Vinerea trecută, în timp ce Liviu J. mă întreba, la telefon, dacă i-am citit cartea, iar eu îi spuneam că nu, pentru că nici nu am luat-o din mașină: „Ia stai să mă uit! Poate o și prezint undeva”, am descoperit că am pană la roata din spate, pe stânga. Mi-a pierit entuziasmul, devenind preocupat de felul în care voi manipula compresorul din portbagaj (nu-l mai folosisem niciodată). Am încheiat convorbirea cu Liviu, căruia, între timp, îi venise în minte o soluție, întrucât și-a depanat bicicleta, de câteva ori: „Vezi că este o pastă care”…

Am intrat în casă, am deschis televizorul, pentru a urmări meciul Craiovei (eu țin cu ambele echipe Craiova) și l-am sunat pe Tavi Marcu. (Îl întâlnisem, ultima dată, în parcarea din fața blocului său: ținea compresorul, identic cu al meu, în mână, pentru a verifica presiunea din pneuri). M-a asigurat că este o nimica toată, că, indiferent cât de lăsat este cauciucul, compresorul îl ridică. Apoi, am discutat, timp de o oră. Între altele, Tavi a făcut o constatare inedită: standardul de viață este superior celui din anii nouăzeci. După calculele lui, raportate la prețurile unei mașini medii și ale benzinei, suntem cu peste cincizeci la sută mai sus decât atunci (adică ne-am permite mai multe, este mai bine în prezent). „Gol!” îl aud. „Unde?”. „A dat Craiova gol”. Deși urmăream același meci, acțiunea era pe la mijlocul terenului, la televizorul meu. Decalajul provenea de la semnal – mult mai târziu se propulsa la mine. După aceste mirări în duet – eu chiar mă gândeam că am în telefon pe Nostradamus (am avut un astfel de gând, nu glumesc!) -, Tavi a schimbat subiectul: cum o ducea el ca student la Mioveni, înainte de 89, că nu-și putea achiziționa un abonament la specială (autobuz al fabricii unde lucra), întrucât nu avea buletin de oraș, că avea un program strict (deșteptarea la ora șase dimineața), că stătea la coadă să ia o pâine pe cartelă, cum se oprea curentul electric din senin, că nu știe cum a îndurat frigul, iar, astăzi, fiul lui cum simte puțin rece, deschide centrala etc.

Când l-am auzit vorbind despre frig, mi-am amintit și eu cum stăteam cu picioarele pe caloriferul rece, în sufragerie, așteptând ora nouă seara să „vină căldură”. Discuția m-a indus unui mediu bizar, similar celui din romanul O mie nouă sute optzeci și patru de George Orwell. De fapt, chiar în acel an eram.

(Va urma)

Mai rar am prilejul să mă întâlnesc la jumătatea drumului dintre veleitățile de cronicar și plăcerea intimă de a regăsi în paginile altcuiva, tușe asemeni lungimii mele de undă sufletești, – căci, poezia, nu-i așa, are și un rol vindecător cum se cade împletit pe trupul iluziei- cum se întâmplă în cazul de față cu volumul poetului Dan Ionescu, volum apărut în condiții grafice excepționale la Editura Scrisul Românesc, în anul 2008. Excursul poetic din volumul mai tânărului confrate, este neîndoios o invitație la filosofie pe tema dualității ființei surprinse în ipostaze dintre cele mai faste spiritului creator, palpând aura unui îndepărtat, misterios ev antic, judicios traversând epoca luminilor și ajuns până în zilele
noastre sub forma unor texte incontestabil valoroase, învelite într-un vag parfum de fină metaforă. Raportarea la ilustre figuri din istoria inteligenței clasice universale, constituie pentru autor un bun pretext de meditație și constructivă reflexie, fiindcă acolo unde convenția dintre cultură și talentul nativ rotunjesc un pact favorabil pentru cititor (în speță, unul cu pretenții excesiv emancipate), Dan Ionescu reușește adevărate exerciții de virtuozitate stilistică, pentru care orice bun cunoscător în materie se poate declara pe deplin mulțumit. Preventiv, cum nu mi se prea întâmplă cu alte cărți ajunse la mine din dorința unor autori curioși să afle cu câtă grație bate câmpii un amărât de cronicar, am citit de două ori prefața criticului Dan Cristea la volumul în discuție, uimindu-mă că dumnealui ocolește orice angajament „ pe temă” mulțumindu-se cu câteva reflecții, dar și expediind restul în sarcina potențialilor comentatori mai mult sau mai puțin de meserie. Incitant, am purces la lectura propriu- zisă și revelație!
Despre cartea lui Dan Ionescu este cu neputință aproape să te pronunți expeditiv (cu excepția prefeței aici, căci, atât forma cât și conținutul poemelor, ca să nu mai vorbim de mesajul transcendent al ideilor în timp, fac neîndoios obiectul unor studii de caz pe măsura criticii aplicate, exclusiv. Ori, cum bine zice Dan Cristea… Personal, după legi și reguli ce nu au nimic aproape de a face cu spiritul academic, am căutat să ajung la autor cum am crezut eu mai bine de cuviință, aflându-l izolat cumva, și însingurat foarte într-o existență trufaș-cărturărească, riscând să piardă mult prea devreme legătura dintre surâs și lacrimă, de dragul inegalabilei ce-i drept, marmure de Carara. Dar cine sunt eu să-mi îngădui a certa, fie și numai prietenește, un asemenea poet cum este Dan Ionescu? Poate, Marea eternă să ne adune umbrele într-o zi, când sper să ne aflăm încă la țărmul dintre „ aici” și pulberea stelară, noi și iluzia… Altfel, cartea mi-a plăcut enorm. De ce? Pentru că a fost scrisă de un poet „ singur printre ai lui” și poate stârni polemici demne de un mare creator.

Ave!
P. S: m-am ferit ca de foc să nu dau citate, să scot din context un poem sau altul, acceptând „jocul” extrem de serios al autorului, tocmai spre a nu aduce vreun prejudiciu întregului de
dragul părții.

Dan Ionescu
VIS VISUS sau Forța Visului
Editura Scrisul Românesc, 2008

Suntem oameni...
Vremea râde, cum vrea, 
de noi:
ne pune riduri pe chip,
ne dă bastoane în mâini și pe spate...
Ne ia tot ce poate,
până la ultima suflare, 
însă pe tine, Luminem, nu mi te smulge
din suflet.
Zâmbetul tău a fost raza mea
de siguranță. 

Obosit, Diogene s-a acoperit cu straiul de lână moale și a tăcut. Gândurile pe care le mai formulase, dar nu apucase a le transcrie pe foaie, au renăscut din fundul butoiului, cu altă rezonanță, mai pregnantă; se ridicau în picioare, ca stafii, jucând țonțoroiul peste trupul său, în timp ce el somnului i s-a dedat. 

Am rămas cu o carte de la tine
și cu o strângere în brațe,
pe când destinele noastre se distanțau,
dar vocea iubirii adevărate își sună în mine,
din cornul speranței,
farmecul tainei nemuritoare. 

După ce am primit șutul pasului înainte,
de la cine nu merita deloc atenția mea,
m-am dus la mare, 
să mă scald.
Nici atunci, 
nu mi-am îndreptat gândurile spre tine, 
Luminem. 

La ce m-au ajutat înstrăinările
de tine, care, de fapt, erau de mine însumi?
-La nimic! Doar au adus răutatea altor relații
în viața mea și mă zbăteam să le dezleg. 

(Va urma)

În singurătate, 
mă agăț de posibilitățile 
de a nu ne fi ratat legătura - 
atât de cald începută!
Mă doare mult că eu am rupt-o. 
Deși aveam timp,
nu am mai avut inspirația de a o relua. 

Nu-s decât un om
și mă împiedic în angoase, 
mai mult decât oricine,
deși, în aparență,
sunt sprint. 
Oh, Luminem, 
lacrimile-s fierbinți pe obraji. 

Un demon a schimbat ceva în mine...
Nu înțeleg 
unde era Dumnezeul meu, 
pe care-l proslăvesc?
De ce m-a lăsat pradă obsesiilor obositoare?
Poate calea filosofiei mele 
să mă fi sustras celeilalte părți,
despre care nu scriu, 
întrucât nu am cunoscut-o,
a fericirii adevărate?
Nu oricine crede în ce face, 
ori eu așa am fost mereu: 
am mers până la capăt. 

(Va urma) 

Diogene visează 


Brațele de vis ale fostei prietene
se întind și-l cuprind. 
-Nici muză nu am ajuns a-ți fi, 
decât foarte târziu...
Ne-am plimbat de două ori cu șareta,
prin oraș. 
Of! Ai crezut că botul unui cal 
m-a atins, 
la un popas. 
În părul meu lung,
ai observat urme de bale. 
Te-am sfătuit să stai liniștit. 
M-ai ascultat. 
M-ai strâns de mână mai tare:
„Vizitiu, spre soare-răsare!” ai strigat. 
Nu am uitat 
(vorbele tinerei conturau amintirea)
cum m-ai dezmierdat și mi-ai promis
că vei avea mai multă grijă:
„De-acum înainte, 
în calești cu protecție urcăm!”. 

-Forma gurii tale, 
mormăia Diogene în somn, 
îmi părea ușor stranie,
dar era tiparul perfect,
care-l întrecea, prin finețe, 
pe-al lui Venus, din statuie. 
Buzele-ți erau mai reci...
M-am sfiit să te sărut prelung, nici astăzi, 
nu știu de ce. 

-Te vedeam, deseori, atât de abătut,
vorbind cu exuberanță
despre noua-ți cucerire.
Mă simțeam pierdută,
ca într-o apă. 
Înghițeam în sec,
sperând să revii, cândva, la mine,
dar tu, 
dragul meu,
te deprinseseși 
cu suferința în iubire. 
Acum, 
pașii mei răsună în alt oraș,
casa mea este zgomotoasă,
de câte suflete adăpostește. 
Eu însămi-s,
pentru unii, mamă,
pentru alții, 
în curând, bunică...
Soție, în suflet,
doar ție ți-am rămas. 
Calea ta este atât de aspră,
numai tu îi reziști
și-i urmezi, neclintit, scopul,
de a fi exemplu în istorii.

-Pentru tine, oh, Luminem! 
aș da, pe apa sâmbetei, renumele
pe care singurătatea între oameni 
îl desăvârșește,
aș rupe tratatele mele întregi. 

-Și unde să mergem?
Viețile ni-s ocupate de alții...
Adineauri, femeii din vecini 
i-ai dus un peștișor de aur,
căruia, 
dacă i-ai fi pretins, 
ne-ar fi întors pe amândoi în timp,
la izvoare. 

-O, Luminem, stai! 
a strigat Diogene 
și s-a deșteptat
și mai mult tulburat.

Se lăsase de-a binelea seara. 
Cu ochii plânși, 
Diogene revine la principii.
Începe să cearnă.
Ce a fost, 
dus este în matca vremii. 
Anii mi-au zburat de sub nas,
ca foile, în suflarea vântului. 
Nu am întemeiat nimic, 
decât o teorie: 
de rigorile ei să mă țin!
Pot exista, 
fără mare lucru,
în traiul meu zilnic,
precum pasărea în cer 
nu pretinde văzduhului nimic, 
decât să o susțină în plutiri. 
Ce a fost, 
s-a întipărit în realitate. 
De schimbat, 
este aiurea a se crede 
că se poate. 
Să zicem: 
cobor din trăsura,
care mă duce 
de pe țărm, unde zac,
în fața Academiei, 
în urmă cu treizeci de ani. 
Am ajuns în momentul întâlnirii mele
cu Luminem. 
Îi repet vorbele. 
Acceptă. 
Drumurile pe care le-am făcut de atunci,
vorbele, 
înălțate ca zmeiele în lume, 
tot nu se vor șterge, 
nici paginile scrise. 
Evidența mea a fost în zig-zag. 
Pașii m-au dus care încotro.
Am fost vizualizat de către oameni,
unii celebri,
precum Alexandru cel Mare. 
S-au născocit legende.
Pe bucăți va fi a doua existență,
în paralel cu vechea mea viață. 

De la punctul x, 
am zburat ca săgeata,
la punctul y,
însă din mintea oamenilor, 
nu m-am mișcat. 

Ajung la aceeași plecare,
din urmă cu treizeci de ani și ceva.
Îmi reiau traiul 
cu sentimentele și reflecția de acum,
mai vesel și în vigoare,
dar contemporanii mei 
rămân în aceeași realitate. 

În ziua..., la ora..., 
mă înființez cu nonșalanță,
în fața Academiei, 
ca să o luăm de la capăt;
mă dau pe mine, cel de atunci, la o parte,
înlocuiesc zestrea de evenimente 
(plimbarea noastră în parc 
sau ce ne vom fi spus noi),
a momentului respectiv, 
cu nimic,
dar aceia (care m-au întâlnit)
mă țin minte cu vorbele și
gesturile mele de la întrevedere. 

Eu, 
în armonie cu tânăra Luminem,
voi începe să contrazic,
prin altă conduită și stări,
tot ce am trăit.

Traseele efectuate și în parcurgere
vor converge, probabil.  
Mă voi întâlni eu cu mine însumi.
Ne vom uita,
ca în oglindă,
unul la altul. 
Cum îmi voi vorbi eu,
cel de mână cu fata,
mie, celui de pe țărm? 
Ce înțelegere aș putea avea eu,
cel din prezentul acesta,
față de mine, însoțit de iubirea 
vieții mele? 
Cum ne-am privi în ochi?


Diogene față în față cu sine

Culmea ar fi să fiu invidios pe mine însumi.

Ecourile bucuriei celui îndrăgit de Luminem 
vor vibra și în inima mea, 
a celui întristat, pe țărm?
Hm! Aș prefera 
să fiu înghițit eu, cel însingurat,
de mine însumi, cel fericit. 

Filosoful interior, 
care voi fi devenit, 
cum se va împăca, 
vreodată,
cu mine, cel de la suprafață?
Ce supliciu pe biata fată!
La vreo emoție, 
să iau cuvântul, 
dinăuntru,
și să mă judec fără țel:
„De ce te-ai dedicat trăirii puternice?
Unde este stoicismul, 
a cărui lumină am stors-o 
din candelele de la capul de mort?
Îți omori singur personalitatea.
Te-ai pierdut, pentru un sărut anemic
și ai ajuns la mâna fetei,
cârpă în iubire.
Te simți grozav, când praful 
de pe bibelouri îți afundă nările?
Vai de plămânii tăi!”.

Prevăd că m-aș tachina 
la nesfârșit. 

Într-un final, 
filosoful din mine va piere,
dat cu capul de toți rărunchii mei,
însă o idee cicălitoare tot 
mă va fi semnalat.

Un Diogene mai echilibrat,
nu auster 
voi fi în calea lumii. 


Aceasta a fost ultima cugetare din acea zi. 
Obosit, Diogene s-a acoperit cu straiul de lână și a adormit. Gândurile pe care le mai rostise, dar nu apucase a le transcrie pe foaie, au renăscut, din fundul butoiului, cu altă rezonanță, mai pregnantă - se ridicau în picioare ca stafii, peste trupul firav, în timp ce el, omul gânditor, se dedase, demult, somnului.   



Ochii tăi, Luminem, 
vor citi, vreodată, pagina aceasta?

Când vom pluti spre lumea de apoi
și ne vom uita în jos, la planetă, 
vom fi zgâlțâiți de regretul 
că nu am fost în stare de a ne regăsi, 
pentru a ne trăi armonia sufletească. 

Față de vecia neagră, 
ce ar fi fost viața noastră?
-O scânteie! care, în ființa noastră,
ar fi durat fericirea
și, față de infinit și univers,
noi înșine, uniți în iubire, 
ne-am fi părut zei, 
stăpâni ai clipei nemuritoare. 
Raportul nici nu ne-ar fi interesat.

Ni se vor face lacrimi sufletele
sau resemnarea ne va salva, iar, de la dizolvare?

În viteza spre renaștere,
o, ce optimist sunt!,
vom fi trași de mânecă de către eoni, 
pentru a vedea ce am pierdut din viață,
pentru că nu am mers pe mâna alegerilor 
interioare,
ori eu nu aveam decât una de efectuat
și încă din începutul tinereții,
când prunului îi vine floarea, 
cât roata,
în cămașă. 

Am fi alergat unul după altul, Luminem, 
pentru a prinde clipa, 
ca pe fluturi. 

Adierii de zefir, atât de fine, 
i-aș fi poruncit să te mângâie,
în locul meu. 
Pentru a nu te fi văzut îmbufnată,
te-aș fi luat în brațe,
la finele fiecărei zile,
când soarele 
sapă, cu lăbuțe de câine alb, 
în pământul zării, să se culce. 

Îmbrățișarea mea 
ar fi avut ardoarea atâtor raze,
câte din cer învârtesc planeta,
vara. 
Ți-aș fi recitat din Ovidiu,
ai cărui pași ating marea
sau din Homer,
pasajele despre Hera. 
Tu ai fi râs, 
tupilată după scaunul din dreapta.  

Ca piersicile-n pârg,
vara ne-ar fi fost dulce...
În septembrie, 
ne-am fi hrănit cu struguri, dimineața,
iar gutuilor,
până la a le fi deprins nuanța, 
nările mele pe tine te-ar fi avut captivă,
sub formă de parfum. 
Atât de integrată,
doar iarna, prin zăpezi,
te-aș fi lăsat să ieși, 
la schi. 

-O, dragul meu,
mi-ai fi cerut, 
supusă de amor:
pântecul meu vreau
să poarte față de om, 
nouă asemănătoare,
când primăvara își urcă floarea
în pomi. 

(Va urma) 

Am fi alergat unul după altul, Luminem, 
pentru a prinde clipa, 
ca pe fluturi. 
O, te-aș fi cuprins în brațele mele, 
de atâtea ori!
Adierii de zefir, atât de fine, 
i-aș fi poruncit să te mângâie,
în locul meu. 
Pentru a nu te fi văzut bosumflată,
te-aș fi sărutat,
la finele fiecărei zile,
când soarele 
sapă, cu lăbuțe de câine alb, 
în pământul zării, să se culce. 

Îmbrățișarea mea 
ar fi avut ardoarea atâtor raze,
câte din cer învârtesc planeta,
vara. 
Ți-aș fi recitat din Ovidiu,
ai cărui pași ating marea
sau din Homer,
pasajele despre Hera. 
Tu ai fi râs, 
tupilată după scaunul din dreapta, 
al mesei, la care am fi dejunat.  

(Va urma)

Ochii tăi, Luminem, 
vor citi, vreodată, pagina aceasta?

Când vom pluti spre lumea de apoi
și ne vom uita în jos, la planetă, 
vom fi zgâlțâiți de regretul 
că nu am fost în stare de a ne regăsi, 
pentru a ne trăi armonia sufletească. 

Ni se vor face lacrimi sufletele
sau resemnarea ne va salva, iar, de la dizolvare?

În viteza spre renaștere,
o, ce optimist sunt!,
vom fi trași de mânecă de către eoni, 
pentru a vedea ce am pierdut din viață,
pentru că nu am mers pe mâna alegerilor 
interioare,
ori eu nu aveam decât una de efectuat
și încă din începutul tinereții,
când prunului îi vine floarea, 
cât roata,
în cămașă. 

(Va urma)

Ochii tăi, Luminem, 
vor citi, vreodată, pagina aceasta?

Când vom pluti spre lumea de apoi
și ne vom uita în jos, la planetă, 
vom fi zgâlțâiți de regretul 
că nu am fost în stare de a ne regăsi, 
pentru a ne trăi armonia sufletească. 

Față de vecia neagră, 
ce ar fi fost viața noastră?
-O scânteie! care, în ființa noastră,
ar fi durat fericirea
și, față de infinit și univers,
noi înșine, uniți în iubire, 
ne-am fi părut zei, 
stăpâni ai clipei nemuritoare. 
Raportul nici nu ne-ar fi interesat.

(Va urma)