Eugen Ionescu a avut obsesia solitudinii. Absurdul pieselor își regăsește resursa în starea aceasta de singurătate pe care, în viața de zi cu zi, a mascat-o într-un fel.

Personajele din Cântăreața cheală nu sunt interesate să fie auzite de către conlocutori. Preocuparea lor este să vorbească despre orice le este la îndemână. Fiindcă poartă dorul ieșirilor în oraș, pe care nu-l colindă, întâi din comoditate, apoi din incapacități fizice neprecizate, inițiază discuții despre meseriașii activi ai urbei, întâlniți în rarele ocazii de perindare; soții Smith își îndreaptă atenția înspre un precupeț preferat, originar din cu totul altă parte a Europei, nicidecum din Londra, căruia i-au depistat o înclinație mai accentuată spre muncă și pe care și-l dau lor înșiși drept model de abnegație pragmatică. Pentru a-și augmenta opiniile, se referă la fiul lor care ar fi apreciat cândva, într-un timp nedefinit, anumite preparate culinare, ieșite din mâinile celui glorificat pentru iscusință. Referința la propriul fiu are un efect dublu asupra psihicului lor: pe de o parte, scapă de presiunea autismului caracteristic, despre care sunt conștienți că nu le face bine, dar și l-au asumat drept instinct primar, garant al sedentarismului în care se complac; pe de altă parte, aluzia filială reprezintă eticheta lor de normalitate.

De asemenea, psihologia protagoniștilor din drama Lecția este proprie autiștilor. Așa-zisul profesor predă o singură lecție, bazată pregnant pe instinctul său de ucigaș, anume de ce s-ar face vinovată victima lui, de o culpă abstractă, nefondată. El își trădează cognomenul „profesor”, pentru că nu are în plan să confere lecții adevărate, ci să ucidă, să caute un motiv pentru a-și anula eventuala remușcare. Eleva nu bănuiește pe cine are în față, întrucât nu-și dorește nimic, decât să dobândească preceptele necesare accederii la admitere. Ea are un obiectiv clar și altceva din jur nu o interesează, este ca un acrobat pe sârmă. Cea care percepe faptele și nuanțele comportamentului profesorului este slujnica; devine complice la crime din două motive: fie are nevoie prea mare de bani (de suma pe care i-o oferă angajatorul ei), fie consimte ea însăși la crime, în numele cine știe cărei porniri de care, totuși, nu e capabilă s-o comită, mulțumindu-se numai cu asistarea la ceea ce ea însăși ar întreprinde, anume să ucidă. Este de luat în calcul și varianta ca ea, slujnica, să fie extaziată să întrețină curățenia, iar dereticarea locului unei crime să-i confere satisfacția totală a propriei datorii (satisfacție concordantă măsurii a ceea ce s-a întâmplat în casă).

Piesa are și un substrat esoteric, iar profesorul este posibil să se considere un vameș al sufletelor înspre lumea de apoi, iar activitatea femeii în casă ar echivala, în această cheie de interpretare, cu brațul justiției imanente, eleva plătind pentru cine știe ce păcat al vreunuia dintre ascendenții ei (în viziunea psihopatului), deși, din unele didascalii și replici, se poate reconstitui ceremonialul creștin de înmormântare, antagonic unor astfel de idei de vendeta a sorții, peste ani și asupra altuia decât persoana care a produs păcate.

În piesa Rinocerii, vuietul turmei dezlănțuite pe străzi este ecoul solitudinii stranii trăite de către autor, însă pare o stare ademenitoare, pentru că un birocrat se aruncă pe fereastră în calea iureșului sălbatic, sperând a se agăța de spinarea unui animal, precum dinaintea instituției, apăruse una dintre colege, urcată pe rinocer, stăpână a furiei acestuia, imagine impozantă și în oglindă a monștrilor antici, jumătate om, jumătate animal, chiar a ceea ce englezii numesc „herianthrope”. Cei doi comeseni, pe care momentul invaziei rinocerilor în oraș îi prinde la terasă, devin atenți la micile detalii care marchează contextul neverosimil.

Dintre scriitorii români, Urmuz (pseudonim literar al lui Demetru Dem. Demetrescu – Buzău) este singurul care inventează în domeniul absurdului, fapt pe care Perpessicius îl observă, afirmând despre prozele acestuia că sunt „un joc voluntar și amuzant”, punct de vedere corect și în dezacord cu etichetările lui G. Călinescu, care (precum și în cazul altor autori – George Bacovia, Mateiu Caragiale sau Ion Pillat) se înșelase, fiindcă avea în față etaloane de curent avangardist și nu „simple elucubrații premeditate, fără un sens mai înalt”. Totuși, prin această categorisire a unei opere la modă, G. Călinescu definește, într-un fel, curentul în sine, care, pentru a asigura libertatea de expresie și de ficțiune a autorilor, nu presupunea / impunea limite și nici anume surse de inspirație, dimpotrivă – părea a fi perimetrul perfect de asimilare și de găzduire a tot ceea ce în firea omului se ilustrează bizar și tumultuos. Alt curent literar / cultural nu permitea evaziunea accidentală în lumea unui ego artistic și crearea, din pasta aceea a trăirilor primordiale, trezite de varii imagini stradale, a unor personaje liliputane, cu abilități de roboți rudimentari, care, încă din fașă, păreau, prin repetiția gesturilor, mai activi decât urmașii lui Adam.

În Istoria literaturii române de la origini până astăzi, G. Călinescu, deși nu face o distincție fermă între cele două curente literare, suprarealism și absurd, notifică primordialitatea și independența lui Urmuz în domeniul absurdului, față de Andre Breton, autor căruia i se recunoaște, în plan universal, antecedența pentru valorificarea hazardului: „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. Termenul de „suprarealism” îi este inspirat de ars scribendi a lui Urmuz, manieră sublimată, ulterior, în lirică, de Gellu Naum: se insistă asupra unui gest neînsemnat, ale cărui vibrații devin majore în decor; deseori, când actele nu devin o țintă pentru autor, prim-planul scriiturii este ocupat cu personaje de natură duală, scârțâitoare ca o tablă sau reverențioase ca un prinț la evenimente publice – în orice situație, dinamica mișcării lor este expresia unei îngemănări de uman și mașină, într-un corp.

(Va urma)

Urmuz își inițiază „paginile bizare” de la detectarea unei în pană de combustie , a unei scheme de combustie, la nivelul cadrului

Deschis inovațiilor de ordin artistic, Tudor Arghezi intuiește noutatea textelor lui Urmuz și îi pretinde cu insistență a-l publica în revista „Cuget românesc” (1922).

(Va urma)

o portavoce

După moartea lui Caesar, a izbucnit o luptă feroce pentru putere, între Marcus Antonius, mâna dreaptă a lui Caesar, și Octavian, nepotul lui Caesar. Războiul intern s-a încheiat cu un armistițiu, oarecum straniu. Cei doi au întocmit câte o listă cu prietenii lor cei mai buni (listă cu zece prieteni). În semn de încredere, Octavian, conform armistițiului, trebuia să ucidă pe primii zece susținători ai lui Antonius și viceversa (Antoniu, pe cei ai lui Octavian).

Victimă a acestei cumplite înțelegeri a căzut Cicero, cel mai mare orator al romanilor. Prieten intim cu Octavian, Cicero figura primul pe lista acestuia. Aflând despre ce i se va întâmpla, Cicero a părăsit Roma, dar a fost prins și ucis (decapitat) de oamenii lui Marcus Antonius. Capul i-a fost dus în Senat, acolo unde Cicero ținuse discursuri și pledoarii celebre. Cei care i-au fost dușmani i-au înțepat limba cu un ac (Cicero avea cuvântări „înțepătoare”).

(Va urma)

„Caesar” este o poreclă (cognomen), devenită marcă pentru putere, datorită personalității strălucite a celui căruia i se spunea „chelul” (Caius Iulius Caesar). La vederea lui Caesar, germanii începeau să strige: Caesar! Caesar! – nume care înseamnă „chelul” – se temeau de el și se avertizau unii pe alții că oastea romană este condusă de Caesar.

(Va urma)

Caius Iulius Caesar și-a propus, între altele, să cucerească Dacia, dar a fost ucis, la idele lui martie, anul 44 a. Chr. Pe atunci, Dacia era condusă de către Burebista, care, în același an, 44, a dispărut din istorie, se pare asasinat – unul dintre motive fiind autoritatea lui excesivă / dictatorială (a impus îndoirea vinului cu apă etc.).

În noaptea precedentă asasinatului, soția lui Caesar a avut un vis premonitoriu, pe care i l-a comunicat și a insistat să nu se ducă la Senat, însă, după cum se întâmplă de obicei, deși avertismente apar, totuși, evenimentele predestinate nu pot fi schimbate.

Între senatorii care l-au lovit cu pumnalul, la intrarea în aula de ședințe, s-a numărat și Brutus, căruia, cu o ultimă suflare, Caesar i s-a adresat: „Și tu, Brutus?”.

Caesar avea grijă de imaginea lui. Astfel, înainte de a-și da duhul, și-a tras pe față mantia albă, pentru a ascunde eventualele schimonoseli ale durerii fizice. Episodul a fost dramatizat de William Shakespeare în piesa istorică Iulius Caesar (scrisă în anul 1599).

(Va urma)

Într-o discuție pe care am purtat-o cu tinerii mei, pe seama a ce înseamnă a fi dictator, l-am adus în prim-plan pe Caesar, un geniu literar și militar, cel care, anterior altora, a intenționat să aibă această denominație, chiar s-a proclamat dictator pe viață.

Sensul pe care ni-l oferă Dex-ul, în dreptul cuvântului „dictator”, este:  „Conducător de stat care dispune de puteri politice nelimitate”. De fapt, a fi dictator presupune să deții o triplă putere: militară, politică și religioasă.

Pe lângă denominația pe care spera să o obțină, pe cale democratică, mizând pe popularitate, Caesar a încercat să instaureze Imperiul, în locul republicii, dar a întâmpinat opoziție, în special din partea lui Marcus Brutus (senator despre care se spunea că ar fi fost fiul lui Caesar).

(Va urma)