Sunt sunat și întrebat cu care dintre cele două echipe voi ține, la începerea campionatului. Răspunsul meu este fără echivoc: Țin cu orice echipă numită „Craiova” și la orice sport. Pot fi zece! La fel țin cu toate.

Înființarea CS U: S-a votat acordarea unui loc în liga secundă. În oraș, s-au găsit oameni capabili să înființeze o echipă competitivă. Astfel, eu, ca suporter, am fost interesat să mă uit la meciurile de Liga 1. În plus, copiii din oraș au avut o țintă de urmărit, echipa de seniori. De asemenea, părinții au fost motivați să-și dea copiii la fotbal.

FC U a demonstrat că se poate lua de la capăt, cu succes, prin sacrificiu și efort. Dreptatea pentru această echipă a fost făcută de către jucătorii ei și de către patron (care nu s-a lăsat și a luptat să iasă în față). M-a durut (era inechitabil) să-i văd jucând pe alte stadioane și nu acasă, la Craiova.

Nu înțeleg adversitatea absurdă dintre aceste două echipe. Cum eu, indiferent de ce și cum, aș putea vreodată, în viața mea, să urăsc ori să huidui o echipă intitulată „Craiova”? Bineînțeles că nu.

La meciurile dintre ele, ar trebui să răsune, din piepturile a mii de suporteri, imnurile dedicate Craiovei Maxima, precum și strigătul de luptă: Știința! Știința! Știința!, strigăt unic în lume. În același timp, ar trebui scandate, fără încetare, numele marilor fotbaliști, de la cei din Campioana unei mari iubiri, echipa lui Ion Oblemenco, până la cei din Craiova Maxima, condusă de inegalabilul Ilie Balaci (care a făcut parte și din echipa lui Oblemenco: „era ca țânțarul printre ei” – tata).

Miercuri…

Îmi zăresc mașina parcată pe stradă, scoasă din service.

Intru să plătesc, dar nu am cui. Totuși, un angajat o strigă pe „patroană”, care vine într-un suflet: „Câtă abnegație!” – îmi spun. Mă conduce la etaj, într-un birou semiobscur. În timp ce scrie ceva în factură, se strâmbă ca un copil râzgâiat. O întreb dacă o deranjez. „Trebuia să ajung la clinică, am programare”. „Care este vina mea?”. Îmi răspunde tot printr-o figură facială.

Mergem jos, să plătesc prin card bancar. Însă POS nu funcționează. Agitată și nervoasă, cheamă pe un tânăr bărbos, care ar fi responsabil cu tehnica. Acesta apare, de parcă ar fi fost trezit din somn: prinde un mănunchi de cabluri în mână și le conectează la prize, însă niciun impuls electric nu bate în ecran. Ambii își dau seama că prizele s-au ars: „Apa a răbufnit în service, până la nivelul prizelor, în timpul furtunii de aseară și le-a afectat”. Îmi sun prietenul, pe Sandu B., și-l întreb dacă poate veni cu bani cash, cu suma de 2333 de lei. Îmi confirmă. Până la sosirea lui, sunt obligat să asist la jocul de actriță ratată al femeii cu fasoane.

Între timp, ajunge și patronul însuși. îmbrăcat în același tricou maro, precum și în aceiași pantaloni ca alaltăieri, ca în toate zilele în care am trecut pe acolo și ne-am văzut.

În cele din urmă, reușim să plătim, dar nu primim factura și chitanța, pentru că a dispărut contabila, nu patroana, care deja a sărit într-o mașină și a zburat la clinică.

Nu avem ce mai face, fiindcă nici noi nu mai avem timp de așteptat. Rămâne să fiu sunat să mi se comunice data și ora când pot ridica factura etc. Sentimentul meu era că mi se ascundea ceva, dar ce?

Am aflat mai încolo: nu au schimbat uleiul de motor și filtrele, care ar fi intrat în acest preț. Azi, sper să mă lămurească actele, pe care, însă, când să le iau?

Mașina nu se mai oprește, decât dacă apăs pe butonul de anihilare a activității, schimbătorul de viteze rămâne blocat… La un sens giratoriu, sunt claxonat, de peste tot, pentru manevrele pe care le fac, la limită. Am avariile pornite, dar pe ei, pe șoferii grăbiți ai patriei, înfumurații Europei, nu-i interesează.

Sandu B. vine să mă ajute; conform stilului său, îmi explică una, alta, dar ce să înțeleg?

La service, acolo unde ne-am hotărât că ar fi cel mai bine, patronul îmi spune că pot aduce mașina. E vineri, în toiul zilei. Amintirea încercărilor matinale este recentă și mi-a pierit curajul să conduc, la ora de vârf a traficului. A rămas pentru a doua zi, sâmbătă, la ora 9.00.

Sâmbătă…

Urc în mașină, extrem de stresat: o pornesc și, până la vestitul service, nu mai sunt nevoit să acord nimănui prioritate și, implicit, să frânez, manevră imposibilă aproape, în condițiile tehnice atât de precare. În cinci minute, am ajuns la destinație, într-o fugă. Sunt uluit!

Îi dictez respectivului intervențiile prezumtive: kit de ambreiaj – 500 de lei plus manopera, la fel cotată (ca prețul pieselor) de către interlocutor; ulei de motor și filtrele: 300 de lei – îmi precizează.

În total, am plătit 2330 de lei, fără să fi fost schimbat uleiul etc., după cum ne înțelesesem, pe motivul că nu le menționase în caiet, nu erau trecute. Însă, în suma neașteptat de mare, pentru ce știam că necesită automobilul meu, s-au mai adăugat prețurile pentru discurile pe spate și etrierele de frână.

Calculatorul automobilului indică probleme la motor, evident, din cauză că nu am schimbat uleiul și filtrele. Mai durează supliciul mecanic?

Am prezentat o carte consacrată lui Ion Agârbiceanu, scriitor important, însă, astăzi, aproape uitat. I s-au editat, la o editură din Cluj-Napoca, două cărți inedite, despre credință, elaborate din perspectiva oricărui om care-și ridică unele întrebări despre ce se întâmplă dincolo, dacă există o viață de apoi etc. Prima dintre cărți, intitulată Pe urmele Domnului – material pentru predici în duminicile de peste an, cuprinde (după cum se precizează în subtitlu) predicile ținute în biserici, în fiecare zi de duminică. A doua, Epistolele Apostolilor. Scurte comentarii, conține scrisorile Sfinților Apostoli (către romani, către efisieni, către corinteni ș.a.) și are două Anexe în care se regăsesc opiniile autorului despre Sfinți: Pilda bună, Pilda Domnului, Biserica nu cinstește cu ușurință pe cineva de sfânt, Pentru ce sunt azi mai puțini sfinți?, precum și despre Răspândirea creștinismului.

În cariera sa de scriitor, întinsă pe o perioadă de peste șase decenii (1899 – 1963), Ion Agârbiceanu a scris peste 30.000 de pagini: literatură de ficțiune, articole social-politice, culturale, religioase, teatru, versuri, memorialistică etc. „Opera lui e atât de covârșitoare ca întindere și de sățioasă, la nivelul conținutului, încât pare zămislită de o forță supranaturală”, scria recent Cristian Bădiliță, în revista „Tribuna”. Alt exeget, Antonio Patraș, spunea că ușurința cu care scria Agârbiceanu creează impresia că opera lui a fost dictată de… Duhul Sfânt!

Manuscrisele lui Agârbiceanu sunt aproape fără ștersături.

Joi, în drum către serviciu, pedala de la ambreiaj s-a înțepenit în podea. Am apăsat mai tare și s-a desprins, dar, în cursă, pe o pantă, s-a blocat, din nou, chiar în trafic, dinaintea unei intersecții; mașina nu se mai oprea, fiindcă nu mai puteam schimba vitezele. Am apăsat frâna, însă degeaba. Mi-a venit ideea de a opri motorul, ceea ce am și făcut, în claxoanele șoferilor din spate, deși acționasem butonul de avarii. Am reușit să disloc automobilul. Mi-am sunat mecanicul, pe nume Cristi, care mi-a spus că mă așteaptă la service, în jurul orei 14,00.

Am ajuns, la ora stabilită. Mecanicul a urcat în mașină și a dat la pedala de ambreiaj de multe ori: „Kitul de ambreiaj trebuie schimbat. Sun acum la firmă, pentru comandă”. S-a dus mai încolo, a bombănit ceva în telefon: „800 de lei vă costă și nu o pot repara, decât sâmbătă”.

Mașina își revenise, schimba vitezele în mod normal. A doua zi, tot în drum către serviciu, simptomele au apărut cu mai mare virulență. Încercat de emoțiile pericolului, am ajuns în curtea instituției, unde am și parcat și am reluat firul nesfârșit al telefoanelor, primul, către amicul Sandu B., care a sosit în cinci minute, să mă ajute și să vedem încotro o apucăm: „Prietenul la ambreiaj se cunoaște!” – i-am spus.

În februarie, am mers la mecanicul auto (recomandat). A constatat că trebuie schimbate numai plăcuțele de frână pe față: „Pe spate, nu!”. Am luat pachetul în „buzunar” și am plecat liniștit. La o lună și jumătate, a început să se audă un huruit la roțile din spate. Din lipsă de timp, am amânat să trec, din nou, pe la atelier, până de curând: pedala de la ambreiaj s-a înțepenit la podea și nu s-a mai ridicat, pe o pantă, într-un trafic infernal. Am avut inspirația de a opri motorul, pentru că, altfel, aș fi apărut la ziar. Am „vizitat” același mecanic: „Kitul de ambreiaj este afectat”. A dat de câteva ori la pedală și, de moment, ambreiajul și-a revenit. A rămas să ne vedem a doua zi, pentru remediere.

În cele din urmă, m-am deplasat la alt mecanic, după mai multe peripeții (pe care le voi aminti, mai târziu), care m-a sunat ieri, aproape panicat: „Discurile cu etrierul sunt defecte. Nu mai puteți merge. Discul pe dreapta s-a subțiat ca lama de cuțit”. Pentru patru plăcuțe de frână, pe care le aveam, sunt nevoit să schimb atâtea piese, al căror preț este exorbitant.

(Va urma)

„Caesar” este un cognomen (o poreclă) care însemna „chelul”. Când germanii îl vedeau pe Caesar conducând armata, strigau înspăimântați: „Kaisar!” (Chelul!); de la cognomen, „Cezar” a ajuns renume, un atribut care desemnează măreția unui conducător, pe rege însuși.

Caesar, personajul istoric, a fost un geniu militar și literar, care prin jurnalul de campanie, intitulat Commentarii De Bello Gallico, a pus bazele limbii latine clasice: dintr-o frază, enunțată clar, înțelegi totul.

Caesar a intenționat să devină dictator (să dețină puterile militară, politică și religioasă): de aici, opoziția senatorilor romani, adepți ai republicii, opoziție soldată cu uciderea lui Caesar la idele lui martie (44 î.Hr.). Între cei care au complotat și l-au lovit cu pumnalul, s-a aflat și Brutus.

„Și tu, Brutus?” – a exclamat Caesar la vederea acestuia (despre care se credea că îi este fiu). Înainte de a-și fi dat ultima suflare, Caesar și-a acoperit chipul cu mantia, pentru a nu i se observa schimonoselile de la durerea provocată de înjunghieri.

După asasinarea lui Caesar în Senat, a urmat un război civil între Octavian și Marc Antoniu (primul – nepotul, al doilea – susținătorul lui Caesar), încheiat printr-un armistițiu greu de înțeles: pentru a-și fi asigurat loialitatea, cei doi combatanți au întocmit o listă cu zece dintre cei mai buni prieteni ai lor (pe care i-au sacrificat).

Octavian Augustus a devenit împărat și a instaurat perioada de aur a imperiului, de bunăstare și de pace. Artele au cunoscut o dezvoltare fără precedent. Se spune că, pe vremea acestui mare împărat, societatea omenească era, în privința armoniei, egală aceleia care ar putea exista în cer („precum în cer, așa și pe pământ” – atunci a fost), însă toate aceste lucruri s-au declanșat de la voința unui om, precum Caesar, de a fi schimbat ceva în ordinea lumii, de a-i fi acordat un impuls, spre a-și fi ilustrat propria-i viziune în istorie. Pentru această încercare, apreciată și recunoscută ulterior, porecla i-a devenit renume, cunună pentru conducătorii străluciți.

Prin 2003, în luna august, pe una dintre străzile centrale din urbe, așteptând în fața firmei de instalat centrale de apartament, l-am întâlnit pe unul dintre amicii mei, care era încântat de perspectiva unei vacanțe în Egipt: „Te duci tu în fierbințeala de acolo, când abia aici, la noi, rezistăm?”. Intervenția mea l-a tulburat: s-a uitat în ochii mei îngândurat, însă a clătinat din cap și a adăugat: „Vreau să văd piramidele!”. După ce am mai schimbat o vorbă-două, a plecat de lângă mine, înspre mașina lui, parcată în capătul străzii: „Mă uit după el ca pentru ultima dată” – am nutrit acest gând. Și aleea avea un aspect de tunel, din cauza îngustimii. Pentru ultima dată a fost. În Egipt, în penultima zi a excursiei programate, a făcut infarct. Erau prevăzute niște scufundări cu echipament de supraviețuire, distracție la care s-a înscris. I s-a făcut rău pe marginea bazinului și a murit. Nu avea decât 47 de ani.

P.S.

Descoperise că avea o fiică – trăitoare în Germania – care l-ar fi sunat. Stabiliseră să se întâlnească în parcarea din apropierea combinatului, la o dată ulterioară revenirii lui din excursie; plin de speranță, își imagina cum va decurge momentul și îmi povestea… În clipa în care simțea că se scurge viața din el, oare a avut tristețea ratării acelui vis? Obida lui (că va fi moștenit de niște nepoți îndepărtați, despre care îmi mărturisea că abia așteaptă să-l vadă murind, pentru a-i lua casa) îl va fi copleșit, îl va fi însoțit ca o umbră, în lumea de apoi?

I-am oferit o carte, pe care a așezat-o în biblioteca lui (bibliotecă de care era mândru). Uneori, mă gândesc la soarta acelui exemplar, pe care mâini a încăput și dacă a fost răsfoit de cineva și ce-și va fi spus în sine, la vederea dedicației pentru amicul meu: îl va fi aruncat? Culmea este că, ultima dată când l-am vizitat, am fost pe punctul de a-i cere să treacă apartamentul pe numele meu, pentru a face o fundație culturală etc., dar mi-a fost greu să-mi exprim ideea și-mi pare rău, deși nu cred că ar fi consimțit, fiindcă nu știa că era atât de aproape să-i sune ceasul și l-ar fi speriat premoniția, ca pe oricare.

Anii șaizeci ai secolului trecut, când lupta împotriva capitalismului era în toi, la un centru de recrutare în armată…

Sala este plină de tineri. Șeful comisiei întreabă:

-Are cineva rude peste hotare?

Tică Mamut, subțirel și brunet, cu o vorbă gângavă, ridică mâna și recunoaște: „Eu am!”.

În această situație, șeful comisiei, destul de panicat, îi dă pe toți afară din sală, cu excepția lui Mamut, pe care-l conduce în camera de interogatoriu: „Ai rude peste hotare?”. Mamut confirmă. „Unde? În America? Unde?”. „La Brabeți, peste hotare, acolo am bunicii”. În satul lui Tică Mamut, când oamenii mergeau în satul învecinat, spuneau că se duc „peste hotare”, așa le era vorba.

Bunicul meu patern a fost jandarm în București, pe toată durata celui de al Doilea Război Mondial…

De câte ori auzea vorbindu-se despre rege, la televizor sau la radio, se ridica în picioare, în semn de respect și de admirație. În schimb, îl detesta pe Ion Antonescu, din două motive: 1. că a băgat țara în război și 2. că a dat ordin să li se coase buzunarele la ținuta cazonă, pe timpul iernii.

Regele își iubea țara și nu ar fi fost de acord niciodată să intrăm în război – își susținea prima idee. Antonescu a fost cel care a băgat țara în război.

„De ce-l urăști? A fost un patriot!” – îi replicam, atunci când îl blestema pe mareșal. „Iarna, a dat ordin să ni se coase buzunarele la pantaloni”. „Foarte bine, erați mai vigilenți și gata să răspundeți cu foc de armă”. „Dar ofițerii de ce aveau mânuși de piele?”. Aici, nu mai aveam ce să spun.

Încă un fapt îl mai urmărea pe bunicul meu: plânsetul copiilor din vagoane, acei copii cărora nu le-a putut da apă, deși erau însetați și strigau disperați că mor de sete. Lor, jandarmilor din gară, li se interzise prin ordin să dea o mână de ajutor deportaților.

Față de tot ceea ce se scrie în cărți și în ziare, aceste opinii mi s-au părut, pe cât de simple, pe atât de lămuritoare; aparțineau unui om care l-a văzut pe regele Mihai, însoțit de mama Elena, în acel timp tumultuos. „Cum era, tată?” – l-am întrebat despre regina mamă. „Frumoasă, tată, frumoasă!”.