Mărul Afroditei

Imagini de fundal : lumina soarelui, oameni, apus de soare, mare, dafin,  noapte, lac, apă, ţărm, nisip, reflecţie, fotografie, siluetă, plajă, seară,  dimineaţă, coastă, râu, Canon, doc, amurg, Australia, Sydney, longexposure,  mers

Eu, aproape adversar lui Antistene, care a ridicat asupra mea parul, pentru a mă lovi („Ha! Ha! Ha! – i-am replicat – nu este lemn atât de tare, încât să mă sperii și să o iau din loc, fiindcă nu sunt câine fricos, cu coada între picioare”), nu mă mai tem de văpaia trecerii vremii, datorită dragostei care înflorește în soarele acestei primăveri, sunt în afara fluxului temporal, am sărit din schema lui Cronos ca stropul din cascadă. Mai tare decât parul lui Antistene a fost pumnul de lovituri morale, dus în spate, ani la rând, fiind și eu de vină, pentru că nu l-am ignorat și să fi trecut mai departe, dar, astăzi, acel pumn cade învins, ca taurul în muletă.

– De cine învins, Diogene?

– De surâsul minții profunde a femeii pe care o iubesc. Iată ce mi-a spus, azi-noapte, pe țărm, când luna plutea pe Val, iar eu mă dedicam, în aparență, filosofiei: „Plâng… Îmi pierd adâncul sufletului și cu aripile rupte nici eu nu pot zbura. Sunt blocată în nicăieri. Sunt afară cu tine. La această oră, îmi urmăresc pașii pe treptele albe, care nu duc niciunde. Trebuia să fie o zi pentru îndrăgostiți și ce s-a întâmplat a devenit o zi pentru sufletele pierdute”.

Vorbele ei m-au lovit ca parul în creștet, un par care nu a durut, dar m-a trezit din reveria de aiurea. Am abandonat cercetarea spațiului și m-am întors către această femeie, fabuloasă – mai mult decât este măreția cosmosului – și am sărutat-o îndelung.

(Va urma)

Un gând despre „Mărul Afroditei”

  1. În minte, stelele ca mările-nfloresc.
    Castelele din minte, de cuvinte.
    Și nefiind, e pur si muove est,
    Pământul Nou, din liniștita goană dinainte.

    Era pe când nici nu știam cum să trăiesc.
    În Oul Universului, cuminte.

    Și nu aș fi rămas fără cuprinsele-ți dorite?

    Si-acuma, când respir
    Al Mării limpezi, chemătorul tău nadir,
    Nici nu mă mir…

    Pe cât de rece, caldă, arzi,
    De-a păr a fir…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.