Cum așa, a spus Torquatus,
aș vrea sã știu ce nu accepți.
„În primul rând, am replicat,
dacã, prin orice artificiu retoric,
nota de risc negativ,
ce stã în baza de date,
ar deprinde amplitudine,
partitura semnificantã
s-ar deteriora în efortul oratorului de a o corija.

De ce într-un discurs de valoare desuetã,
sã se revigoreze vreo componentã,
prin feed-back artificial?

Cei care pretind moderație în preocupare,
de teama renașterii sinelui din pasiune,
n-au voințã de atitudine contrarã.

Într-un simpozion,
din impresia propriei confruntãri
cu vii dedublãri mascate,
ne vom relaxa abil în spațiul condiției de spectator.

Limitându-mã
la sinele în parcurgeri de obstacol zadarnic,
pe mine ar crește mai multe rânduri de piei.
Cei care trag de mine sã afle adevãrul,
vor rãmâne, ulterior, cu senzația suprafeței”.

În cãutarea mângâierii târzii


Prin răsfrângere și clare amăgiri de teapă mobilă,
mã situam în ochii ei,
ca sã plec de aici, neștiut, cu vedere nouã asupra lumii.
Privirea ei, cu valize pe unde,
îmi restituia aurul vesel al planurilor desuete.

Aluziile noi la Moliere
nu mai aveau cauze adevãrate,
Bolnavul închipuit se juca dupã insinuãrile cu neantul.

În mediu, s-a întipãrit imaginea unor detalii de recuzitã.
Fugeam de noi înșine și ne regãseam, dupã un timp scurt,
în haine și în suplicii strãine.
Am vrut sã te mângâi, când agonizai, dar m-am ars.
Aveai în mânã un sfeșnic, luat din aerul sfârșitului personal.

Un vultur,
cu o frântură din certificatul de naștere în plisc,
atât de sus zbura, încât păreau pene râurile
și de unde vederea ageră?

Dumnezeu privea relieful prin ochiul vulturului,
luneta lui preferată și inventată cu scop de răpire
a raiului unei vieți dintr-un piept mai firav.
Îngeri fără spațiu înfloreau
într-o renaștere mai viguroasă
și plină de misterul eternității.

Dar cum se va fi trezit vulturul zburând
și unde îi va fi fost brevetul de pilot, altă poveste,
deși, pe mese mai vechi,
planează o justificare scrisă
a condiției de epilog, măcar alterat,
dar epilog, a vulturului.

În pauze de iubire,
atâtea poze triste.

Tălpile iernii se topesc pe zugrăvitul chip al nopții.
A stat iarna în spinarea atâtor seri.
Ninsorile au cocoșat oamenii.
Se topesc tălpile de gheață,
un rid însă va rămâne
după scurgerea lor în rădăcini și nisipuri.
Din tuberculi va răsări,
când nu te aștepți,
amintirea fulgilor,
a jocului lor neliniștit,
când trăgeau sănii spre șanțuri.

Aproape de risipă se clatină fiorul de iarnă.
Căzi albastre în care vinul a stat spre oglindire,
au fost mutate în strălucirea zilei,
pe margini ale clipei, în răsuflări de animale.
O profunzime albă de strălucire găsești în cer,
și, afară de vrăbii în amiază,
cuiburi de paie.

Înainte de viciul întâlnirii


Împrejurarea, prin calitatea elementelor ei
de a minimaliza,
deși se definea
și prin detalii cu abilități de amplificare,
influența mângâierile mele,
pervertind scopurile originare.

Inocența întâlnirilor reprimă plictisul,
dar o absoarbe mediul,
prin acele componente care o reduc
până la epuizarea darurilor
pe care fiecare dintre acestea le are.

Glasul păsărilor seduce până la margine.

Călător


Din voința deplasării continui,
marinarii aflau un sprijin
în ideea regăsirii amurgului patriarhal.

Din pânze, avântul s-a abătut în pescăruși întâmplători.
La cea mai mică încetinire a vântului, băteau din aripi,
de spaima stagnării țipau,
iar când vântul sufla determinat,
își retrăgeau aripile din exercițiu, în somn.

Acum îmi aduc aminte
că în zori îmi șopteai despre o mare prietenie.
Ai certificat intenții comune de bine, cu vorbe trase de păr.

Mă simt înfrânt, 
dar nimic din spiritul meu 
nu acceptă finalul. 

Dacă moartea ar fi ca un somn, 
acum, pe seară, 
mi-aș ordona lucrurile
și m-aș întinde pe țărm, să mor. 

Zbaterea în sine,
de a depăși problemele,
ea însăși este un chin.

Îmi fuge gândul în vremea trecută,
pentru comparații:
eram atât de lipsit de arme! 
Astăzi, nimic (din ce mă solicita) 
nu mai are vibrație.
A pierit scânteia care mă aprindea,
precum și memoria dificultăților.

Oare ce era atât de important,
încât nici umbra faptului nu a mai rămas?

Am mai fost descumpănit,
însă nu aveam vârsta la care să pot spune
că am viețuit ceva pe suprafața pământului
și aș putea, discret, s-o întind.
„Voluptatea morții neîndurătoare”
are de unde veni. 
 

Cum am fi petrecut clipa de față, Luminem? 
Aș fi declamat la infinit, pentru sufletul tău... 
Uneori, 
m-ai fi stopat cu un dulce sărut. 
O, de-a pururi, casa ne-ar fi fost rai. 

Nu m-aș fi depărtat, niciodată, de tine,
fiindcă aș fi devenit gelos pe singurătatea ta,
fie și numai de o secundă. 
Aș fi gonit și porumbelul intrat pe fereastră, 
dar tu, cu blândețe, m-ai fi oprit:
-Îl auzi uguind? 

Pițigoiul ne-ar fi fost ceas deșteptător,
din piersicul înflorit. 
Privighetoarea, din ulm, ne cânta. 
În papuci de mătase,
îngerii ne-ar fi umblat, ușor, prin odaie. 
Focul din aripi l-am fi strâns în palme,
ca pe floare. 
Pe seară, am fi râs de fețele noastre, 
luminate de pâlpâirile stelare. 

O, Luminem, 
inima îmi este pustiită de chin. 

Calea farmecelor este veche.
E plăcut să beneficiezi de meșteșugurile magice,
însă cu mine ghid al cugetului tău,
umbra nu va mai fi îndemnată,
de ierburile rele ale pământului tesalian,
să iasă din mormânt,
bătrâna vrăjitoare nu va rupe infam, printr-o rostire,
pământul în două, nici nu va stinge, pe dată,
cercul lui Phaebus. După obicei,
luna este purtată pe cai de zăpadă.
Inimile nu depun iubirile descântate,
nici Amor învinsul nu se va depărta de pucioasa vie.

La ce ți-au ajutat, Circe, buruienile,
când vântul a dus navele?
Ai făcut totul ca oaspetele șiret să nu plece.
El a dat toate pânzele corabiei unei fugi sigure.
Tu putuseși să schimbi oamenii într-o mie de chipuri,
însă nu auspiciile sufletului tău: amorul de durată, nedorindu-l,
a stat în pieptu-ți. Când stăpânul Dulichiului dorea să plece,
chiar ai fi spus, prin aceste cuvinte, să rămână deja:
„eu nu te mai rog –
ceea ce anterior, îmi amintesc, obișnuiam să sper,
că tu ai vrea să fii soțul meu.
Ce poate fi ales mai puțin jurămintelor mele?
Fiică a Soarelui mare și zeiță, mi se părea că sunt demnă de a-ți fi soție.
Nu te grăbi! Cer spațiu pentru un joc.
Care este cauza plecării tale? Nu se înalță o Troie nouă,
alt Rhesus nu-și cheamă prietenii la arme.
Într-o liniște de pace,
voi rămâne singură, afectată de rana rea a vechii iubiri.
Pământul viitor se află sub domeniul tău.“

Ea vorbea, Ulyse dezlega nava.
Vânturile de sud au purtat cuvintele fără succes împreună cu pânzele.
Circe a alergat la preocupările obișnuite, de care, totuși,
amorul nu i-a fost atenuat.

(Poem apărut în Revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5, 2009)