehnologia în comparație cu natura! Îmi fac un bilanț (în sinea mea), pentru orice eventualitate: vizez gândurile din caiete, lucrarea încă nepublicată (despre absurd etc.). Intervențiile calme de la microfon, ale stewardeselor, prezențe impecabile (haine care le vin bine pe corp, păr bine pieptănat și strâns la spate, empatie și educație aleasă), îmi par pline de curaj – dacă ele nu se tem, eu de ce aș face-o?

Mădălina îmi spune că trebuie să ajungă la Stuttgart, acolo unde lucrează tatăl ei și e primul său zbor. Va sta o săptămână, iar de la anul, speră să se mute definitiv în Germania. Îi continui perspectiva: „Ai alură de nemțoaică!”. Totuși, ideea ei mă întristează, fiindcă așa, de pe tabla viitorului acestei țări, dispar piesele ei eventual luminoase…

În sfârșit, aterizăm, iar lumea, încă sub efectul călătoriei bizare, nu mai aplaudă căpitanul aeronavei, gest care îmi displace.

(Va urma)