-Iona! Iona! Iona! Pe malul mării, 
acest strigăt se înălța ca o torță
(care punea soarele în umbră,
prin intensitate). 
Când se pregătea 
să încheie verificările de sine, 
să-și asume 
propria singurătate,
lui Iona i se răspunde, totuși, 
din apropiere, însă nu de către ecou,
care intrase, parcă, în mormânt.

-Tu strigi la tine însuți?
Ai înnebunit? 
Se poate?

Nedumerit,
Iona se uită în jur.
Nu depistează nimic semnificativ. 

Preocupat de ceea ce îi picase în plasă 
(bolovani peste bolovani -
intrase la idei 
că marea este pe sfârșite), 
Iona, pescarul, 
nu observase 
că monstrul din ape îl pândea
(așteptând să-l înghită). 
Apelul la sine al omului 
se pierdea în gura căscată a balenei
și, de aceea, 
ecou la numele său nu afla. 

Dojana falsă venea din propriu-i gând, 
nicidecum de la vreo entitate
supranaturală,
în care el, oricum, nu credea;
era prins de alte idei, 
ale metempsihozei, 
de ceea ce mai auzise, despre aceasta,
pe acasă. 

„Dacă naufragiații ar țipa toți,
deodată”, gândea Iona,
„marea s-ar umple,
ca un pahar de apă
(pe care Neptun 
nu l-ar mai aduce
întreg la masă,
pentru a-și astâmpăra setea. 
Ha! Ha! Ha!).  
Apoi, s-ar putea crede 
că este o jelanie absolută.
Umflată de lacrimi,
marea ar răbufni în valuri, 
pe afară; a fost văzută 
ciocănind în uși,
cu un peștișor de aur, 
scos, ca o minune,
din palmele ei sărate.
Cum au deschis, 
oamenilor le-au intrat valurile în case,
răscolindu-le rafturile și viețile”. 

(Va urma)

-Iona! Iona! Iona! Pe malul mării, 
acest strigăt se înălța ca o torță
(care punea soarele în umbră,
prin intensitate). 
Când se pregătea 
să încheie verificările de sine, 
să-și asume 
propria singurătate,
lui Iona i se răspunde, totuși, 
din apropiere, însă nu de către ecou,
care intrase, parcă, în mormânt.

-Tu strigi la tine însuți?
Ai înnebunit? 
Se poate?

Nedumerit,
Iona se uită în jur.
Nu depistează nimic semnificativ. 

Preocupat de ceea ce îi picase în plasă 
(bolovani peste bolovani -
intrase la idei 
că marea este pe sfârșite), 
Iona, pescarul, 
nu observase 
că monstrul din ape îl pândea
(așteptând să-l înghită). 
Apelul la sine al omului 
se pierdea în gura căscată a balenei
și, de aceea, 
ecou la numele său nu afla. 

Dojana falsă venea din propriu-i gând, 
nicidecum de la vreo entitate
supranaturală,
în care el, oricum, nu credea;
era prins de alte idei, 
ale metempsihozei, 
de ceea ce mai auzise despre aceasta,
pe acasă. 
(Va urma)

Viața mea cu Luminem 
ar fi fost mai senină.
Of, ce povară este dragostea,
care se cuvine a-mi aduce 
bucurie interioară. 
Totuși, de ce-mi este tristă inima? 
De îndoială!

Cu Luminem nu aș fi ajuns 
niciodată jos,
nici nu m-aș fi gândit la atâtea probleme. 
Ea era blândă, 
cu ochi de porumbiță. 
Cât de mândră era de mine!
Și am rănit-o...
Nu mi-a reproșat nimic, 
niciodată. În continuare, a așteptat
să o ridic,
din oceanul vieții, 
pe corabia mea (cu pânze înălțate 
în visuri) și împreună să mergem departe, 
pe culmi, lângă vulturi. 
Acolo, în soare, m-aș fi refugiat 
sau oriunde sufletul meu
ar fi avut ambiție să fie 
rege al traiului în armonie. 
Și am stricat ansamblul, 
luând-o pe alt drum,
depărtabil,  
cu fiecare zi ce trecea,
de laptele și mierea 
întâmplării potrivitoare
cu Luminem a mea. 

O dată am atins stelele
și lumina lor m-a orbit.
Nu am mai văzut 
cât de grozavă era Luminem. 
 

-Iona! Iona! Iona! Pe malul mării, 
acest strigăt se înălța ca o torță
(care punea soarele în umbră,
prin intensitate). 
Când se pregătea 
să încheie verificările de sine, 
să-și asume 
propria singurătate,
lui Iona i se răspunde, totuși, 
din apropiere, însă nu de către ecou,
care intrase, parcă, în mormânt.

-Tu strigi la tine însuți?
Ai înnebunit? 
Se poate?

Nedumerit,
Iona se uită în jur.
Nu depistează nimic semnificativ. 
(Va urma)

„Din pomul vieții, 
anii au căzut ca merele” 
(își continuă monologul
Diogene). 

„Ce demon a sălășluit în mine, 
de am părăsit-o pe Luminem? 
Și pentru cine? Pentru o fată,
dând din cap, aiurea, 
pe scară! 
De către cine a fost insuflată opinia,
că este mai grozavă șuia? 
De atunci, 
m-am dus tot în jos, 
până în butoi. 
Nu am mai avut parte de dragoste 
adevărată. 
Dar ce înseamnă sintagma aceasta? 
Hai să fixăm!
1. Sufletul să fie ușor, 
ca pasărea în cer
și bucurie neprețuită 
să simți în piept. 
2. Ca Ulise în naufragiu, 
Doamne ferește!
de-ai fi, 
să ai de ce să te agăți, 
pentru a ieși la suprafață, 
anume, de ultima speranță: 
Penelopa-ți fascinantă,
zece ani și mai bine, 
te așteaptă dreaptă”. 

(Va urma)

Astăzi, 
când își întrevede fosta iubită.
nu mai simte nimic, 
decât indignare. 
îi vine să-și dea pumni în cap...
În loc să-și fi conceput teoria, demult, 
pe când tocea la Academie, 
el se risipea în trăiri profunde.
Se temea, vai! să nu fie părăsit. 

„Pentru cine am pierdut ani din junețe?”,
se întreabă în butoiul alegoric. 
(Va urma)

Cei doi s-au hotărât:
-Hai să-i dăm o iubire grea
(aproape de intensitatea 
penitenței tale, care, astfel, 
se va dilua),
de care să nu scape, 
decât peste ani, 
când i-o veni mintea la cap! 

-Of, și-am tras! a confirmat omul. 
A îndurat, săracul, 
nenumărate mofturi, 
din partea unei femei, 
care avea dansul în sânge
(exact cum se spune). 
Se complăcea în ceea ce trăia,
fiind convins
(amăgire cruntă!)
că femeia 
se va cizela, 
însă nu... Experiența 
i-a inspirat aforismul: 
Nu poți schimba, niciodată,
pe nimeni,
oricât de mult ai încerca. 

(Va urma)

Lui Adam i s-a înmuiat inima,
pentru titanul aflat la ananghie
(aflase despre Prometeu
că este fratele lui Atlas,
cel care, 
vânjos din cale afară,
ține pământul pe umeri). 

Într-o seară, 
nu știu cum, 
eu însumi i-am auzit șușotind
despre Diogene - 
să-l împovăreze cu o dragoste, 
ale cărei rădăcini erau spini. 

Adam deschisese o carte,
rămasă în mână, 
pe când a coborât din Eden,
și a ales, 
din capitolul unui secol trecut,
numele: „Diogene din Sinope”.
Din pedeapsa ta, 
i se adresa cald lui Prometeu,
hai să-i dăm ceva și unui om , 
să-i fie și lui greu. 

Adam și Prometeu
s-au vorbit între ei.

Dragostea este o stare imaterială, care-l macină sau îl înseninează pe om. Joncțiunea ei cu veracitatea se face printr-un element de tranziție dintre material și imaterial, precum parfumul. Dintre atâtea nuanțe, dragostea despre care scrie Mihai Firică, în cel mai recent volum al lui, sugestiv intitulat Dragostea cu parfum de migdale amare (Editura Vinea, București, 2022), l-a deprins pe cel amar, datorită corespondențelor dintre migdale și parfumul pe care aceste fructe îl lasă la sublimarea lor în produse cosmetice.

Pentru dragoste în sine, așa cum este văzută de către Mihai Firică, există argumente în fiecare dintre poemele volumului (proiectat în două secțiuni: O singură aripă și Aripa absentă), dar mult mai tentante devin motivele care-i imprimă acesteia parfumul de „migdale amare”: 1. „Tu zâmbești doar seara”, 2. Plecările mele „de acasă și reîntoarcerile cât mai târzii”, 3. Atenuarea temerității de a visa, din cauza absenței celei pe care o iubește („Împachetez visul de insectă / în mii de gesturi cu care vreau să te surprind”), 4. „nu mi s-au mai potrivit pantofii de copil” (anihilarea inocenței de a mai crede în vorbe), 5. Speranța de a-și lua „La revedere!” și nu „Adio!” de la doamna Ofelia, 6. Persistența minciunilor („am mințit / pentru a nu ucide”), 7. Amintirile sunt atât de puternice, încât sunt identificate cu acele femei care i-ar fi putut fi mirese, 8. Complexul de a nu fi de piatră („Să nu te uiţi la mine ca la o piatră”), 9. Amărăciunea că nu i-au fost alături, în mod continuu, femei cu știință de carte („sunt doar un jurnal în care scrii în fiecare zi, / dar asta se învaţă la universitate / din cărţi cu file îngălbenite”), 10. Ignorarea numelui celei pe care a iubit-o, cândva („Am știut numele tău, dar l-am uitat”) etc.

Câteva dintre poeme, în special cele din secțiunea a doua, deschisă cu ex-librisuri, aparținând artistului plastic, Marcel Voinea, configurează personaje fabuloase, a căror latură vorace provine din cinematografia americană – aceasta ar afirma publicul tânăr, însă adevărata ei sorginte este mitologică: „A înghițit și noaptea. / Căpcăunul înghite orașe, / a prins în gheare cartiere întregi, / sfărâmă în fâlci case, / teatre, blocuri și locuri de joacă” (Cărți poștale nescrise). Atmosfera apocaliptică este înfruntată cu sânge rece de către un erou inedit, poetul însuși, a cărui însușire nu este neapărat vitejia exponentă, cât perseverența în misiune. El este un cititor înfocat. Din acest dezastru, desfășurat, cu violență, dinaintea ochilor săi, el urmărește a salva, de la incendiile spontane și în lanț, Jurnalul unei anume Katia, o tânără pe care, până la urmă, după cum suntem anunțați, o găsește fără suflare. La fel ca în balada Miorița, el nu știe dacă va scăpa cu viață din această mișunare incognito prin orașul răvășit de Căpcăun, însă nu mai vizează decât un singur scop, acela de a-și mulțumi și încânta sufletul cu însemnările din acest jurnal. Gestul final, de a rupe filele jurnalului găsit cu mult efort, este surprinzător și denotă exact ceea ce-și propune eroul nostru, de acum înainte, de a da naștere unui folclor urban și de a trimite mai departe supraviețuitorilor „cărți poștale nescrise” (prin viu grai, la fel ca Homer): „Jurnalul Katiei l-am găsit căutând-o. / Are doar câteva file scrise, / restul sunt smulse, / altele lipite cu sânge. / Le dezlipesc tăcut, / le memorez apoi rup totul”. Alt personaj, scos din istorie și devenit important mai cu seamă în vremea Revoluției franceze (1789), este călăul, a cărui prezență duce la frângerea elanului (aripa ruptă). Urma lăsată în timp de călău, ce a inspirat el oamenilor blajini, celor cu bune intenții, este permanenta îngrijire ca instrumentele casnice să fie bine ascuțite: „Plictisit, călăul a zâmbit când am pășit, / aliniați ca un stol care risipește primăvara, / apoi ne-a asigurat că va urma liniștea: / Am ascuțit tot, atent, ca un gospodar. // Securea strălucitoare a înverzit / în această primăvară” (Bucha). Cățeii pământului, vietăți mitologice, se depărtează, când „bunica trage sania pe zăpada roșie” (Totul s-a petrecut sub ochii noștri). Atât de rapid a fost efectul (alungarea câinilor pământului) și de surprinzător, în lipsa unor ritualuri ale comunității, după cum era de așteptat, încât turiștii „și diplomații” au început să frecventeze satul.

Lumea interioară a poetului este puternică. Lui însuși i se pare a locui într-o chilie, în care totul se prăbușește, fiindcă a ignorat conexiunea cu divinitatea: „Mintea mea, o chilie pustie. / Am uitat toate rugăciunile, / rafturile sunt rupte, / câteva icoane răsturnate” (KYIV). De la acest moment înainte, poetul iese din sine și colindă lumea (exterioară), care îi dezvăluie o priveliște lugubră, bacoviană, în acord cu propriul lui sentiment de deznădăjduire: „Alerg de-a lungul malului, / fluviul negru se tot umple de strigăte, / le tot aduce și duce. / Nu se mai oprește focul din cer, / pești multicolori de tablă pictată / au umplut cerul deasupra Kyivului”. Hoinăreala îi aduce dinainte și personaje colective, care-i inspiră sensibilitate și dorință de a ocroti pe cei stingheri, așa cum el li se revelă: „Mulțimea de mame și prunci freamătă / la gândul că ultimul tren n-a plecat” (În gara din care nu va mai pleca nimeni). În sfârșit, gara este adecvată regăsirii de sine și a iubitei, dar, din păcate, locul este spulberat de o explozie, în urma unui atentat cu bombă: „În afară de tine mai era cineva, / încăperea se rotea încet spre asfințit, / în cele din urmă nu s-a mai mișcat, / copiii păreau că dorm fericiți, / cu corpurile răsucite de suflul exploziei. // Trei cranii de cleștar / pe masa acoperită cu ziare”.

Tot ceea ce poetul a îndurat, cu vârf și îndesat, în viață și ne-a decriptat și nouă în chip metaforic, se adună într-un singur poem, care anunță începutul altei vieți, debarasate de simbolurile unor situații mai dificile: „Carnea dimineții o scot de sub unghii, / atât a mai rămas. / Zile și nopți mărunțite. / Ghilotina memoriei nu iartă, / cade, retează și tot așa. / Focul a pârjolit dealurile nopți de-a rândul. / Soldații ochesc tablouri, / zdrobesc bibelouri cu patul puștii, / minează locuri de joacă, / agață grenade de aripile îngerilor. // La un semn, ne-am urcat în vagon” (Fără zgomot).

Cartea lui Mihai Firică este de strâns la piept, după citire.