Cei doi colegi ai mei, Nicu și Daniel, au locuit, o perioadă, la cămin. Într-o zi de vară, au urcat pe acoperișul blocului, acolo unde au regăsit două studente de la Medicină, care făceau plajă. Fiind brunet, Nicu nu era interesat de plajă – el urcase numai din curiozitate. Pus pe ghidușii, la coborâre, a închis capacul și a uitat de bietele fete, rămase în soare, fără nicio apărare.

După ore bune, și-a adus aminte și, cu spaimă în suflet, s-a îndreptat către scara de la acoperiș: vlăguite de efort și arse de soare, fetele l-au privit ca pe un salvator; ele strigaseră, între timp, după ajutor și forțaseră capacul, dar în zadar. Se nimerise și într-un interval în care, din întâmplare, nu vedeai nici țipenie de om, la ultimul etaj. Plecaseră toți, fie în oraș, fie acasă.

Fetele de atunci vor fi având, în prezent, în jur de cincizeci de ani: își vor fi menținut preocuparea de a se fi bronzat, fiindcă așa li se va fi părând lor că arată grozav, sau, pierdute în grijile cotidiene, nu le mai pasă de a ieși în față?

Nicu însuși, retras la sat, probabil va fi crezând că este incredibil ceea ce, odinioară, îi va fi trecut prin cap, mai ales că, de când îl va fi însoțind Mariana, de mina serioasă, pe care și-a luat-o, nu a mai scăpat.

Iarna anului 1992, probabil.

M-am hotărât să traduc, împreună cu Daniel Mocioi și Nicu Munteanu, colegii mei de grupă, din De Bello Gallico de Caius Iulius Caesar. Ei stăteau în gazdă, la etajul al IV-lea, într-un bloc experimental. În parcare, l-am revăzut pe domnul Petcu, fostul meu profesor de engleză din liceu. Scund de statură, cu fața ușor îmbujorată, cu păr alb (încă din tinerețe, din cauza unui necaz – a fost deținut politic), domnul Petcu era vecinul preferat al colegilor mei. Ipostaza de locatar al unui asemenea bloc m-a surprins, fiindcă mă gândeam că dumnealui, conform emfazei, trebuie să fi fost posesorul unei case mai de soi.

Sus, în apartament, ne-am adus, la un loc, dicționarele, textele pentru examen (scoase la xerox) și foi pe care să transcriem variantele.

Nicu trăgea cu ochiul la blocul vecin, în al cărui balcon, tot de la etajul al IV-lea, răsărise o domnișoară. Totuși, Daniel l-a scos din reverie, amintindu-i obiectivul, în cuvinte aspre, anume să profite de prezența mea și să nu piardă vremea gură-cască. Îndrăgostit perpetuu de o colegă de an care nu-i acorda atenție, Nicu mai juca și teatru: avea nevoie să fie zgâlțâit din țâțâni, să revină la realitate, ceea ce, într-un târziu, în decurs de un an – doi, i s-a și întâmplat, dar aceasta ar fi altă poveste.

Am tradus, ore în șir, cu mici pauze de Pepsi. L-am mai extras pe Nicu de pe balcon, acolo unde se retrăsese, pentru a-i face semn fetei din blocul de vizavi; îi mai trecuse prin cap să scoată casetofonul pe fereastră, să se înregistreze cu o poezie de dragoste. Daniel s-a mai răstit la el să se potolească.

Pentru a doua zi, stabilisem o oră de întâlnire, astfel încât să intrăm toți trei în facultate, cu lecțiile pregătite pentru examen etc. Zis și făcut. Însă, la ora fixată, ei nu mai apăreau: dădeau explicații pentru poezia care a răsunat în miez de noapte.

Din păcate, nu am mai tradus niciodată împreună cu ei niciun text, însă orele respective ne-au fost de ajuns: ne completaserăm, în acel exercițiu riguros, manierele de lucru asupra textului latinesc (prin observarea modalității de judecare și de aplicare a noțiunilor, de care dispunea fiecare dintre noi).

Prin 199…, am mers cu tata, la Topoloveni, să achiziționăm un tractor SH. Ne-am învârtit o zi prin acel parc de tractoare; ne-am hotărât asupra unuia, al cărui preț era de șapte milioane.

Am revenit acasă. Ne-am reluat calculele, iar suma ne-a părut enormă. I-am spus tatei despre Rădulescu, un fost coleg de generală, care trăia numai din împrumuturile din bănci, motivând că banii se vor devaloriza, deși, în conjunctură, faptul era incredibil. Dar Rădulescu a avut dreptate (după fiecare împrumut, se ruga pentru diminuarea monedei naționale). Dacă am fi luat tractorul atunci, într-un an de zile, acea sumă (colosală) nu ar mai fi însemnat nimic, ar fi echivalat, cred, cât un salariu bunicel.

L-am întrebat pe Rădulescu de unde-i parvin asemenea informații: „Am un unchi, funcționar la Banca Națională”. Astăzi, uitându-mă în spate, convingerea mea este că unchiul lui Rădulescu era mai mult decât un simplu funcționar…

Cam acestea erau apele în care ne scăldam, ulterior Revoluției. Când ne-am prins noi, de exemplu: să ne împumutăm la două bănci, în paralel, cu banii luați de la una să plătim rata sau dobânda la alta, era deja prea târziu, se introduseseră, în sfârșit, restricții: nu se mai făcea față tăvălugului. O cunoștință achitase un apartament într-un bloc nou, în centru, iar, în câțiva ani, prețul ajunsese atât de neînsemnat, încât dezvoltatorul le-a pretins dublul sumei (la data când plătise, blocul era în construcție). Bineînțeles, au urmat procese de durată… Ani tulburi!

P. S.

Nu l-am convins pe tata să ia tractorul (eu eram student). Omul la care ne gândisem să lucreze pe vehicul, ne aștepta la țară: dacă auzea un huruit de tractor, ieșea din curte să se uite de noi.

Prin 1995 sau 1996, directorul de atunci al editurii Cartea Românească mi-a cerut să traduc Remedia amoris de Publius Ovidius Naso, fapt pe care l-am îndeplinit cu avânt. După ce am tradus peste patru sute de versuri, dintre cele opt sute ale cărții, l-am reîntâlnit, pentru a i le arăta și a-mi primi banii, conform înțelegerii. Nu a spus nimic despre bani și, astfel, am încetat tălmăcirea, mai ales că aveam și alte demersuri profesionale de dus până la capăt.

Efortul m-a îmbogățit sufletește, datorită sfaturilor inedite, conferite de marele poet latin, precum acela: de ce un tânăr, dezamăgit în dragoste, trebuie să-și pună capăt zilelor, când se poate devota, cu pasiune, atâtor îndeletniciri deconectante, dintre care se menționau vânătoarea sau pescuitul. Am fost părtaș circuitului prin natura antică, ilustrat cu talent, precum Dante avansa prin paradis, însoțit de către Vergilius, pentru a regăsi duhul luminos al lui Beatrice, iubita lui dulce; de fapt, eu mă căutam pe mine însumi, pentru a mă salva acelor vremuri de mari contorsionări interioare, când munceam să-mi stabilizez destinul de astăzi. În orice întreprindeam, mi se părea că întâmpin un obstacol, chiar în cazul acelui protocol eșuat, de colaborare, pe marginea unei cărți însemnate, din repertoriul literaturii universale.

Din truda aceea, am plasat, în timp, câteva fragmente, în volumele de lirică pe care le-am publicat.

La vârsta de douăzeci și cinci de ani, cu ce mă ocupam, față de majoritate! Dacă aș putea, eu, cel de astăzi, m-aș duce lângă acela care eram atunci și m-aș îmbrățișa, ceea ce alții, contemporanii mei invidioși, poate reduși cultural, nu au făcut-o – și câtă nevoie aveam de o încurajare, oricât de mică, dar așa mi-a fost destinul, să lupt și să îndur. Dacă am realizat ceva, în spate nu am avut pe nimeni, decât pe Dumnezeu. Ce bine că nu sunt dator niciunui pământean!

Traducerile mele din latină au fost totdeauna foarte aproape de textul original, iar profesorii aveau la îndemână variantele mai libere, actualizate și mă judecau în conformitate cu acestea. Mă și întrebam unde au regăsit ei atâtea cuvinte în acele texte, pentru că, oricât de atent am fost, eu nu le-am văzut. Starea mea era de nedumerire, până acum vreo câțiva ani, când am fost cucerit de rezultatul proprie-mi munci și am inclus, în volumele de lirică, fragmente din operele lui Caesar, Lucretius, Vergilius și Ovidius.

Nu mai dețin traducerile din Tacitus, când am fos zguduit de o pagină în care marele istoric scria despre „unul, Iisus, care spune că este fiul lui Dumnezeu”. M-am oprit și am reluat traducerea și am dat peste aceeași veritate, a existenței lui Iisus, consemnată, sub formă de normalitate, de breaking news, de către un contemporan credibil. Am avut impresia că eu însumi m-am întâlnit cu profetul, atât de clar sunau frazele. Realitatea din pagină era atât de puternică, încât năvălea, peste secole, în camera mea și-mi conferea imboldul de a clama: „Există Iisus!”.

Poate în anul al II-lea de facultate…

Pe coridor, stau într-o bancă, adusă acolo fără scop, și mă uit în Dicționarul italian – român, o raritate pentru acea vreme, pe care l-am cumpărat de la o librărie de țară. Dicționarul este imens și pe filele finale, am scris versuri, precum îmi era obiceiul, mă simțeam mai în largul meu, scăpam de convenții.

Am adus dicționarul să i-l arăt nu mai știu cui.

Nicu Munteanu, colegul meu de grupă, subțire, brunet, pus pe șotii, cântă, pe alt hol, o melodie din repertoriul Mariei Tănase: „Aia iu iu iu iu, Noi diseară frigem puiul”.

Se deschide ușa de la comisie. Iese o colegă, spre care mă îndrept, dimpreună cu alții, și o chestionez: „Ce ți-a picat?”. „George Bacovia!”. „Și cum a fost?”. „A fost bine. Profesorul m-a întrebat care dintre poeții contemporani este cel mai influențat de Bacovia. Nu am știut, dar mi-a spus el: Virgil Mazilescu”.

Revin în bancă, unde-mi lăsasem Dicționarul. Dau să-l scot din sertar, dar nu-l mai găsesc. Mi-a fost furat. Mă înfurii și mă adresez colegilor din preajmă, care nu sunt nici mulți (eram, cred, mai puțin de șaizeci – în tot anul). Înainte de a mă fi dus să-mi interoghez colega, așa cum se face la examene, am făcut un calcul, anume că nu voi sta mult și, dintre cei care se învârteau pe acolo, nu l-aș fi văzut pe niciunul în stare să mă fure, din educația pe care le-o bănuiam.

Până una – alta, îmi vine rândul la răspuns. Biletul pe care-l extrag este despre… Bacovia, unul dintre poeții mei preferați: „Ce poet contemporan îi descinde lui Bacovia?”. Întrebarea îmi este cunoscută și dau răspunsul pe loc, dezinvolt; de curând, cumpărasem Versuri de Virgil Mazilescu și le citisem cu încântare; era o Antologie, care conținea și poemele din volumul Va fi liniște, va fi seară… Profesorul mă apreciază pentru răspunsul corect: la acea dată, foarte puțini auziseră despre acest poet, originar din Corabia.

---

Cu examenul am rezolvat, exact așa cum mi-am propus, dar cum rămâne cu Dicționarul? A doua zi, pentru a-mi estompa părerea de rău că nu-l mai dețin, am luat librăriile la rând și am cumpărat altă ediție, în două volume mărunte, cu litere mici, abia lizibile, dar cu imagine modernă pe copertă.

Astăzi, îmi dau seama că, probabil, Dicționarul mi-a fost luat de către cel care mi-l ceruse să-l răsfoiască, însă, ca în alte situații, în care am avut încredere în oameni, nu-mi mai aduc aminte cine a fost.

Astfel, versurile acelea, scrise pe filele finale, mari și albe, s-au înstrăinat de mine, au zburat ca păsările, toamna, înspre ce zări? Fiorul liric zace zăgăzuit în Dicționar, pe un raft de bibliotecă, o parte a firii mele a fost exilată pe un tărâm total neglijat.

2.VII.2001, Câmpina,

Anterior manifestării propriu-zise, nimeresc pe lângă standul cu programe tipărite (pliante). Două tinere sunt interesate să obțină câte un program. Le ofer. După ce îmi mulțumesc, își aruncă ochii pe listă.

„Care titlu vi se pare cel mai interesant?” – le întreb, din curiozitate.

Se uită cu atenție și, după câteva secunde, una dintre ele declară: Potențiale paralele de…

„Eu sunt!” – le confirm.

H.D., alt amic:

„Dar al doilea cel mai interesant titlu – pe care-l considerați?”.

Tinerele intră în joc:

„Breșe ale eternității de…”.

„Eu sunt!” – sare în sus de bucurie acel amic.

„Mai avem un prieten, care nu este de față, se află pe undeva, mai încolo. Figurează și el pe listă. Ne-ați putea spune care al treilea articol vi se pare cel mai interesant?”.

„C. D. Fortunescu, personalitate… de Ioan Anastasia”.

Atunci, am tăcut, pentru o clipă, total surprinși:

„El este prietenul nostru”.

Pe afiș, erau trecute peste douăzeci de titluri și de nume.

Acesta a fost cam singurul moment inedit pe care l-am trăit la Castelul Iulia Hasdeu. În rest, lumina zilei era limpede ca mintea lui Goethe.

„Scânteia tineretului”, organ de presă al…, la care toți eram abonați, nu de bunăvoie.

În clasa a XI-a, eram de serviciu pe clasă, împreună cu Laurențiu, colegul meu de bancă (doi băieți, într-o clasă cu 34 de fete). Înalt, slab, cu ochelari, Laurențiu era nedezilipit de mine. Dacă vedea că nu sunt la școală, pleca și el acasă.

Cum discutam diverse, a venit responsabilul cu nu știu ce și ne-a adus un maldăr de ziare. Ghiduș, precum era, mereu râzând din orice, Laurențiu s-a gândit să le arunce în sobă. Le-a luat, în ciuda protestului meu, cu mâna dreaptă: „Dă-le dracu!” și le-a făcut loc, peste țeava de gaz. Clasele erau încălzite modern, prin calorifere. Sobele figurau ca mobilier, erau acolo încă de la înființarea Colegiului.

A doua zi, anchetă de la UTC: „Cine a aruncat ziarele în sobă?”. Gestul era interpretat drept sabotaj la adresa politicii unicului partid călăuzitor. Nu am recunoscut și ancheta a încetat.

Aveam și o dirigintă, care semăna lui Laurențiu, de credeai că este maică-sa: deși apropiată ca vârstă de noi, era uscată sufletește și lipsită de empatie. Cândva, o apreciasem pentru lectura cărții Balanța de Ion Băieșu. Pe cât de insipidă în rest, pe atât de incisivă devenea în momentele de oarece dispută. De exemplu, ne trăgea la răspundere, pentru că nu ne făceam norma la practică agricolă. Unei colege intenționa să-i scadă media la purtare. Întrebată despre normă, colega i-a răspuns: „Între o roșie și altă roșie, strecuram o discuție, fie de mai mică, fie de mai mare durată”. Motivația aceasta, care mie mi s-a părut spirituală, a scos-o din minți pe doamnă.

---

În ceea ce-l privește pe Laurențiu, trebuia să mă aștept că face o boacănă. Deși băiat de preot, pe mine m-a mințit, vreme de un an, că taică-său lucrează muncitor în fabrică. Am aflat adevărul de la foștii lui colegi de la mecanică, profil pe care-l urmase până într-a XI-a, pe care i-am contrazis. Când i-am spus despre „inepția” auzită, a recunoscut că aveau dreptate: „făceau glume pe seama profesiei tatei și de aceea, ți-am ascuns, de la traumă”. Am rămas fără cuvinte…

Ziarele nu au ars, în schimb, anii noștri s-au dus ca fumul.

În liceu, îmi propusesem să citesc toată literatura română. Am început cu letopisețele cronicarilor.

Stăteam în bibliotecă, până când se termina programul. Doamnele ar fi vrut să plece mai devreme, dar le încurcam. Șușoteau între ele, însă nu-mi dădeam seama că își exprimau nemulțumirea față de perseverența mea, de a fi terminat de citit, în acea zi, cartea pe care o deschideam.

Impresiile rămase, de la acele lecturi, nu au fost dintre cele mai puternice. Nici Heliade Rădulescu nu-mi părea un munte, cum l-a surprins Eminescu în Epigonii, dar nu mă lăsam, căutam nestematele, altfel G. Călinescu de ce ar fi scris despre operele lor în Istoria literaturii…? Însuși regretatul meu amic, Ioan Anastasia, într-o discuție veche, mi-a spus că, dacă nu ar fi apărut Eminescu, Ion Heliade Rădulescu ar fi fost poetul nostru cel mai reprezentativ, prin „problemele pe care le-a ridicat în poezia lui”.

Cumva, mi-a părut rău că mi-am pierdut vremea cu perioada veche a literaturii noastre, abia acum șase ani, când, la suținerea doctoratului, la Academie, un cercetător, care l-a cunoscut pe G. Călinescu, a relatat o secvență în care marele critic și istoric literar a mărturisit că nu a citit toate operele pe care le-a prezentat în Istoria lui, apelând la alte arme, care i-au stat la îndemână, intuiția și talentul.

Mult mai câștigat am devenit în clasa a XI-a, când, liberat de grija treptei a doua, m-am lansat, ca racheta, în cunoașterea literaturii universale, a acelor opere care au fost răsplătite cu premiul Nobel: le și cumpăram, dacă le mai găseam prin librăriile austere, pentru a le așeza în biblioteca mea. Și astăzi, am acest obicei, de a vâna cărțile recunoscute pe plan mondial.

Avântul de a-mi fi lărgit orizontul se lovea de altă grijă, a examenelor care urmau… Probabil angoasa (rezultată din avântul de a mă forma și treptele pe care le aveam de urcat) a fost sursa unui fior nou în lirica mea.

Într-a noua, am avut la fizică, o profesoară excesiv de severă. Când intra în clasă, numai respiraţia fetelor se auzea. Profesoara avea un obicei: ne dicta o problemă. Dacă elevul de la tablă n-o rezolva, ne scotea, pe rând, pe toţi, până găseam soluţia. De cele mai multe ori, ne apucau orele viitoare şi noi tot n-o efectuam. De fapt, dacă n-o rezolvam în prima oră, la următoarea, mergeam mai departe cu materia.

Eram relaxat. Nu bănuiam să mă apuce rândul. Ştiam că unele fete vor da treapta a doua la real şi acordau atenţie fizicii. De data aceasta, problema le destabilizase şi pe ele. Începusem să mă tem de prestaţia mea la tablă.

Citisem mult din teoriile la modă, precum călătoria în timp. Aveam lecturi din Daniken, Dan Apostol, Florin Gheorghiţă, Dan D. Farcaş, Doru Davidovici ş.a. Nu conta însă, pentru că, dacă nu reproduceai la ascultare teoriile din caiet, nu era bine. Mai mult, când le reproduceai, nu era bine nici atunci: trebuia să gândeşti. Până s-o înţelegem pe doamna Budan, am terminat liceul.

Înainte de a ieşi eu, l-a strigat cu apelativul „domnul Mladin Decebal“, pe colegul meu, care cum a ieşit, aşa s-a întors: cu zâmbetul pe buze; scăpase. M-am gândit între timp: „Îmi va zice domnul …!“. Nu mi-am terminat bine gândul, că, într-adevăr, aşa m-a apelat.

La tablă, mă uitam de foarte aproape în suprafaţa neagră de sticlă. Luasem poziţie de luptă, aşa după cum ştiam că-i place profesoarei: în mâna dreaptă, ridicată şi gata să scrie dacă îi dictează capul, ţineam creta; în stânga, strâns şi uşor umezit, trebuia să-l fi şi udat înainte, dacă era nevoie, să nu vină spre catedră praf de cretă, buretele. M-am uitat puţin la cifrele de pe tablă, după cum observasem că făcuseră toţi. Eu m-am încruntat mai mult, să par mai concentrat.

După scurt timp, profesoara mi-a dat ordinul: „Şterge, dragă, şi tu cârnatul acela!“. Cârnatul era un calcul mai lung şi prost. L-am şters. M-a poftit la loc. Am vrut să pun creta pe catedră, profesoara stătea într-o bancă, pe rândul de la mijloc, dar creta mi-a alunecat sub catedră. M-am aplecat după cretă şi sub catedră m-a apucat râsul. Deschisesem gura şi râdeam surd.

Am stat ceva timp, până mi-am dat seama că n-am încotro şi că trebuie să ies. Am ieşit. Eram destul de crispat. Păream supărat că nu am rezolvat problema. Mergeam încet. M-am uitat, pe sub sprâncene, la colegele mele, care, în sfârşit, ridicaseră capul din caiete. Am vrut să tuşesc, pentru a masca starea de relaxare pe care o căpătasem cu fiecare pas al depărtării de tablă, dar am lansat un hohot sonor de râs. După mine, toţi au început să râdă, fără să se mai poată opri. Profesoara s-a ridicat şi a venit la mine; între timp, iar se lăsase tăcerea. Nenorocirea picura din sunetul paşilor ei. Totuşi, nu m-a întrebat nimic, doar pe colegul meu: „De ce râzi?“. Decebal a răspuns, gesticulând şi arătând cu degetul spre mine: „El a râs, nu eu“, deşi, în timp ce motiva, râdea cu gura până la urechi.