Cu excepția cărții de identitate, pe care am reînnoit-o, acum cinci, poate șase ani, în rest, am pozat, pentru toate celelalte, de la buletin (1984) încoace, fără a-mi fi propus, în geacă de blugi. De asemenea, pentru diplomele de licență sau masterat, tot în geacă de blugi, piesă vestimentară pe care am preferat-o vreme îndelungată și care atestă, într-un fel, spiritul meu sportiv, pe care îl mențin în continuare.

Pentru rețele, blog și eticheta de pe frontispiciul unei edituri virtuale, am fotografii cu mine în verde, tot din întâmplare, dar ce este mai surprinzător: în fundal, se disting mereu niște ferigi (precum aceasta actuală de pe blog). Care ar fi semnificația, nu știu, însă, bineînțeles, aș putea interpreta…

Când revăd aceste fotografii, nutresc o nostalgie aparte și, imediat, redescopăr starea sufletească pe care am avut-o, fie în perioada aceea, fie în momentul în care m-am fixat în fața aparatului, manipulat de angajați guralivi.

Când am mers pentru buletin, aveam impresia că este un prilej de a afla lumea despre mine, că ies în univers, născându-mă a doua oară, cu o viziune a mea asupra lucrurilor, dobândită din cărți și din școală. Am fost invitat de o voce, fiindcă siluetă de om nu vedeam – era ascunsă după o draperie, să iau loc. După ce aproape îmi pierdusem răbdarea, a venit în spatele acelui aparat imens, de cutie de lemn, o doamnă în halat albastru, care mi-a comandat rapid cum să stau și ce să fac. Atitudinea ei m-a dezamăgit, fiindcă mă așteptam la o altfel de primire în lumea maturilor, fiind gata a-mi pierde din brațe, ca pe bibelou, bucuria de a se releva, a acelui copil care încă eram.

(Va urma)

Astăzi, într-un anumit context, am vorbit despre… Ceva de felul că Romeo nu umblă prin orașul nostru, precum nici Julieta, sau poate nu știu eu, în orice caz, dacă vreunul dintre tinerii mei îi vede, să mă anunțe și pe mine; acțiunea piesei se desfășoară în Verona, dar nici acolo, astăzi, nu cred că mai dăm peste vreunul dintre acești protagoniști. Nici pe Angelina Jolie nu am mai văzut-o, parcă mi-a spus, cândva, că trece prin țară, dar a omis să mă sune, „știți care este actrița mea preferată?”. Am auzit tot felul de nume, de la Marilyn Monroe, la Brigitte Bardot și Sharon Stone. „Vreți să auziți numele actriței? Hm! nu prea sunteți convinși!”. Evident, ei erau foarte curioși. La auzul numelui, nu s-a auzit decât o singură interjecție afectivă: „Oooooo!”. Toți ochii au coborât pe telefoane: „Are atâția ani!”. Am ignorat apropoul implicit (care, oricum, este implicit; totuși, nu a fost formulat în cuvinte, ci în simple notificări de vârstă).

„Angelina Jolie: v-o puteți imagina înaintând o cerere de mână, ca scrisă de părinți, în care să fi încercat să fi mințit că nu a putut veni la școală, cine știe din ce motiv, iar ea să fi petrecut timpul cu verișorul din același cămin?”. Ipostaza a fost peste puterea lor de imaginație!

„Sau Brad Pitt sau Johnny Deep (cel care poartă cizme): parcă am auzit că, în școală, tot umblau, cu jalba în mână, să fie învoiți… Nu! Ei trebuie să fi urmat cursurile oră de oră, pas cu pas, cu ochii pe cărți și reviste de specialitate. Altfel, de unde să fi ajuns ceea ce o lume întreagă știe ce sunt? Pentru că, numai din talent, nu se poate! L-am văzut pe Brad Pitt în filmul A fost odată la Hollywood: a jucat impecabil”…

P.S.

Actrița mea preferată este Sandra Bullock!

„Întunericul din butoiul gol este mai mare decât negura de afară, din noapte” – trebuia să începi așa – m-a sfătuit iubita mea – pentru că butoiul nu are înăuntru un întuneric mai adânc decât noaptea și termină cu asta: „Supărat, butoiul intenționează să lovească pământul, dar nu se poate mișca, neavând picioare, s-ar distruge, rupându-se la pământ, pentru că noaptea este mai întunecată decât el… Bietul butoi!”.

„Dar tu mi-ai descris mai potrivit butoiul, adăpostul meu de lăcomia lumii, ai scris o poezie frumoasă în paralel”.

„Doar tu poți vedea o poezie în vorbele mele, dar te cred”.

„Inteligența ta ne conectează la idei noi, premergându-mi filosofia. A da cu burta de pământ – aveți o asemenea expresie în limba ta?”.

„Nu avem expresia aceasta”.

„Mă așteptam ca limba ta să fie asemănătoare cu greaca”.

„Limba noastră este slavă. Am înțeles că avem un singur cuvânt la fel, dacă îmi amintesc bine: kromidia (greacă) = kromid. Trăim pe micul teritoriu al țării mele Mari și suntem foarte amestecați. Știi unde este Kilkis? Acest oraș este în Grecia. Bunicii mei sunt de acolo”.

(Va urma)

Cum își înalță pomii floarea în soare,

ca un pas al fructelor care vin, îndulcite de speranța

de a fi gustate îndelung de gurile care nu mai sunt.  

Copiii urcă în pom.

Ei sunt fluturi ai vieții

și bat din aripi, hrăniți de soare.

În urechi, sună armonica.

Avioanele taie orizontul în două.

Mă duc spre o parte a lui,

unde mi-e casa.

O, cântecul păsărilor înviază spațiul!

Iată ce a înțeles macedoneana mea, din explicațiile despre butoi:

„Bolboroseala unică ignoră întunericul de care era atât de mândru și pune capăt fericirii sale. De enervare, butoiul își zdrobea burta de pământ, dar nu are picioare să-l scoată din lac”.

După ce am râs puțin, ascunzându-mi fața sub manta, am reluat explicațiile, cu mai multă răbdare: „Fericirea butoiului este legată de propriul întuneric. Oricât de întunecat este afară, din cauza norilor care acoperă soarele sau a ploii care izbește caldarâmul, totuși, butoiul știe că doagele țin captiv, ca să nu explodeze, un gol negru și accentuat. De aceea, butoiul zâmbește liniștit. Adăpostitul lui gol este mai adânc decât părăsirea de care suferă, pe bancă, o tânără în lacrimi… Raza care nimerește înăuntru, aducând sclipire, ignoră întunecimea de care era atât de mândru butoiul și pune capăt fericirii acestuia. Supărat, butoiul s-ar lovi cu burta de pământ, dar nu are picioare să se miște din loc”.

Când respir, mulțumit că am fost înțeles, macedoneana mă întreabă: „Ce reprezintă acel butoi?”. Atunci, pentru a anihila dubiile, desenez, cu nuiaua pe nisip, un vas etc., dar femeia mea adaugă: „Dar acest butoi are emoții!”.

(Va urma)

Poem apărut în volumul Sunt poet în fiecare zi

Fericirea butoiului din pivniță
e legată de propria-i întunecime.
Oricât de întunecat e afară,
din cauza norilor acoperind soarele
şi a ploii care izbeşte caldarâmul,
el ştie că doagele-i țin captiv, să nu explodeze,
un gol negru şi mai mare.
Surâde liniştit butoiul.
Adăpostitul său gol
e mai adânc decât al unei părăsiri de care suferă, în lacrimi,
pe bancă, o tânără.
Mustul care-l umple îl face mai greu
şi mai închis în sine, aducând înăuntru sclipire.
Gâlgâirea inedită îi nesocoteşte întunericul
de care a fost atât de mândru
şi-i pune punct la fericire.
De supărare, s-ar izbi cu burta de pământ,
dar n-are picioare s-o ia din loc.

*Poem din volumul Pauză romantică într-un veac precipitat

Carul e străbătut de umbra

voioasă a unei păsări în zbor.

Dau bice boilor pe drum.

În coarne, liliac mov le-a rămas.

Îl zăresc din fundul carului,

însă mi-e lene să mă ridic.

Privesc lateral, pe garduri.

Păsări tăifăsuiesc pe uluci.

Îmi arunc privirea pe spinarea boilor,

de la coadă, spre coarne.

O întindere mai mare în viața mea

n-am văzut. Thesalonikul, față de această spinare,

privit din zare, este destul de restrâns.

Îmi vine să merg pe spinarea

boilor, spre coarne și floarea de liliac

să mi-o asum cu maximă inspirare…

Iată-mă cu o vedere bovină, pe grumazul unuia,

ca alt jug. Lentila aduce la scara

pupilei de bou lucrurile.

Mi-e teamă de copilul în contrasens alergând.

Are, în ochelari, doi metri înălțime

și copilul sunt eu, din ținta vremii scăpând.

Hopul de aseară m-a redus pe mine, Aristotel (cel dăruit metafizicii), unei situații noi, de a analiza și compara vârfurile unor lumi oarecum diferite și nu aș fi vrut să mă înstrăinez eu pe mine însumi de cel care am fost până acum, fiindcă nu mi-ar fi proprii alte valori, dar…

Aseară, macedoneana mi-a dezvăluit cine este cu adevărat; deghizată într-o femeie simplă, care mi-a creat mereu sentimentul (convenabil, de altfel) că depinde de mine, de fapt, femeia mea face parte din elită.

-Mie ce îmi mai rămâne? am întrebat-o (și nu în glumă). Afrodita ești, educată și elegantă ești, înaltei clase aparții…

-Tu ești Aristotel al meu!

-De aceea, te urmăreau cei trei sute de spartani, fiindcă ei știau cine ești.

-S-au retras de pe listă, fiindcă le-am spus că inima mea îți aparține ție și au amuțit, când m-au văzut în brațele tale… Filosofez de la primele ore ale zilei.

-Nici filosofia nu-mi mai rămâne!

-Avându-mă pe mine, le stăpânești pe toate!

(Va urma)