Inima, 
ținând în brațe apogeul sufletului,
palpită animat,
în aplauzele muzelor,
care, fără a cânta poetului, 
riscă a rămâne afișe pe stâlpi...

Cu tălpi ușoare,
prin fulguiri și ploi,
s-a întors primăvara -
tolănită în șezlong, 
deja își numără păsările cocoțate în pomi
și le dă glas vesel în pieptul ca suveica. 

Astăzi, 
când pământul n-a rămas într-un picior să țopăie pe axă,
precum așteptară demonii dezastrului,
ci, iată-l! învârtit de mâna Domnului, 
dă uitării stânca pe care însuși Prometeu a zăcut, 
de ce, vestalelor, vă faceți bagajele,
pentru a urca în miraj? 
Pentru ce vă munciți 
să treceți vămile, înspre Olimp? 

Una dintre voi, 
vestalelor în răzvrătire,
ca apele ieșite din matcă, 
a luat cu sine o floare de liliac mov,
sub vestmânt, la piept. 
În vorbă cu tatăl vostru, 
leneș răsfrânt în jilț, 
el a mirosit. 
-Apropie-te! Zeus a zis.
Ce este parfumul acesta?
-De la floarea de liliac - 
pe pământ, a înflorit. 
-Și voi, 
de la tăria miresmei, 
ați greșit căile de zbor 
și înspre mine, bosumflate, 
ați pornit?  Mai mult de atât,
vă aud fredonând cântece de copii.
-Iertare, tată! ați îngăimat
și v-ați întors în poiană. 
Din pagină, 
gura poetului vă implora: 
„Veniți, privighetoarea cântă 
și liliacul e înflorit!”.
E! ca din boxă versul
(trecut sub tăcere, odinioară)
vă părea a răsuna.
(Va urma)