Soarele pentru mine, din ciclul: Despre dragoste, zi, Diogene!

Când mă simțeam în picaj, așteptam salvarea divină, care, însă, din cauza naturii căderii, mi se părea destul de îndepărtată și, poate că, tocmai în acest moment, acum, când mi-am clamat convingerea favorului ceresc, sunt uitat și părăsit de Acela la care îmi ridicam, deseori, ochii rugători, ca Avraam în pustie. Sufocat în sentimente rănite, credeam că în plasa lor voi și muri, solitar, neînțeles, pe merit, fiindcă am acceptat neștiute trădări. Dar, absolut din neant, ca Afrodita din spuma mării, s-a ridicat soarele pentru mine, luându-mi de pe suflet suferința neagră, care mă toca și mă făcea să vorbesc de unul singur pe stradă ori în butoiul care îmi întorcea monologul (bântuit de îndoieli) într-un ecou amplificat, ca un mormăit de urs alb; prins (ca un păianjen de propria-i rețea) în convorbiri disprețuitoare, formulate în doi peri, soldate cu blocaj tehnic, ajunsesem a mă considera eu pe mine însumi tras pe sfoară de către propriul ego.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.