TABLOUL I
SCENA I

[Într-un amurg, față-n față, Caesar cu un ostaș de rang superior. Din când în când, Caesar se așază la masă, ca pentru a scrie la De bello Gallico. Ostașul cunoaște o stare de neliniște.]
Caesar:
La marginea Imperiului, se află triburile barbare. Furia lor am recunoscut-o în felul de a doborî berbecii și capetele de pe umerii dușmanilor. Până și iepurii își pierd umbra în fugă, de frică. Înspăimântătoare sunt și vârfurile corturilor. Păsări în plutire își rănesc piepturile în parii de lemn. Sângele, deprins cu zborul, alterat de culoarea văzduhului și de fulgerarea coamelor, înghite căderea mai repede ca pieptul din care țâșnește. Precum sulițele, aproape de țintă, încetinesc spre sfat, așa, din pornirea-i grăbită, sângele se oprește pe porii cortului, ca spre pipăire și absorbire a publicului de vietăți… Și-n planuri fixasem cucerirea Daciei. Căi de lapte îi străbat munții. La umbră, păstorii își trec degetele prin plete, degete noduroase, deprinse cu apucatul oilor de burtă și de cornițe.

SCENA a II-a
[Intră un grup de ostași.]
Caesar:
Așezați-vă aici lângă mine. Hai să vorbim. V-ați primit salariul? Urma de târnăcop, precum o carte de joc, zace într-un bulgăre salin. Și n-aveți habar de ocnaș. Peste mișcările lui, zeii risipesc sare.

Un ostaș [apărând din colțul stâng al scenei, din penumbră. Vorbă misterioasă. Caesar, mai spre dreapta; în față, ostași înalți în gri, într-un fel de semicerc]:
Nemuritorule, am muncit în ocnă. Înainte de a ține piept barbarilor, am înfruntat imperiile de ură ce răsăreau în sufletul meu. Recunosc în pumnul de sare, felul leneș al săpăturilor mele. Forma tăieturii demască tristețea de atunci.

SCENA a III-a

[Ostașii pleacă. O torță strălumină în seară. Cort de campanie.]
Caesar [singur]:
M-a tulburat sugestia militarului meu. N-am bănuit să aflu lângă mine o respirație sărată. Am încercat să-i ofer, spre ascultare, vorbe despre viață… N-am găsit. Să-mi arunc o privire pe biografiile celorlalți. [Se uită pe niște pergamente. Citește, murmurând ca pentru sine. Puțin visător, rostind un fragment]: În afară de zăpadă, miel rătăcind, de a cărui blăniță, aburii nașterii se agățaseră călăuzitori, reconstituind în spațiu răsuflarea vie a animalului. L-am numit pentru sacrificiu, dar altar îi vor fi propria rătăcire și frigul întunecat. [Revenind asupra biografiilor]: Iată, Lorenzo nu suportă scutul. În timpul bătăliilor, spune, își zărește, în luciul scutului, fața rănită de lacrimi. Se înfurie foarte mult, după luptă nemaiavând nici o putere, nici măcar pentru un rând către familie… Altul nu suportă coiful. Își amintește de papagalii Africii. Cu strălucitorul coif pe cap, se crede în colivie, și începe să cânte în toiul luptelor. Mare minune că n-a fost răpus.

SCENA a IV-a
[Un ostaș dă năvală în cort]:
Barbarii la răspântii!

Caesar [către soldatul său]:
Te-ai speriat rău.

Ostașul [liniștit, cumva sigur pe el]:
Nu, stăpâne. Am adus vestea cât mai repede la urechea Caesarului. Ostașii așteaptă decizii. Înghit cu noduri mâncarea. Vor să primească lupta cu limpezimea ordinelor în minte.

Caesar [calm și serios, aplecându-se asupra pergamentele desfășurate dinainte-i]:
Tactica va fi de apărare. Când fluxul dușman va izbi în scuturile primelor rânduri, voi din flancuri veți da strigăte ample de intimidare. [Parcă abia acum realizând mesajul adus mai înainte de ostaș]: înapoi, înapoi, nu afecta voința mea de învingător cu vești de acestea care, din frecvență, au devenit banale. Dovedește că ți-a folosit instrucția în școala grecească, dar și instrucția militară efectuată cu marșuri lungi și cu abuz de soartă rea, când ai buza umflată de îndurare a următoarelor gânduri: „voi fi și mâine-n picioare, prin voie zeiască?”. Dar în antrenamentele de luptă înveți să ignori pornirile de predare. Eu te prețuiesc, ostaș. Nu-ți mai pun întrebări. Iată planul, îndreaptă-l spre ochi. [Îi conferă planul]. L-ai memorat? Pornește spre comandanți și du memoria planului. Vezi să expui limpede traseele. Să n-ai vreo teamă de începutul luptei. Voi fi acolo, după obicei. Eu sunt o lupă mare și văd dublat în voi inima ce vă rostește curajul ori teama. Tot noi vom câștiga. Pentru începuturi, s-așteaptă să confundați o pasăre de curte cu penele din coif pe care să le smulgeți spre a vă mângâia pe burtă de plăcere în umbra sălciilor. Și ei, cu mâinile pe arcuri, ca pe butoane, să declanșeze săgeți în pieptul vostru cu bătăile inimii dând spre rațiune trăiri de inocență. Pentru ei, doar Caesar e catargul deșteptător de surle, de curaj în suflet. Apoi, avem în față zei cu puteri mai mărunte ce n-așteaptă decât să fie integrați în Pantheonul nostru și sigur nu vor da puteri, nici cât pot ei furniza la maxim, celor care le aduc jertfe și le ridică altare în piepturi și-n real… Plutește peste Cetate o presimțire de religie nouă. [Ostașul dă să plece. E cu spatele]. Dar așteaptă, ostaș, am rostit un fragment din Eneida. Umbra lecturii a revenit în vorbele mele. Poate vei pleca mai posomorât. Așteaptă să rostesc un pasaj mai luminos din Georgice.

Ostașul:
Dar nu m-am împovărat de tristețe sau umbră. Am treizeci și de ani. Aștept o bătălie serioasă. Mă bucur că sunt aproape de Caesar prin destin. Iartă-mi topica. Nu vreau s-ajung la serafica-ți poziție. Sunt cavaler, și-atât. În mine aud doar ritmurile în care aleargă armăsarii. Altfel, e pace-n mine. Îi mulțumesc fatumului că m-a apropiat de strălucirea unui mare general.

Caesar [ieșind]:
Ostaș, să ai pe cal o inimă ușoară. O măsură prea mare de curaj va da peste cap un corp barbar de oaste.

[Stupoare pentru ostașul rămas singur, într-un unghi]:
Un plan de apărare cu șanțuri în jurul taberei… A visat Caesar?

Vinerea trecută, în timp ce Liviu J. mă întreba, la telefon, dacă i-am citit cartea, iar eu îi spuneam că nu, pentru că nici nu am luat-o din mașină: „Ia stai să mă uit! Poate o și prezint undeva”, am descoperit că am pană la roata din spate, pe stânga. Mi-a pierit entuziasmul, devenind preocupat de felul în care voi manipula compresorul din portbagaj (nu-l mai folosisem niciodată). Am încheiat convorbirea cu Liviu, căruia, între timp, îi venise în minte o soluție, întrucât și-a depanat bicicleta, de câteva ori: „Vezi că este o pastă care”…

Am intrat în casă, am deschis televizorul, pentru a urmări meciul Craiovei (eu țin cu ambele echipe Craiova) și l-am sunat pe Tavi Marcu. (Îl întâlnisem, ultima dată, în parcarea din fața blocului său: ținea compresorul, identic cu al meu, în mână, pentru a verifica presiunea din pneuri). M-a asigurat că este o nimica toată, că, indiferent cât de lăsat este cauciucul, compresorul îl ridică. Apoi, am discutat, timp de o oră. Între altele, Tavi a făcut o constatare inedită: standardul de viață este superior celui din anii nouăzeci. După calculele lui, raportate la prețurile unei mașini medii și ale benzinei, suntem cu peste cincizeci la sută mai sus decât atunci (adică ne-am permite mai multe, este mai bine în prezent). „Gol!” îl aud. „Unde?”. „A dat Craiova gol”. Deși urmăream același meci, acțiunea era pe la mijlocul terenului, la televizorul meu. Decalajul provenea de la semnal – mult mai târziu se propulsa la mine. După aceste mirări în duet – eu chiar mă gândeam că am în telefon pe Nostradamus (am avut un astfel de gând, nu glumesc!) -, Tavi a schimbat subiectul: cum o ducea el ca student la Mioveni, înainte de 89, că nu-și putea achiziționa un abonament la specială (autobuz al fabricii unde lucra), întrucât nu avea buletin de oraș, că avea un program strict (deșteptarea la ora șase dimineața), că stătea la coadă să ia o pâine pe cartelă, cum se oprea curentul electric din senin, că nu știe cum a îndurat frigul, iar, astăzi, fiul lui cum simte puțin rece, deschide centrala etc.

Când l-am auzit vorbind despre frig, mi-am amintit și eu cum stăteam cu picioarele pe caloriferul rece, în sufragerie, așteptând ora nouă seara să „vină căldură”. Discuția m-a indus unui mediu bizar, similar celui din romanul O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell. De fapt, chiar în acel an eram.

Între timp, trimisesem mesaj amicului Alex B., dar, pentru că nu-l citise devreme (am expediat mesajul pe la 14,30), m-a sunat la 20,46: „Hai! că vin la tine. Mâine, am meseriaș la lucru și nu știu dacă pot scăpa” etc. „Eu sunt în pat, m-am încălzit și nu mă ridic nici de-al naiba. Unde mai e deschis la vulcanizare, la ora aceasta?”. „Hai, mă, că este. Uite, la ASCET”. „Ăștia nu au deschis nici sâmbăta, pe zi, darmite acum”.

A rămas să mă ajute a doua zi. Care zi, evident, a venit, ca toate din calendar, dar și Alex a sosit, pe la ora unsprezece.

Era ploaie și rece.

Am încercat, întâi, cu aparatul meu, conectat la brichetă. Nimic. Am verificat compresorul și la bricheta mașinii lui Alex: era bun (și nou); pentru a-l conecta la mașina lui Alex, aveam nevoi de o înnădire, executată cu dibăcie, bineînțeles, de către amicul meu. „Ții așa!” îmi indica, de zor, poziția degetelor. „Dacă mă pișcă, îi dau drumul”. „Nu, pentru că se face scurtcircuit și mi se afumă siguranțele”.

Cauciucul s-a umflat, Alex B. s-a dezumflat: „Cât de depășiți suntem!” mi se adresează. „Nu suntem în stare nici măcar o siguranță să schimbăm” (se referea la siguranța de la mașina mea. A constatat el că ar fi arsă). „Depășit ești tu. Eu mi-am asumat că sunt perimat în acest domeniu, dar tu, o legendă a fizicii, nu ai voie”. A tăcut, zâmbind.

„S-a oprit” m-a semnalat, panicat. „Ce presiune este, de 1,8? La presiunea aceasta, scrie în prospect, se oprește și, din acest moment, mai am șapte minute să ajung la vulcanizare sau opt kilometri de parcurs”.

Alex B. era surprins de informațiile precise pe care le declaram.

Am sărit în mașină, i-am mulțumit și am întins-o. Atunci, am observat că purtam amândoi geci de fâș.

După vreo doi kilometri, m-am uitat în oglinda retrovizoare… Eram urmărit, îndeaproape, de Alex B.

Am ajuns la vulcanizare… Era un singur lucrător, pe care abia l-am scos dinăuntru (o cameră curată, cu un tonomat de cafea, pe stânga). Parcă avea degetele prinse în display-ul telefonului. Părea ușor ciufut.

Imediat ce am descins înăuntrul vulcanizării, am fost tatonat de Alex B., pe care l-am prezentat drept o legendă a fizicii. „Oh! Fizica!” a reacționat manipulantul. „Am dat-o în bară”, m-am gândit. „I-oi fi adus aminte de școală acestui tânăr și nu i-o fi plăcut cartea”. Atmosfera a fost înseninată de amicul meu, relatând o poveste scurtă (parcă mi-ar fi auzit gândurile): „Toată lumea când aude de profesori, așa reacționează, fiindcă profesorul ce face? Îți cere să înveți și să te desparți de preocupările mai lejere”. „Nu, recunoaște tânărul, dacă învățam, nu aș fi ajuns aici”. Auzindu-l, mi-a părut rău și i-am vorbit despre cât de importantă este munca lui. Am fost completat de Alex B.: „Acum, noi suntem fericiți, datorită muncii dumneavoastră”. „Dar tu, m-am adresat lui Alex, nu ai stresat elevii, niciodată”. „Nu am pus presiune pe ei, cum puneți dumneavoastră în roată, adaugă Alex B., fiindcă, în facultate, aveam un profesor care ne spunea, mereu, că, datorită fizicii, a fost iubit de mama lui. Cum o veni și asta? mă gândeam. Ne-a dat explicația pe loc. Mama era vitregă. La ședința cu părinții, eram lăudat de profesoara de fizică și mama era încântată”.

Secvența a sunat ca un paradox; era și profundă și fără sens, însă, oricum, de ținut minte, prin morala subtilă: dragostea de carte suplinește orice – aduce în brațele vitrege căldura sufletească a mamei biologice.

Mai contează ce a urmat?

Mi-am luat rămas-bun de la Alex B., care se grăbea, fiind așteptat de meșterul din casă. Eu am plătit, bucuros să las ciubuc. Am ascultat Elvis în mașină și am făcut un raid prin oraș. Ploaia încetase. La orizont, razele soarelui țeseau o draperie aurie.

M-am uitat în oglinda retrovizoare… Eram urmărit, îndeaproape, de Alex B.

Am ajuns la vulcanizare… Era un singur lucrător, pe care abia l-am scos dinăuntru (o cameră curată, cu un tonomat de cafea, pe stânga). Parcă avea degetele prinse în display-ul telefonului. Părea ușor ciufut.

Între timp, de fapt, imediat ce am descins înăuntrul vulcanizării, am fost tatonat de Alex B., pe care l-am prezentat drept o legendă a fizicii. „Oh! Fizica!” a reacționat manipulantul. „Am dat-o în bară”, m-am gândit. „I-oi fi adus aminte de școală acestui tânăr și nu i-o fi plăcut cartea”. Atmosfera a fost înseninată de amicul meu, relatând o poveste scurtă (parcă mi-ar fi auzit gândurile): „Toată lumea când aude de profesori, așa reacționează, fiindcă profesorul ce face? Îți cere să înveți și să te desparți de preocupările mai lejere”. „Nu, recunoaște tânărul, dacă învățam, nu aș fi ajuns aici”. Auzindu-l, mi-a părut rău și i-am vorbit despre cât de importantă este munca lui. Am fost completat de Alex B.: „Acum, noi suntem fericiți, datorită muncii dumneavoastră”. „Dar tu, m-am adresat lui Alex, nu ai stresat elevii, niciodată”. „Nu am pus presiune pe ei, cum puneți dumneavoastră în roată, adaugă Alex B., fiindcă, în facultate, aveam un profesor care ne spunea, mereu, că, datorită fizicii, a fost iubit de mama lui. Cum o veni și asta? mă gândeam. Ne-a dat explicația pe loc. Mama era vitregă. La ședința cu părinții, eram lăudat de profesoara de fizică și mama era încântată”.

Secvența a sunat ca un paradox; era și profundă și fără sens, însă, oricum, de ținut minte, prin morala subtilă: dragostea de carte suplinește orice – aduce în brațele vitrege căldura sufletească a mamei biologice.

Mai contează ce a urmat?

Mi-am luat rămas-bun de la Alex B., care se grăbea, fiind așteptat de meșterul din casă. Eu am plătit, bucuros să las ciubuc. Am ascultat Elvis în mașină și am făcut un raid prin oraș. Ploaia încetase. La orizont, razele soarelui țeseau o draperie aurie.

DAN IONESCU, Vis Visus sau forța visului.
Poeme, cu un Cuvânt înainte de Dan Cristea. Craiova,
Editura Scrisul Românesc, 2008, 104 pagini.
Aflat la a cincea apariție editorială, girat – încă de la
debut – de autoritatea critică a lui Dan Cristea, Dan
Ionescu se prezintă – și de această dată – cititorilor ca
un poet foarte matur, convingător mai ales prin poezia de
idei pe care o practică, indiferent dacă sursa inspirației
sale se află în propria biografie, în lumea fascinantă a
bibliotecii (cel mai adesea), în texte biblice de maximă
semnificație, în aliajul (atât de viu) între vis și realitate.
„Important, / – spune poetul – pentru a gusta fericirea
fără margini a stării de vis, / este să nu imporți geometria
lumii reale / în spațiul oniric“ (protecție absolut necesară).
Deloc întâmplător se fac referiri în texte la Gorgias
Leontinul (485–376 î.Hr.), autor al unui tratat filozofic,
Despre natură, Aristip din Cyrene (435–355 î.Hr.), discipol
al ui Socrate, preocupat de etică și de mulțumirea sufletească,
Titus Lucretius Carus (95–55 î. Hr.9, autorul
cunoscutului poem filozofic De rerum natura de care se
apropie nu numai prin preocuparea de a alcătui un discurs
al esențelor din lucruri, dar și prin stilul limpede, echilibrat,
armonios, contaminat de lectura textelor clasice până
într-atât încât „între vis și limbaj / nu va exista vreo
nepotrivire“. Între toate, confruntarea decisivă pare să fie
aceea dintre limitat și ilimitat. Astfel, o limită ar fi propriul
corp material care „asimilează prin simțuri aspectul“, apoi
limita relațiilor care, odată ce se lasă definite, se opun
armoniei născute din dragoste, gândul / rațiunea ca limită
în calea VISULUI creator, cu „riscul de a rămâne în pragul
tainei“; zădărnicia „însăși e limita dorinței”, iar destinul –
ultima limită ce se încearcă a fi descifrată. E o poezie
grea de sensuri, dar nu mai puțin elaborată de un creator
experimentat și perfecționist. În poemele inspirate din
copilăria și tinerețea sa accentele elegiace sunt suficient
de apăsate, ceea ce nu exclude caracterul explicit de
meditație filozofică și pasiune erotică, ce îmbracă uneori
forma dramatică a rolurilor, constituindu-se ca o lirică a
măștilor, cu folosirea firească a simbolurilor și a sugestiei
muzicale, transparența imaginilor, limbajul de aleasă
noblețe și sobrietate.

Dinu Mirea, în revista „Pro-Saeculum”, Nr. 2 / 2009

Cu toate că Iona este supărat pentru că Dumnezeul lui e „milostiv” și „îndurat”, totuși mobilul încercării de a se abate de la porunca divină, îl regăsim dincolo de această mărturisire, care, să nu omitem, e rostită după ce el hotărăște: „acum, Doamne, ia-mi sufletul meu”. Deci, spre partea finală a capitolului, când asistăm la scena unei dezbateri mult mai crâncene, spre satisfacerea propriei ambiții de a fi săvârșit un oficiu de pedepsire a celor pe care i-a vestit. Pentru Iona, finalizarea misiunii ar fi însemnat distrugerea cetății Ninive. El se plasează cu fața la răsărit pentru vizualizarea „spectacolului”. În acest fel, își asumă cu adevărat postura de obiect. Crede într-un plan divin, prestabilit și ale cărui puncte să nu schimbe perspectiva de început, după avatarurile oamenilor. Cunoaște o frustrare pe care o va revărsa în gesturi de neliniște. Se mută de colo-colo, parcă pentru a se regăsi pe sine însuși.
Iona încearcă să se abată de la porunca lui Dumnezeu. Refuză limitele noi ale unui destin. O imposibilitate de a se ridica la presupusa sacralitate a misiunii. O inadaptabilitate. Vrea să fugă la Tarsis. Nu preferă destinația om. Totuși, se pierde cu frenezie între oamenii de pe corabie. Refuză providența. Niciodată n-a privit mai departe de el însuși. O căutare a libertății într-o condiție care nu pretinde mult. Dacă ar fi acceptat de la început misiunea, sentimentul de libertate ar fi survenit mult mai târziu și numai după ce Iona s-ar fi risipit destul cu mesaj între oameni, până la a se fi „lepădat” de sinele vechi și atunci n-ar mai fi avut bază de revenire, în cazul vreunei nevoi de energie. Dacă, pentru mai departe, ar fi pornit la drum cu energia prozeliților, nu și-ar fi pierdut cumva unicitatea? Din poruncă divină e înghițit de un pește. Interiorul peștelui e de fapt egoismul lui Iona.
Corabia nu e sfărâmată. E un semn că mai sunt speranțe. Fiul lui Amitai se poate prăbuși într-un gol de activitate. Dumnezeu îl chinuiește prin remușcările conștiinței. Iona se refugiază în suferința remușcării, precum și într-o stare de somn.
În Biblie, voința Creatorului acționează întru ameliorarea egoismului general, tocmai printr-o persoană cu o rezervă de individualism în construcție. Personajul biblic este sedus de respectarea propriului ritm existențial. Asumarea unei misiuni presupune altă febră. O libertate puternică tocindu-se în impactul cu închistarea umană. Creația nu acceptă, pentru încă o dată, intervenția artistului. Legătura: om – Dumnezeu, în ambele planuri, real și spiritual, ar duce, în cazul omului, la o forțare a limitelor, iar spargerea lor, benefică pentru Dumnezeu; în sfârșit, ar dispune de o entitate pe picioare și cu aspirații personale șterse. Dar Iona cultivă vocația anonimatului. Are capacități de conservare. Trăiește ispita de a se sustrage măreției poruncii supreme. Capcana – de a fi înghițit de un pește apărut din vâltoarea pedepsei. Monstrul marin este o traducere în formă concretă a egoismului uman. Dumnezeu cere libertate pentru credința numai în el însuși, pentru asigurarea unei justiții.
Pentru Iona, personajul lui Marin Sorescu, a pescui înseamnă libertate. Prin pescuit, dă curs liber calităților personale în acest domeniu. Dar nu se gândește și la instinctul de libertate al peștilor. Uriașul pește apare ca o întruchipare a zbaterii, pentru a se elibera din plase, a atâtor pești prinși. Gestul de a aduce lângă el „un mic acvariu în care dau vesel din coadă câțiva pești” mimează dorința libertății de a reuși ca pescar. Dacă nu pescuiește, redevine singur, captivul unui monolog.
O sursă a calvarului celor doi Iona, neîncrederea. De exemplu, eroul lui Sorescu nu observă peștele din spatele lui. O neîncredere în ocazia de a se afla, o dată, în fața unei mari prăzi. Un corespondent mitic – Prometeu. Acesta a beneficiat de libertatea de a stăpâni. Va fi înlănțuit, dar căderea e a cuiva împlinit, capabil să trăiască forme infime ale libertății, privind fărâmele de ficat purtate în plisc, din înlănțuire, de vultur. Vulturul este un vehicul între suferința lui Prometeu și măreția lui Zeus.
Însă, încoace de acele timpuri fabuloase, destinul lui Ovidiu.

O concesie: de la planul de a zămisli pe Adam, Dumnezeu ajunge la al doilea, echivalent completării naturii umane, cu, până la urmă, o parte de trup exclusă, dar de bază pentru ridicarea Evei. Esența nunții. Lui Adam i se va oferi un sprijin potrivit în stăpânirea grădinii și a sentimentului solitudinii, care l-ar fi întristat într-un spațiu al fericirii; se evită astfel antinomia unicității. Demersul creator deschide virtualități multiple, între care legătura cu natura interzisă, dar invocată. Transplantul coastei s-a produs perfect, dar în măduvă, legătura cu interiorul masculin precedent nu e total destrămată. Spiritul femeii împrumută, prin coastă, neliniștea de a se regăsi, totuși, într-un trup născut din ideea consolării.
Timpurile diferite în care au fost creați bărbatul și femeia, provoacă virtualitatea păcatului. Adam deschide ochii pe Creator. Comunică direct. În plus, beneficiază de statutul de stăpân asupra viețuitoarelor, pe care le și numește. Nu poate fi ispitit cu starea de stăpân. Eva oscilează între două tipuri de porunci. De ce n-ar urma un sfat rostit atractiv? A fost creată pentru afectarea singurătății, poate chiar a unicității lui Adam.
Expresia „asemănarea cu Dumnezeu” poate fi tradusă prin faptul că avem destin; desigur, destin terestru, pierdut în vămile către viața de apoi. Ieșirea creației din mâinile autorului, se produce și prin răsfrângerea capacității enorme de inovație. Sau Dumnezeu, stăpânind destinul, îl păstrează în afara timpului, ca să ni-l confere, la un moment dat, pentru desăvârșirea intențiilor noastre predominante? O dilemă care se rezolvă în virtutea principiului „crede și nu cerceta”.
Prepoziția „după” confirmă rolul secund al subiectului uman. Imediat, o tendință permanentă de a recupera și limita prototipul suprem. Pentru noi, destul de greu pentru că trebuie să evităm modelul Adam și să avem abținerea cerută. Asemănarea, oricât de mare, nu exercită originalul. De aceea e un compromis. Dumnezeu ia fire omenească, pentru a o îmbunătăți. Un model ireproșabil într-o natură cu scăderi.
La Empedocle, întâlnim principiul „asemănătorul cunoaște pe asemănător”. Noi însă îl cunoaștem pe Asemănător, într-un mod interior. Aproape intuitiv. O amintire a mecanismelor interne moștenite, dar „așezate” în primul om de El. Creierul poate trăda. Conștiința conferă măsura abaterilor și face transferul, la judecată, înspre iezer sau iarbă. „Eidola” eterne, în rugăciuni sau invocații, pătrund printre atomii noștri, rezultând senzațiile de Dumnezeu cărora le vor cădea pradă prezentul și slăbiciunile noastre din acest timp. Abandonare a individualității pentru o reîntrupare în dualismul celest-terestru. Cade o limită în comunicarea pentru apropiere prin rugăciune ori faptă.
„Homoiosis” are șansă de realizare prin Katharsis. După Socrate, funcția principală a acestei stări dezirabile, este „de izgonire a răului din suflet”, iar un mijloc bun de curățire –întrebările. Katharsis ne-ar depărta de de faptul asemănării, dar tot n-ar putea înfrânge compromisul primar (după asemănarea…), marcat în physis. Transfigurarea materiei, prin „lucrul” sufletului, într-o aparență luminoasă și veșnică, s-a întâmplat, însă, la Iisus.. Esența L-a desăvârșit și L-a înălțat (reînălțat). Căderea din Eden pe pământ e chiar trupul.
Natura e alt compromis, însă al spiritului vast. În schimbul mărginirii în trup, va crea acestuia nemulțumire și speranță. Oferă măreție. Primește, în replică, un corp de legi pe care, dacă nu le cunoaște, se poate rata din condiția de transfug.
Omul atentează la autoritatea poruncii supreme, nu prin proslăvirea autodeterminării, ci, mult mai rău, supunându-se puterii de disimulare a unei creaturi de rang inferior. Condiția lui va fi interferată de trăsăturile șarpelui. Acestea, de fapt, îl coboară din Eden. În apropierea Domnului, se insinuează o rocadă a rolurilor. S-a distrus inocența ignoranței care asigura o comunicare fluidă între principiul divin și cel uman. Primii oameni savurau o stare de contemplație. Timp aveau cele stăpânite de ei. Animalele asigurau impresia de mișcare. Comportau vârste și aparențe variate, ca să nu determine sentimente de monotonie în creație. I-ar fi plictisit de rai. Cuplul princeps a fost coborât în timp. A completat panorama animalelor cu o notă de rațiune. Ratio dobândită, nu oferită. Blaga, în Trilogia cunoașterii, este îndreptățit să fie deplorat de cunoașterea paradisiacă. Marele Anonim a instituit censura transcendentală între universul criptic și om. Cunoașterea de tip luciferic apropie omul modern de starea contemplativă atemporală a lui Adam și cu această stare asupră-i, va trăi amploarea misterelor, înțelegând evadarea lui Adam, sub presiunea esențelor și a autorității divine manifestante în timp și-n descendenți. În suflet, imaginea raiului. Motivul devenirii și cauza dihotomiei.
Schimbarea (metabolys) – o conciliere a aparențelor unei vârste cu suflul nou al alteia. O asumare a acestui suflu de către vechea aparență. Un acord cu devenirea. Materia, fără apel la ratio, se oferă transformării, sau, prin perisabilitatea mediului care-l conține, spiritul consimte, dincolo de ethos-ul specific, la întoarcere în albia inițială.
Logos-ul, care la Plotin însemna „lumina arhetipală”, deși înregistrează, nu are mijloace de a opri devenirea. Provoacă sufletului suferința schimbării. După felul individului, fie orientat, prin biserică și prin școală, către spațiul etern, putem discuta despre persoane care știu să primească superior transformarea, deci trăsăturile căpătate vor exprima devenirea, fie numai supus vârstelor, fără cunoștințe sau credință, iar noi ne vom referi numai la sensul propriu al schimbării. Trăsăturile fizice se modifică (sunt influențate de trecerea vremii) până când le permite natura. Când expansiunea transformării nu mai e posibilă pe pământ, după extincție, va continua în alte cadre, și nu va mai fi obiectuală. Metamorfozei îi repugnă dimensiunile noi materiale și va pretinde, pentru manevră, masa anterioară, refugiindu-se într-un punct, eventual ADN. Însă niciodată devenirea. Ceea ce este recuperabil și, mai ales, transformabil la o ființă, conține datele lumii de apoi.
Dumnezeu privește dincolo de istorii. Totuși, a creat omul. Unda apărută prin mișcarea mâinilor Lui, a imprimat firii umane un destin de credință salutar. Iisus a fost ceea ce a gândit Dumnezeu pentru noi. E Adam perfect.
Ideea coastei îndepărtate nu a fost „plinită” cu nimic. Bărbatul are nostalgia întregului. Nunta – o refacere a sinelui. Prin nuntă se repetă situația primară de însoțire. Adam și Eva, prelungiți în descendenți, se înfățișează Domnului , pregătiți de supunere și de recâștigare, prin credința în ei și în modelul Iisus, a fericirii din Eden, deși la o scară modernă.
În cartea lui Tobit, descoperim fatumul nunții. Fatum comunicat de înger și împlinit prin întreprinderile lui deloc discreționare. Excepția, al cărei echivalent lexical poate fi „minune”, are un atribut multiplu: de determinare a evenimentelor pe un traiect semnificant, și de exersare a funcției de făuritor al istoriei, de către Dumnezeu. Dar istoria derivă din fapte personale, asupra cărora se răsfrânge înclinația către bine sau rău a indivizilor. Determinarea pornirilor semnalează asupra unui ethos mai mult sau mai puțin deschis spre Dumnezeu.
Sfatul și îndemnul îngerului către Tobit de a o lua pe Sara de soție, e o intervenție în timp a voinței maxime, pentru declanșarea unei surse de iubire în pieptul lui Tobit, spre împrospătare și întărire a unei ramuri etnice alese.
Nunta nu este un act la voia întâmplării și, după cum deprindem, nici la voia oamenilor, ci un prilej de conexiune între inimă și izvorul dumnezeiesc de iubire care abia așteaptă să scalde cu unde noi pereții cordului. Nunta oferă omului ocazia de a-și previziona căsnicia. Bucuria evenimentului îl face sensibil la fiorii viitorului.
În mine însumi descopăr virtualități multiple. Pacea interioară mi-o asigur printr-un compromis cu natura mea. Dacă sunt gesturi de răutate în jur, sau de fățărnicie, trec mai departe, în speranța, precum Diogene în agora, cu lampa în mână, că mă voi refugia în dialoguri civilizate cu altă cunoștință. Ofer situației gestul meu de indiferență ca să recapăt, de la structura sufletească proprie, măsura atitudinii ei precedente, o măsură dublă, respectarea a ceea ce sunt.

Într-un han

Scena I
Chelnerul [către pădurar]:
-Ordonați!
Pădurarul:
-De ce să-ți ordon?
Chelnerul:
-Aveți epoleți.
Pădurarul:
-Și?
Chelnerul:
-Înseamnă putere.
Pădurarul:
-Sunt pădurar.
Chelnerul:
-Dar aveți putere.
Pădurarul:
-Am, că sunt tânăr. [Râde].
Chelnerul:
-Aveți și grad.
Pădurarul:
-De pădurar.
Chelnerul:
-Eu, soldat în rezervă. Dumneavoastră nu sunteți pădurar în rezervă. Deci, aveți putere și… grad.
Pădurarul:
-Mda.
Chelnerul [repede]:
-Superior.
Pădurarul [încet, ca pentru sine]:
-De cunoștințe.
Chelnerul [uimit]:
-De caporal.
Pădurarul:
-Bine, de caporal. [Strigă la chelner]: Soldat, comanda la mine! [Dezolat]: mâna mi s-a izbit de pahar, și am ratat o cursă nebună de mână. Ești vinovat că n-ai eliberat drumul mâinii, de pahare.
Chelnerul:
-Și de destine. [Ia paharele. Vrea să iasă].
Pădurarul:
-Stai! Mă cunoști?
Chelnerul:
-Nu.
Pădurarul:
-De ce te consideri soldatul meu?
Chelnerul:
-Pentru că aveți pălărie.
[Pădurarul își dă pălăria jos].
Chelnerul:
-Pentru că ați avut pălărie.
Pădurarul [vrând să-l încurce]:
-N-am avut pălărie.
Chelnerul [râzând ușor]:
-Clientul nostru, stăpânul nostru.
[Iese].

SCENA a II-a
Un prieten al pădurarului.
Amicul:
-Să trăiți!
Pădurarul:
-Nu mă saluta așa… Te-ai trezit?
Amicul:
-Din poezia pădurii? Niciodată.
Pădurarul:
-Atunci, hai!
Amicul:
-Unde?
Pădurarul:
-La pădure.
Amicul:
-De ce?
Pădurarul:
-Ai mușchi la tine?
Amicul:
-De ce?
Pădurarul:
-De ce, de ce… Să ridicăm, din trestii, o căprioară rănită.
Amicul:
-De dragostea mea pentru pădure… Hai!
Pădurarul:
-Stai, a fost numai o probă a ceea ce spui.
Amicul:
-M-ai verificat.
Pădurarul:
-Numai în ceea ce privește disponibilitatea ta la efort pentru binele pădurii.
Amicul:
-Și al căprioarei. [Despre sine, bătându-se cu pumnul în piept]: fiul pădurii.
Pădurarul:
-Și al căprioarei.
Amicul:
-Tarzan autohton.
Pădurarul:
-Eu, Jane.
Amicul:
-Eu, Tarzan.
Pădurarul:
-Parcă aud în jur lei.
Amicul [mimând starea de spaimă]:
-Unde, unde? De luptă sunt gata. Îi apuc de coame, prin săli îi trântesc… Sunt Taaarzan.

SCENA a III-a
Un mesean [sărind de pe scaun]:
-Eu, Jane. Te voi smulge din sălbăticie. E secolul vitezei. În mașini te voi purta să vizitezi orașul.
Pădurarul [furios numai în aparență]:
-Te scot cu pușca din rol. [Pune mâna pe armă. Strigă scurt]: Chelner!

SCENA a IV-a
[Apare chelnerul]
Pădurarul:
-Am pușcă.
Chelnerul:
-Să trăiți!
Pădurarul:
-Trăiește tu, că te scot eu și pe tine din rol.
Chelnerul [speriat]:
-Din rolul vieții?
Pădurarul:
-Adică să te dau afară din slujbă? [Dezamăgit de ceea ce a înțeles chelnerul]: O, nu!
Chelnerul [către sală, rar, aparte, uimit]:
-Mai rău, din al vieții?
Pădurarul:
-Rolul vieții! Să-ți explic… Cel mai bun lucru pe care-l poți face în viață, să servești… La masă!

SCENA a V-a
[Din cauza tonului imperativ, unii indivizi –un fel de cerșetori, iau replica drept îndemn pentru ei, și se îmbulzesc la mese].
Chelnerul:
-Ce e cu voi?
Pădurarul [încă o dată, la fel de tare]:
-La masă!
[Cerșetorii, de bucurie, dau impresia unui joc de glezne].
Chelnerul:
-Dansați de bucurie? Vă dau eu vouă dans. [Începe să lovească în stânga, în dreapta, cu șorțul din dotare].
Unul dintre cerșetori –lovit:
-Hau! Hau! [parcă latră].
Altul, deși nu e lovit:
-Miauuu, miauuu!
Cerșetorii, patru la număr, toți o dată:
-Auuu! Auuu!
Chelnerul:
-Intrarăți câini și ieșirăți lupi.
Pădurarul [cu arma înspre cerșetori]:
-Stați!
[Cerșetorii se întorc toți o dată, extrem de tăcuți și docili. Unul stă ca o pisică -mâinile sugerând gheruțe, altul, precum un câine].
Pădurarul:
-Că vă dau un foc pentru scheunat, altul, pentru miorlăit, în fine, pentru urlat. [Umblă la armă]: Am cocoșul pe voi.
[Cerșetorii fug, dar înainte de a ieși din scenă, unul spune în grabă]:
-De l-am avea în plasă ori pe umeri, ca la naș… Cucuriguuu!

SCENA a VI-a
Pădurarul, amicul.
Pădurarul:
-Ce faci?
Amicul:
-Aștept.
Pădurarul:
-Ce?
Amicul:
-Ziua de ieri.
Pădurarul:
-Vrei dulcețuri?
Amicul:
-Da.
Pădurarul:
-Trei lingurițe, cât?
Amicul:
-Cât ți-e inima de largă.
Pădurarul:
-Poftim! [Scoate dintr-un borcan, câteva lingurițe pline de dulceață].
Amicul:
-Ai o inimă de trei lingurițe…
Pădurarul:
-La nivel de dulcețuri, destul de mult.
Amicul:
-Revarsă în hohote dulceață, dar nu pe cea de vișine.
Pădurarul:
-A din suflet, na! Are capac.
[Râd amândoi].
Cei doi, chelnerul.
Pădurarul ia un corn de lângă scaun. Suflă în el.

Scena a VII-a
Apare chelnerul. Dintr-o geantă, scoate șorțul:
-Bonjour, bonjour.
Pădurarul:
-Te-ai franțuzit.
Chelnerul:
-Am înfrunzit, nu se vede? [E îmbrăcat în verde]. Am fost săltat în rang.
Pădurarul:
-Chiar dacă răspunzi la apelativul „chelner”?
Chelnerul:
-Șorțul e a doua față a mea.
Pădurarul [cinic]:
-Din păcate, cu ea te afișezi în public.
Chelnerul:
-Dacă dau jos șorțul, gradele de pe umeri vor străluci mai tare. [Arată cu degetul către epoleți. Două lingurițe, parcă ieșite de pe epoleți. Tare către lingurițe]: Parcă ați fi ieșite din cești. [Le lovește cu mâna]: Stați cuminți, imediat vă cufund în dulceață, spre deliciul gurii certărețe. [Plescăie încântat].
Pădurarul [ignorând cele spuse de chelner, către amic]:
-Soața, domnule, o iarnă, cât n-a fost de muncă, a stat cuminte. De când s-a ieșit la muncă mă amenință: „te spun că ai vânat. Mai știu eu în plus și despre unele care de lemne”… A luat banii și a plecat la ai ei.
Amicul:
-Așa făcea și maică-sa. Prin primăvară, de frica muncilor, găsea motiv de supărare, și, pe nepusă masă, pleca… Bineînțeles, luându-și fetele de mână.
Pădurarul:
-Așa am auzit și eu, mai încoace, dar de ce mi-ai recomandat-o?
Amicul:
-Pe chelner de ce ți-l recomand băiat de casă?
Pădurarul:
-Pentru lingurițele-trese. Ãsta [arată spre chelner] parcă dă papă la ciori. Eu le rup ghearele și pliscurile, ca să-mi justific o parte din muncă, și el le face grase.
Amicul:
-De plesnesc penele pe ele.
Pădurarul [cu ochii peste un gard]:
-Ce se aude pe drum?
Amicul:
-Lăptăreasa, lăptăreasa…
Pădurarul:
-Da, da, e nevastă-mea.
Amicul:
-Spuneai că nu muncește. Eu nici n-o mai recunoșteam.
Pădurarul:
-Plimbă tu cercul.
Amicul:
-Și umflă cecul.

[Cortina cade].

Numărul, precum logosul, a delimitat pe Adam de paradis.
Rostirea unui număr – limită despre atracțiile din Eden ar fi fost inevitabilă. Matematica este o deducere din Dumnezeu sau din stratul inițial al fericirii.
Prin geometria lor, treptele „pretind” efort din partea celor care urcă, dar și speranță – de la cei care încă așteaptă, că vor avea fatum să mai urce o treaptă cel puțin.
Poezia presupusă de imaginea treptelor: poți avea proximitatea cerului, eșalonat, sau a scopului în dragoste etc. : „Cu treptele supui văditei gale/ Sfânt jocul în speranță“.
În arta rustică, apare frecvent motivul șarpelui, ca un totem. Cunoștința faptului mitic atenuează influența nefastă, precum și ateul este ferit de rău sau cel care ignoră imemorialul, dar care, aleatoriu, deține vreun obiect, în a cărui structură, adesea lemn, se află încrustat șarpele. În catrenul al doilea din poemul Increat, Ion Barbu surprinde printr-o comparație pe care mulți creștini o tratează cu maliție: „Inima ți-e la vârste viitoare/ Ca șarpele pe muzici înnodat”. Dorința lui Dumnezeu pentru definire în imagine sau undă sonoră se relevă prin mișcarea în spirală a șarpelui „dresat”. Răul se altoiește pe bine.
Barbu avertizează asupra uneia dintre cauzele pentru care Adam și Eva au fost alungați din Eden: ei voiau, prin dobândirea instanțelor unei cunoașteri supreme, să depășească decorul impus. Încercarea nu se putea solda, totuși, tragic, precum în alte poeme, unde e vorba de gastropode, ci dramatic. Cauza nu ar fi naivitatea omului prim, presupus perfect; trufia – de ce nu ar fi el în preajma Soarelui mare? Datorită pregătirii, Barbu comite incidența matematică/ religie.
Cifrele determină dimensiunea temporală în perioade, iar cei care le aplică, fie numai ca formă de măsură, au vagi impresii dominatoare, pentru că, de exemplu, într-un pătrat al zilei, numărat, alte „suflete se conjugă“.
Numerele pot servi însă ca obiecte ale intuiției, dar și ale înțelegerii, „șarpe/ Rotit de două ori la mărul-soare”; o dată, când a reușit, prin viclenie, să-l abată pe Adam de la porunca divină la, de ce nu, introspecție. Cratima dintre „măr” și „soare” marchează grafic distanța dintre prezent și ceea ce am putea trăi, prin asimilarea altor informații, poate de pe lângă roata Soarelui mare.
Lumina de peste zi a soarelui se va regăsi parțial în „patru scoici”, ca în poemul Poartă. Activitatea lor tămăduitoare se va orienta asupra unui astru „în tremurare”, adică asupra celor ezitanți în cunoaștere. Ele vor interveni cu proprietăți preluate de la iarba de mare: „Patru scoici, cu fumuri de iarbă de mare, / Vindecă de noapte steaua-n tremurare”. Substantivul „fumuri” este cu sens conotativ, închipuiri. Pătratul devine, astfel, un simbol al circuitului lejer de atribute, de la un regn la altul.
Diferența de vârstă între frați, ca în După melci, generează solitudine, pe când potrivirea în etate devine motiv de inițiativă. Criteriul de rudenie este secundar celui de leat. Optica barbiană asupra transmigrației eventuale a speciilor, dintr-un avânt insuflat din afara cunoașterii senzoriale sau raționale, încape în discuții de la factorul timp la corespondența pe care acesta o impune elementelor care-i circumscriu. Poesis: de atâta cunoaștere, te poți mistui. În curând, gastropodele vor dispărea în fumuri prelungi, adică în undele pe care algele, cu menire tămăduitoare în mediul acvatic, le provoacă, într-o încercare de aspirație. Perla prin care devin prețioase și pe care o produc în timp și de îmbolnăvire, cele patru scoici o „cedează”, pentru vigoarea de a încerca altceva. Cu alte cuvinte, vor schimba un scop „de perlă” pentru familiarul altui cerc, pericolul bolii, pe fascinația aspirației.
Recăderii în sine, seara, Ion Barbu îi conferă un echivalent geometric sugestiv: „La conul acesta de seară/ Când sufletul meu a căzut/ și cald, aplecatul tău scut/ îl supse, ca pata de ceară“. O concentrare într-un punct a vizibilului deținut de om. În cazul de față, slăbiciunile unui suflet, la un moment vesperal, care-l absorb in-comunicării și-l abandonează atitudinii altcuiva.
Interferența dintre simbolurile matematice, utilizate distinct, și textul literar creează mister. Ceea ce derivă este poezia de care se bucură lectorul.

Comunicarea cu Dumnezeu asigura totul. Conștiința a apărut după greșeală, ca o sumă a cunoștințelor și influența ei va eroda, în timp, biologicul, înlocuindu-l, la un moment dat, cu abstractul frământării, care este etern. De aceea, „fericiți cei săraci cu duhul“, fie că doar cred în cuvântul biblic, fără să-și pună vreo problemă a veridicității lui, credința dându-le starea lui Adam, fie că n-au deplinătatea facultăților mintale, deci, nu sunt vinovați de nimic.
Pentru că spiritul suportă și presiunea dorințelor corpului, a instinctelor, omul nu suferă prea mult în timpul vieții, din cauza propriei conștiințe, care nu ar fi fost deplină dacă nu ar fi avut în exercițiu, parametrii binelui și ai răului. Ne ajutăm de Biblie, ca să ne ținem departe de altă conduită față de cea ortodoxă. Echilibrul este greu de dobândit, însă poate chiar înțelegerea faptului că avem un sfârșit este cauză în păcat. Nu ne vom mai întâlni cu fericirea plăcerii propriilor impulsuri și simțuri.
Conștiința ar fi apărut din interiorul și cu limitele ființei, instaurându-se ca supremă instanță. Pericolul de a realiza dependența de Creator ar fi indus un complex de subsidiaritate lui Adam; Evei, de și mai accentuată inferioritate.
Putem vorbi de cel puțin două contexte ale nevoii de interdicție, pe care, însă, le va produce, la urmă, acest complex dezlănțuit: răzvrătire, din sentimentul trufiei creaturii inferioare, de a nu se fi știut prima ori de a deveni majoră, prin forța cunoașterii, care ar fi opacizat principiul optim al creației, după chipul și asemănarea, sau, dimpotrivă, supunere până la a-ți pierde, ireversibil, vocația bucuriei. Al treilea, dedus din tendințele extreme ale primelor două situații, ar merge spre diminuarea capacității de discernământ arhaic, concomitent cu amploarea schimbărilor în vasta natură, în favoarea unei adaptabilități salutare la noul tempo.
Odată cu evenimentul erorii, s-au acutizat, din voință divină, impusă în blestem, diferențele între caracterele unor specii diferite, șarpe și om.
Ispita s-a produs neașteptat, aproape fără destin. În circumstanțele Edenului, noi, generația de astăzi, de exemplu, ne-am mai fi născut?
După alungarea din Eden, creația universală s-a comprimat sub forța altei dimensiuni, timpul. Ne-am fi născut, dar fără povara timpului și a spațiului magnetic.
Adam fusese creat ca o mașinărie perfectă, fără posibilitate de sucombare sau de îmbolnăvire. Interdicția imperativă provine de la previziunea divină că omul, deprinzând independență în gândire, va interpreta eronat unele idei personale, în reevaluare de sine și deci, de manoperă, fără să aibă revelația sursei întregului rău, șarpele, căruia îi putem bănui, pentru atunci, prezența altui aparat de locomoție, precum și capacitate manipulantă în comunicare. Ce ar mai fi însemnat starea de liber arbitru, de rațiune individuală? Trufie.
Unii susțin că vina șarpelui e similară în echivalență unui simplu rol pe care l-a primit în destin, așa cum Iuda, mai târziu. Influența răului nu se putea consemna mai înainte. Adam era singur și în totală credință. Trăia în contemplare și în melancolia tăcerii. De la Dumnezeu nu putea primi decât sfaturi sau, în continuare, porunci. Comunicare directă și pe picior de egalitate nu avea cu nimeni. Nici monolog nu rostea. Pe alocuri, monologul presupune dezacord, individualitate manifestantă în idee și ideile rostite, pe vremea aceea, aveau ecou imediat în faptă. Ne aflăm în primele momente ale creației și mai aproape ca oricând, de forța logos-ului care memorase șoapta creatorului „după chipul și asemănarea”. Un atribut al Demiurgului este împlinirea prin simplă reflecție.
De unde eventualitatea erorii? Creația fusese dezintegrată, prin îndepărtarea coastei din trupul bărbatului, deși obiectivul intervenției era de reprimare a slăbiciunii în unicitate / singurătate, a tristeții probabile. De ce Dumnezeu n-a creat altă ființă infailibilă, distrugând omul? A încercat, dar pentru un singur om drept pe pământ, pentru Noe, a salvat specia. Știa că poate veni Adam perfect, Iisus.
În ce fel? Sau: ne-am fi născut dacă Adam și Eva ar fi rămas în Eden? Ca astăzi, nu, pentru că, după Biblie, felul nașterii actuale e forma împlinită a cutumei aruncată asupra Evei, de Dumnezeu. Dar chinul facerii poate spori dragostea pentru noul copil, și o amploare în dragoste etalează nevoie de Dumnezeu. Acesta să fi fost și rostul blestemului și să nu fi fost spus din obidă, ci din previziunea exactă asupra evoluției lucrurilor?
Depărtarea de spațiul inițial, ale cărui dimensiuni să fi fost prea puțin distincte, a dus la o dinamică aparte în toate. Pe undeva, starea edenică trebuia să fie atinsă și constrângerea insului de către timp, sfidată. Noi deținem o posibilitate de a afla despre atmosfera epocilor trecute: redactarea de cărți. Dar ce ocazie au predecesorii noștri de a previziona fragmente din prezentul nostru, în afară de faptul că eu mă consider un reprezentant al lor?
Viața de apoi asigură fluența dintre om și viitorul oricât de îndepărtat. În fizică, timpul se consideră altă dimensiune, ca spațiul, de exemplu. Paralel cu viața de apoi, mașina Domnului pentru noi, trebuie să inventăm un vehicul al călătoriei în timp. Construirea lui devine posibilă când nivelul de conștientizare rămâne în proporție de standard și în acord cu sursa de bine din noi, adică să ne gândim exclusiv la ceva, la Iisus, de exemplu, fără să ne intersectăm cu alte idei.

(Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 9 / 2009)

Între timp, trimisesem mesaj amicului Alex B., dar, pentru că nu-l citise devreme (am expediat mesajul pe la 14,30), m-a sunat la 20,46: „Hai! că vin la tine. Mâine, am meseriaș la lucru și nu știu dacă pot scăpa” etc. „Eu sunt în pat, m-am încălzit și nu mă ridic nici de-al naiba. Unde mai e deschis la vulcanizare, la ora aceasta?”. „Hai, mă, că este. Uite, la ASCET”. „Ăștia nu au deschis nici sâmbăta, pe zi, darmite acum”.

A rămas să mă ajute a doua zi. Care zi, evident, a venit, ca toate din calendar, dar și Alex a sosit, pe la ora unsprezece.

Era ploaie și rece.

Am încercat, întâi, cu aparatul meu, conectat la brichetă. Nimic. Am verificat compresorul și la bricheta mașinii lui Alex: era bun (și nou); pentru a-l conecta la mașina lui Alex, aveam nevoi de o înnădire, executată cu dibăcie, bineînțeles, de către amicul meu. „Ții așa!” îmi indica, de zor, poziția degetelor. „Dacă mă pișcă, îi dau drumul”. „Nu, pentru că se face scurtcircuit și mi se afumă siguranțele”.

Cauciucul s-a umflat, Alex B. s-a dezumflat: „Cât de depășiți suntem!” mi se adresează. „Nu suntem în stare nici măcar o siguranță să schimbăm” (se referea la siguranța de la mașina mea. A constatat el că ar fi arsă). „Depășit ești tu. Eu mi-am asumat că sunt perimat în acest domeniu, dar tu, o legendă a fizicii, nu ai voie”. A tăcut, zâmbind.

„S-a oprit” m-a semnalat, panicat. „Ce presiune este, de 1,8? La presiunea aceasta, scrie în prospect, se oprește și, din acest moment, mai am șapte minute să ajung la vulcanizare sau opt kilometri de parcurs”.

Alex B. era surprins de informațiile precise pe care le declaram.

Am sărit în mașină, i-am mulțumit și am întins-o. După vreo doi kilometri, am observat, în oglinda retrovizoare…

(Va urma)