Despre Eugen Ionescu

Eugen Ionescu a avut obsesia solitudinii. Absurdul pieselor își regăsește resursa în starea aceasta de singurătate pe care, în viața de zi cu zi, a mascat-o într-un fel.

Personajele din Cântăreața cheală nu sunt interesate să fie auzite de către conlocutori. Preocuparea lor este să vorbească despre orice le este la îndemână. Fiindcă poartă dorul ieșirilor în oraș, pe care nu-l colindă, întâi din comoditate, apoi din incapacități fizice neprecizate, inițiază discuții despre meseriașii activi ai urbei, întâlniți în rarele ocazii de perindare; soții Smith își îndreaptă atenția înspre un precupeț preferat, originar din cu totul altă parte a Europei, nicidecum din Londra, căruia i-au depistat o înclinație mai accentuată spre muncă și pe care și-l dau lor înșiși drept model de abnegație pragmatică. Pentru a-și augmenta opiniile, se referă la fiul lor care ar fi apreciat cândva, într-un timp nedefinit, anumite preparate culinare, ieșite din mâinile celui glorificat pentru iscusință. Referința la propriul fiu are un efect dublu asupra psihicului lor: pe de o parte, scapă de presiunea autismului caracteristic, despre care sunt conștienți că nu le face bine, dar și l-au asumat drept instinct primar, garant al sedentarismului în care se complac; pe de altă parte, aluzia filială reprezintă eticheta lor de normalitate.

De asemenea, psihologia protagoniștilor din drama Lecția este proprie autiștilor. Așa-zisul profesor predă o singură lecție, bazată pregnant pe instinctul său de ucigaș, anume de ce s-ar face vinovată victima lui, de o culpă abstractă, nefondată. El își trădează cognomenul „profesor”, pentru că nu are în plan să confere lecții adevărate, ci să ucidă, să caute un motiv pentru a-și anula eventuala remușcare. Eleva nu bănuiește pe cine are în față, întrucât nu-și dorește nimic, decât să dobândească preceptele necesare accederii la admitere. Ea are un obiectiv clar și altceva din jur nu o interesează, este ca un acrobat pe sârmă. Cea care percepe faptele și nuanțele comportamentului profesorului este slujnica; devine complice la crime din două motive: fie are nevoie prea mare de bani (de suma pe care i-o oferă angajatorul ei), fie consimte ea însăși la crime, în numele cine știe cărei porniri de care, totuși, nu e capabilă s-o comită, mulțumindu-se numai cu asistarea la ceea ce ea însăși ar întreprinde, anume să ucidă. Este de luat în calcul și varianta ca ea, slujnica, să fie extaziată să întrețină curățenia, iar dereticarea locului unei crime să-i confere satisfacția totală a propriei datorii (satisfacție concordantă măsurii a ceea ce s-a întâmplat în casă).

Piesa are și un substrat esoteric, iar profesorul este posibil să se considere un vameș al sufletelor înspre lumea de apoi, iar activitatea femeii în casă ar echivala, în această cheie de interpretare, cu brațul justiției imanente, eleva plătind pentru cine știe ce păcat al vreunuia dintre ascendenții ei (în viziunea psihopatului), deși, din unele didascalii și replici, se poate reconstitui ceremonialul creștin de înmormântare, antagonic unor astfel de idei de vendeta a sorții, peste ani și asupra altuia decât persoana care a produs păcate.

În piesa Rinocerii, vuietul turmei dezlănțuite pe străzi este ecoul solitudinii stranii trăite de către autor, însă pare o stare ademenitoare, pentru că un birocrat se aruncă pe fereastră în calea iureșului sălbatic, sperând a se agăța de spinarea unui animal, precum dinaintea instituției, apăruse una dintre colege, urcată pe rinocer, stăpână a furiei acestuia, imagine impozantă și în oglindă a monștrilor antici, jumătate om, jumătate animal, chiar a ceea ce englezii numesc „herianthrope”. Cei doi comeseni, pe care momentul invaziei rinocerilor în oraș îi prinde la terasă, devin atenți la micile detalii care marchează contextul neverosimil.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *