Domnișoara Bumbaru, fiica boierului, a locuit într-una dintre casele familiei, de la oraș. După instaurarea comunismului, i-au fost aduși mai mulți chiriași care, și după Revoluție, au tras nădejde, pe diverse căi, să le rămână lor imobilul.

Pe domnișoara Bumbaru am cunoscut-o, după 1990, când era destul de în vârstă. Își ducea traiul în aceeași cameră, în care o „exilaseră” (în propria casă) comuniștii. Încă o tolera pe una dintre chiriașe, o femeie care juca un rol de nebun, de robot programat să o spioneze. Oricum, domnișoara avea obsesia că este, în continuare, urmărită de securitate, iar comportamentul acelei femei, care a scos capul pe ușă, când am apărut eu și tata, îi sporea temerile.

Când am intrat în casă, atenția mi-a fost atrasă de scara imperială, ca o imagine amplă a ADN. Nu am explorat camerele de la etaj, întrucât domnișoara, slăbuță, măruntă și energică, însă distinsă, ne-a invitat în bucătărie: „Am sobă pe gaz, dar nu o aprind, din cauza costurilor mari”. Ne-a povestit despre momentul părăsirii în fugă a conacului, într-o noapte, cum a fost exmatriculată de la facultate, pe criterii politice… Am întrebat-o cum a rezistat, din punct de vedere moral, schimbării fundamentale din viața familiei, când au fost obligați să dea luxul pe austeritate: „Când ne naștem, avem mâinile goale, când murim, la fel – la aceste vorbe ale bunicii mele m-am gândit”. Replica mi-a adus, instantaneu, în memorie ideile iluministe din Contractul social de Jean Jacques Rousseau.

De la geam, se vedea grădina: în mijloc, străjuia un brad înalt. Perspectiva mi-a inspirat liniște, siguranță. M-am așezat, în imaginație, pe banca de fier care se întrezărea ca o punte între timpuri.

La plecare, domnișoara Bumbaru mi-a oferit o carte (despre… securitate). Era atât de încântată că s-a încumetat cineva (era prin 92, 93, cred) să înfiereze scopurile și metodele respectivei caracatițe, încât a surâs. Cartea (rămasă la mine) este singurul obiect din acel timp al vizitei la o fiică de boier. Momentele acelea au dispărut, de parcă nu ar fi fost. Imaginea grădinii, înregistrată de retina mea, s-ar fi stins, în mod nedrept, în neant sau în umbra hotelului care a răsărit în loc, dacă nu aș fi extras-o de acolo, cu o mână de cuvinte.

Dacă aș fi uitat de acea zi, cartea mi-ar fi vorbit, iar, dacă aș fi și uitat și nu aș fi avut nici volumul, ce ar mai fi rămas? Rotirea eternă și fără vuiet a planetei, cum se tot zărește din spațiu.

Un paradis, în care, mereu, răsuna un glas măiestru de pasăre: pomii uneau cerul cu pământul, iar, primăvara, luminișul era căptușit cu flori (bojoci, viorele, ghiocei etc.), lunca era imprimată, ca o foaie, de legende. Astfel, se spunea, că, demult, o vită, din turma boierului, se ducea, la o anumită oră, la apa din vâlcea. Împins de curiozitate, păstorul a urmărit-o și s-a îngrozit de ceea ce a văzut: vita alăpta un șarpe. Fără să mai stea pe gânduri, boierul a împușcat-o.

Conacul se afla deasupra luncii, pe un deal. Comuniștii l-au distrus – atât de înrăiți au fost, încât nici măcar nu au încercat să-l transforme într-un spital sau în altă instituție, poate necesară comunității. L-au ras de pe fața pământului. În loc, a rămas o cruce mare, de piatră, care amintește de boier și de viața de odinioară, când, pe drumul de pe coastă, vizibil și astăzi, țăranii își mânau carele, încărcate de porumb sau de grâu, înspre hambare, după învoială: munceau ogoarele în dijmă.

(Va urma)

Spre deosebire de lumea, evocată de I. L. Caragiale în nuvele, care este sumbră și bizară, atmosfera burgheză, de salon, din Comedii îmi transmite o stare bună, a unor vremuri, pe care aș fi dorit să le trăiesc. Totuși, pentru a vedea clar ce presupunea a fi boier, trebuie citit / recitit romanul Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon – avere și influențe incredibile, chiar pentru cei mai bogați oameni de astăzi.

Față de stratul acesta social, al boierilor, strămoșii mei erau și nu erau prea departe. Astfel, anterior instalării comunismului, străbunicul meu patern, cunoscător de carte și iubitor de cai de rasă (deținea un roib și o iapă cu sfere aurii în piele), era logofăt pe moșia lui Bumbaru; drept simbrie, îi cerea o bucată de pământ. Într-un an, i s-a părut că a fost tras pe sfoară de către boier și, în disputa verbală, chiar l-a apostrofat. Furios, boierul l-a amenințat cu pistolul, pe care străbunicul meu i l-a furat și, atunci, înaintașul meu a lansat zvonul, că-l va împușca el pe boier. Bumbaru s-a temut și l-a chemat la conac, pentru a se împăca, dar, între timp, Tițu (străbunicul) se angajase pe moșia lui Barbu Drugă, legendarul industriaș din perioada interbelică, fondatorul Morii lui Drugă, devenită, în comunism, Fabrica de pâine a orașului Craiova.

În anul 2000, am cunoscut un președinte de Asociație, un bătrânel cumsecade, care mi-a mărturisit că a fost coleg, la Fabrica de pâine, cu Barbu Drugă – l-a descris ca pe un om bun, liniștit și harnic.

(Va urma)

Când jucam fotbal, la juniori, am văzut Craiova Maxima, la antrenament, ulterior meciului cu Bordeaux, din deplasare.

S-au antrenat pe stadionul Tineretului. În timp ce mingea era la Țicleanu, portarul Silviu Lung a strigat: „Ca la Bordeaux!” și mijlocașul a șutat, destul de tare. Noi, puștii, îl urmăream, cu privirea, pe inegalabilul Ilie Balaci; de fapt, era singurul care rămânea, după antrenamente, să exerseze diverse giumbușlucuri, precum acela de a șuta de la mijlocul terenului: ca dirijată de magie, mingea se oprea pe linia porții, acolo unde și intenționa să o așeze.

Unde s-au dus momentele acelea, pe care, atunci, le credeam imuabile?

Sic transit gloria mundi.

Vara, în singurătatea curții de la țară, îmi calculam șansele de a deveni fotbalist: dacă voi jongla mingea de cincizeci de ori – îmi spuneam – , voi ajunge, iar, dacă nu, etc. – nu aveam curaj să finalizez ideea. Pe cât de repede se adunau norii deasupra mea, în necazul nereușitei, pe atât de iute se risipeau, când dublam numărul jongleriilor.

Ce disperare mă cuprindea, când mingea sărea departe de mine! Regretam ce-mi spusesem anterior și reîncepeam jocul. Unda supărării pornea de la inimă, ca o tulburare în vene, și mă simțeam solitar în ambiția mea, Aveam presentimentul că mi se închid porțile, în direcția sportului, dar nu mă împăcam cu situația, datorită calităților pe care le aveam în domeniu: viteză pe spațiu scurt, gândire tactică și precizie în șut. Totuși, nu era vremea cinstei. Se credea că marea echipă va merge la fel de bine, indiferent pe cine promovau ei de la juniori și tineret, pe diverse interese.

Prinsoarea cu mine însumi, cea din curte, ținea până auzeam pe cineva strigând la mine să ies în drum, pentru o discuție sau alt joc.

La sfârșitul clasei a VIII-a, ai mei intenționau să urmez un liceu, de la care „să ies cu o pâine în mână”, fie militar, fie sanitar. Diriginta, doamna Elena Joița, i-a convins să accepte recomandarea dumneaei, aceea de a mă înscrie la C. N. „Elena Cuza” (pe atunci, se intitula Liceul de Filologie-Istorie), datorită gândirii mele „filosofice” – susținea.

În prima zi a clasei a IX-a, mă aștepta, în ușă, fiica doamnei, o fată înaltă, cu breton și zâmbet blând, pentru a mă cunoaște.

La practică, pe câmp, un an mai târziu, i-am cerut să-mi facă o listă a curtenilor lui Ștefan cel Mare. Monica se regăsea într-un grup al colegilor ei de clasă (era mai mare decât mine cu doi ani), dintre care am remarcat-o pe Mihaela Răescu, viitoare Miss Tineret România. O față mai frumoasă decât a Mihaelei nu am văzut în viața mea: avea un chip de strălucirea soarelui (nu exagerez!).

A doua zi, Monica mi-a înmânat lista (scria mare și clar). Am rămas impresionat: pe de o parte, de numărul mare de supuși ai voievodului, iar, pe de altă parte, în pragul examenului de bacalaureat, eu însumi nu mi-aș fi făcut timp pentru așa ceva, de a alcătui o listă imensă, nici pentru Papa de la Roma.

Ultima dată, am revăzut-o pe Monica, în 1990, pe holul facultății: se angajase la Institutul „G. Călinescu”, în echipa Zoei Dumitrescu-Bușulenga.

Dacă aș fi absolvit școala militară, astăzi, aș fi fost un tânăr pensionar, cu plete în vânt și, poate, călare pe vreun motor. Tinerilor cursanți, cărora le-am expus varianta, li se pare imposibil, dar le dau replica: „Aș fi avut altă viziune asupra modului de trai, neinfluențată de fluviul de cărți înțelese”.

Învârtind cheița, mecanismul se declanșa în țopăituri. Pițigoiul de tablă imita ciugulitul de boabe. Privindu-l, încercam să stabilesc legătura acestuia cu modelul viu. Atunci, în contemplare, trăiam jumătate din sentimentul pe care l-aș fi avut în preajma păsării adevărate. Domesticirea imposibilă, însă dorită, era, tot pe jumătate, rezolvată. Mecanismul îmi întreținea iluzia manipulării, însă cu blândețe, a unei păsări. Pieptul de tablă, înfoiat și energic, îmi părea depozitarul unei inimi învățate cu zborul.

Nu am ținut prea mult jucăria, întrucât am desfăcut-o, din greșeală, am îndreptat doi bumbi care o încheiau și aceștia s-au rupt. Mecanismul a crăpat și alt pițigoi nu am mai văzut, decât în pom, pe-o ramură sonoră.

Așa am încheiat o filă a încercărilor de a-i comunica unui pițigoi păsuri de ale mele, fără a fi bănuit că este indiscret și poate cânta și altora, pe aceleași note; cel de tablă îmi era, probabil, mai credincios, dar nu dura prea mult supușenia, doar atât cât îi permitea rotitul cheii.

Asinul, pe care Iisus a intrat în Ierusalim, rage priponit în paradis sau îi vor fi putrezit oasele, precum acelea ale calului, blestemat să nu aibă saț, din cauza celor șapte pântece pe care le-a căpătat, atunci când a ros paiele de sub pruncul Iisus?

Aburii (de la respirația vitei) care L-au încălzit în scutece, străbat, în continuare, staulele sau au rămas doar inscripționate în icoană?

Întrebări simple, despre momente mari.

Adăpostirea în staul, de teama investigatorilor ucigași, intrarea călare pe asin, a Celui care a biruit moartea („cu moartea pe moarte călcând” – pentru evitarea sau amânarea morții, faraonii au cheltuit aur, în van) sunt evenimente care, împreună, au configurat o parabolă, de care au ținut seama revoluțiile luminoase (nu toate au fost astfel), anume că oamenii se nasc egali, indiferent de familia din care provin, iar fapta este singura care-i distinge (meritocrația).

De Paști, în cer, se mai aud zornăind arginții trădării? Iuda a fost iertat, pentru că fapta lui se încadra în clișeul unui destin. Dacă, totuși, a ajuns în rai, fața lui se întristează, pentru o clipă? Tensiunea de acum două mii de ani, de după Cina cea de Taină, se derulează, din nou, prin spațiul celest, ca pe un ecran?

Bietul soldat roman, care a împuns, cu lancea, pe Iisus, pentru a verifica dacă mai trăiește, dacă mai mișcă sau nu, mai are identitate? A fost și el un simplu executant al ordinelor militare. I se va fi pierdut sufletul în iezerul de foc și de pucioasă ori i se va fi salvat? I s-a pus vreo vină în cârcă?

Ce face Iisus printre ei, le aduce aminte sau ei înșiși s-au cristalizat în fapta pe care au produs-o, figurând ca bibelouri pe aleile cu îngeri?

Cum se aude, în rai, vuietul vieții noastre?

Gândul meu este văzut de cineva, pe acolo? I se șoptește lui Iisus la ureche, despre temeritatea mea de a-I explica starea? Va strâmba din nas, pentru că se aștepta la mai mult, din parte-mi? Sau este lângă mine, când scriu, învârtind, între timp, planeta, cu degetul mare?

La capătul vieții, voi afla și eu răspunsurile, iar totul se va deconspira, pentru toată lumea, când „O zi Pământul pieirii va da” (Lucretius).

Își mai aduce aminte Iisus de împunsătura lancei? Este înconjurat de îngeri în Vinerea Mare? Structura Lui strălucește mai amplu, de la făcliile aprinse de credincioși în biserici? Devin amintirile motiv de milă mai mare, astfel încât li se permite sufletelor (celor care pier în aceste zile de Paști) să ajungă în rai?

Fecioara Maria se alătură mamelor, mai mult ca de obicei? Își vor fi vorbit Ei, mamă și fiu, despre cele îndurate în deșert? Apostolii murmură învățătura, încă o dată, pentru a preamări slava Celui care nu i-a dezamăgit, descriindu-le o lume eternă, care există? Ce taifas se va fi întins pe cuvertura verde a paradisului!

Smucit, în două milenii, deopotrivă de îngeri și de om, mai umblă vreun șarpe după Eva, în rai?

În acest interval Pascal, se mai aud gândurile negre ale pământenilor ori faptele negative se mai întrevăd? Sau atât de mare este forța lui Dumnezeu, încât totul ni se imprimă în ființă, precum literele, sub presă, pe foaie?

Răsună cerurile de fericire!