Liviu nu a murit! El a rămas ca un brad în mintea celor care l-au cunoscut.

Lui nu i-a fost frică de moarte, a întâmpinat-o cu bărbăție, ca un leu rănit (nu înfrânt), însă noi ne-am temut de posibila lui moarte, fiindcă ar fi fost nedrept destinul cu un bărbat atât de tânăr și de frumos.

a fost în ianuarie, 2018, cu ocazia lansării cărții mele, Absurdul în opera lui I. L. Caragiale…

Cerusem tinerilor mei învățăcei să filmeze tot…

Domnul Profesor, într-un stil efervescent, care-i era specific, a pus punctul pe „i”, precum: „Despre Caragiale au scris mulți” – și i-a numit pe toți istoricii și criticii literari care s-au ocupat de opera marelui dramaturg (Maiorescu, Călinescu, Cioculescu, Florin Manolescu etc.) – „însă niciunul nu a avut ideea lui Dan Ionescu, de a aborda absurdul în opera lui Caragiale”.

La o zi – două după manifestare, m-am uitat, extrem de atent, pe filmări, totul era înregistrat, cu excepția acestor spuse, care, pentru mine, erau cele mai importante; la acel moment al expunerii, telefoanele nu au mai înregistrat, pentru că aveau memoria încărcată.

(Va urma)

Ieri, mi-am amintit de amicul meu, I. A., care-mi povestea, într-o vară (acum peste cincisprezece ani), despre o întâlnire cu niște copii ai străzii – obișnuia să intre în vorbă cu ei. Cu vocea lui, asemănătoare uguitului de guguștiuc, I. A., râzând ușor, reda amănunte – dintre acelea de pus pe gânduri, cum se curățau de slin, când aveau ocazia, cu peria de sârmă etc. (așa îi relatau ei).

Astăzi, acelor tineri le va fi trecut prin minte figura acelui domn care i-a întrebat una, alta, despre cum le este viața? Vor fi bănuind că el, de ani buni, zace sub pământ, fiind numai schelet și putregai? Îl vor fi invidiind, în clipa aducerii-aminte spontane, pentru traiul decent pe care, după haine și îngrijire, se bănuia că-l ducea? Își vor fi dorind, fără să știe că e mort, să fie în pielea lui?

Rămâne o întrebare, ce e de îndurat, în situații – Doamne ferește! – de limită: viața târâtă prin canale sau somnul de sub cruce?

Noaptea, ca prin vis, am văzut un bot de câine sau de urs sfâșiind pânza ușii de la cort. Am pus mâna pe satârul de inox, uitat de niște excursioniști, care fierbeau ceai, înainte de a fi plecat, am strigat ceva (de spaimă) și am ieșit să cercetez locul. Nu se mai auzea nimic. Liniștea stăpânea valea, numai apa susura. Dacă nu aș fi văzut pânza ruptă, aș fi crezut că am visat. Mai târziu, după urma lăsată, am dedus că ar fi fost un bot de urs.

Scena a fost suficientă pentru a mă hotărî să merg la hotelul Caraiman, acolo unde, pentru prima dată, aveam să-l aud pe Charles Bronson vorbind în limba italiană – la televizor, se derula un film despre eschimoși, titrat în limba postului care-l difuza. Nu știam despre rutina occidentală, a traducerii sonore, peste partitura originală, a filmelor străine, pentru a se fi evitat, astfel, „poluarea” limbii naționale – fapt pe care nu l-am înțeles, fiindcă limba este un corp viu, pe care, în zadar, au încercat – sunt convins – să-l țină sub un glob (metaforic) de sticlă. Ceasul de uimire (lingvistică) l-am dres din butonul telecomenzii, ajungând la un post național care găzduia muzică ușoară.

De la acest episod montan, a cărui atmosferă de prier m-a influențat – am citit Ezra Pound – , am păstrat fotografia color – cu mine în blugi negri și pulover verde, precum și unealta de inox, care – m-am gândit – cât să-mi fi fost de folos în lupta cu acel urs? Cât s-o fi aruncat înspre el și s-o fi rupt la fugă sau clipa de răscruce m-ar fi dedat șocului, unei stări de curaj nebun și m-aș fi luat la trântă cu bietul urs?

1992, pe când eram student…

Primăvara, în aprilie, cred…

Cu banii din bursa (de merit sau cum se va fi numit), mi-am cumpărat o cămașă cu mâneci scurte, am pus benzină și am mers la Poiana Brașov. Pe drum, ascultam muzica vremii sau a sufletului meu de atunci: Laura Branigan, Alan Sorrenti, Sandra, Demis Roussos, Toto Cutugno, Ricchi e Poveri, Toni WILLÉ, Marina Voica (lansase șlagărul Într-un colț de cafenea) ș.a.

Am campat la poalele Poienii, lângă un fir de apă curgătoare. Dețin și o fotografie a mea de atunci, lângă mașină, îmbrăcat într-un pulover, a cărui culoare era ca a ochilor mei (- remarca uneia dintre colegele de facultate).

Fotografia amintește de acel moment al tinereții mele pline de căutări interioare și de zbucium să ies în față, să mă afirm, conform ambițiilor care m-au caracterizat perpetuu și m-au aruncat în sus, când păream a-mi fi regăsit liniștea de a sta locului (dar nu s-a întâmplat și nu știu dacă voi avea parte, vreodată, de pace sufletească – este un chin firea mea și aș schimba-o – numai să-mi înceteze gândul să despice firul în patru și să mă întristeze).

(Va urma)

Poemata patre*: din volumul Sunt poet în fiecare zi

Într-un roman, am inventat un personaj care deviază
problemele care vin peste el, în contextul celor secundare
şi mereu pierde cauza originară a suferinței eventuale.

Am rămas acum blocat în omul care sunt, împins în tragedie.

O mie de veşnicii dacă sunt,
tata nu mai este,
dar ce bine că eu nu trăiesc o veşnicie
şi-l ajung în cerul de sus.

Mi-au trebuit patruzeci şi patru de ani,
ca să-mi dau seama că tata avea dicție
şi mimică de actor.
Vreau vocea să i-o aud!

Valurile se ridică în neştire, din amorțirea mării.
Pe mal, în mine, aceeaşi durere, a tatălui mort de curând.
Niciodată nu a spus că este obosit.

Ce a mâncat, a mâncat,
Ce a băut, a băut,
Ce a văzut, a văzut,
Ce a auzit, a auzit,
Ce a vorbit, a vorbit.

Căldura-mi topeşte părintele sub pământ
şi din şase iulie nu-mi mai este prietenă. Mi-a devenit vrăjmaşă.
Într-un ansamblu floral,
maghiranul reprezintă un punct,
la fel sentimentele pentru om în general, predominante în mod pasager –
le trece vremea la un moment, ca florilor, parfumul şi petala.
Un bărbat care să țină atât de mult la mine, ca tata nu mai
există pe acest pământ.

Moartea ce va fi?
O trecere în lumea de apoi
sau, în pământ, mâncat de viermi,
fără a mai conta spiritul recent pe care l-am avut?
Anotimpurile nu mai au nicio importanță pentru tata
şi nici ploaia de vară din Cleanov.
Ploaia pe mine mă oprea de la joacă.
Eram mirat, în mâhnirea mea,
când vedeam că tatei,
pe care-l credeam aliatul meu în suferința
de a nu mai putea alerga prin poiană,
îi plăcea ploaia de vară, înspăimântătoare prin fulgere.
Ieşea pe tindă s-o contemple şi să miroase aerul.
II.
E pentru mine astăzi un început de drum în suferință.

Pe multe cântece, a sărit în horă,
ca armăsarul, fără să i se vadă în spate şaua de ani.
Unde e sufletul tatălui meu, Doamne?
Spune-mi! Unde?
Că merg să-l văd, mi-e dor să-l aud.
Ştie ce este în sufletul meu acum?
Umblă prin suferințele mele cu forța duhului care a ajuns?

De ce nu mi-a fost teamă de palmele tale?
Pentru că nu m-au lovit
și au muncit.

Nu mă va mai bucura nimic din ce m-a bucurat până acum.
Tragedia a coborât în mine.
Niciodată nu voi mai avea glasul
pe care l-am avut. Are în el suferință.
Tatăl meu cu profil regal!
În durerea pe care o am, părăsesc satul…
Nu mai iau notițe în grabă, despre forfota din curte,
din gura alor mei nu mai notez cuvinte.
E tristă părăsirea,
dar mai pustiit aş fi rămânând
şi în poteci să-mi cadă lacrimi.
Aştept degeaba la poartă să-l aud strigând
şi să-l văd venind vesel să-mi deschidă poarta.

Preot, prieten bun, mi-ai arătat,
când nu mai credeam în nimic
şi căzusem în jale, mai mult decât e între pământ şi lună,
că există o lume de apoi în care astăzi nu mă tem să mai ajung,
avându-l acolo pe tati, paznicul meu cel mai acerb.
Legătură care te scoate din zdruncinare, cu lumea aceea
ai stabilit-o în spital, la patul tatălui meu, în ultimele clipe ale lui,
prin rugăciune.

De câte luni îți tace gura, tată sfânt?
În vis, mă uitam la mâinile unchiului
şi i le mângâiam, ca să-mi treacă de dor.
Tata şi-a întins el mâinile, ca să i le văd şi mi le-am adus aminte.

Cimitirul, până în prezent, îmi dădea fiori de moarte.
Din morminte, mi se părea că ies miasme
şi din cele vechi, fantome. O fisură dacă zăream,
eram convins de realitatea părerii mele bizare.
Fisura îmi pare astăzi locul potrivit de a strecura pe acolo o rază
care să dureze înăuntru cât mai mult, de la un fitil aprins de
lampă
sau de la vinete candele.
Atât de subțire cred că este granița dintre lumi!
Altfel, nu-mi explic de ce nu crăp de chin,
eu, care auzind că tatei îi este rău,
că inima îi bate prea tare,
muream în mine de frică.

Nu-ți mai trebuie nimic de la mine, decât o lumânare aprinsă.
Îmi vine să urlu, pe crucea ta,
în suflet cu a mea durere, lăsată de tine în urmă.
III.
Nici acum nu-mi vine să cred
că umerii lui frumoşi nu mai fac umbră pământului,
că mâinile-i nu mişcă.
L-a luat mama Ioana la ea, unde l-a iubit prea mult.
Poate e mai bine acolo,
dar ce ştim noi despre el a rămas aici, în pământ.

Pe stradă, un domn, cam de aceeaşi vârstă cu a tatei,
rupe, întinzându-se din mers, o frunză din castan
şi îşi continuă drumul pe lângă terenul de sport al unui Colegiu.
Pe mine mă doare concretețea vegetalului de care se bucură altul,
pe când tata nu mai poate să privească orizontul,
ci doar să tacă sub pământ, în brațe să-l țină, mai sus ca Atlas.
N-am mai putut spune o bucată de vreme, Tatăl nostru
pentru că mi-l aminteam în rugăciune, pe tata
şi mai trăiam şi năduful ca Domnul să mi-l fi luat atât de repede
şi cine ştie ce mai adăugam pe lângă textul din rugăciune.
Povestea pomilor în toamnă ascunde în jelania din frunze, drame.
Când stau cu ochii pe geam, departe
şi cu mâna strânsă la gură,
în memoria mea, la fel gândeşte afabil tata.
IV.
Împreună cu tine, au plecat de la mine, fredonatul şi cântatul.
Mă gândeam că tu eşti în mormânt
şi nu-i drept să mă mai bucure vreo melodie, în urma ta,
care atât de bine duceai până la capăt, cântecul.
S-a lăsat frigul şi tu acum stai, oricum o fi în sicriu,
fără a te mai închide la gât.
Dintr-o suflare, aprindeai focul în sobă.
Dormeai peste plapumă, pe timpul nopții.
Emisiunile tv. micşorau singurătatea în cameră.
Meciurile Craiovei, fără telefonul tău, au devenit un chin
pentru mine:
Cine îmi mai povesteşte de Oblemenco
şi de Balaci la început, când era ca „țânțarul printre ei”?
Faptele zilnice mă împing în față şi nu-mi mai dau răgazul
niciunei rugăciuni.

Apa de la ploi şi de la zăpezile topite o dau la o parte de pe
criptă.
Văd apa ducându-se pe la margini în jos,
mă gândesc să nu ajungă la tine şi o abat cu palmele
sau ar fi bine s-o las, dacă în ea s-ar păstra, să mă vezi,
răsfrângerea feței mele plânse?
Unde s-au dus anii?
E o vale a strângerii lor?
Zilele au zburat ca fumul din pipe.

Sunt expresii pe care le știm dintotdeauna, le rostim mașinal, fără a reflecta la sensul lor, decât uneori, când sensul ne apare cu adevărat revelator pentru adecvarea la situația care l-a presupus.

Zilele trecute, la pompa de benzină, am rămas mască, în fața prețului indicat. Până am ajuns la ghișeu, m-am gândit, de fapt, ce susține expresia: starea de uimire se reflectă pe chip, pentru că trăsăturile rămân imobile, ca o mască. Nu-mi dau seama cum voi fi părut domnișoarei care mi-a preluat cardul, însă eram subjugat ideii că prețul a crescut ca un munte dinaintea mea, instantaneu, din pământ, din declarațiile de la tribuna de condus țara; coborâsem cu situația, ca pe o foaie o țineam în mână, în sinele meu, ca într-o mină, din care încercam să ies cu sprijinul altui gând, ceva de felul: „Asta este situația!”, deși nu prea scăpam ecourilor expresiei că am fost tras pe sfoară și, deopotrivă cu mine, atâția contribuabili, așteptând mereu să vină acel „mai bine” ca înainte.

(Va urma)

Domenii din lumea de apoi…

Prima descindere a fost pe scena unui amfiteatru. Cei din primele rânduri, atât de arşi, încât strigătul disperat le era cenuşă, mi-au sugerat să plec mai grabnic, disperarea lor mi-a sugerat aceasta, pentru că îi luminez cu prezenţa mea acolo mai mult decât jarul de la cărbunii de sub ei; erau aceleaşi chipuri, pe care, zburând pe lângă soare, le-am văzut ca măşti ale supliciului pe suprafaţa lui, ca nişte bolboroşi.

Cei din rândul al patrulea, dimpotrivă, insistau: Mai rămâi aici să ne amintim de spaţiul casnic din fosta viaţă! Lumina prezenţei tale, de care suspendă eticheta obiectelor din lumea reală, este rece şi atenuează dogoarea de aici. Deasupra fiecărei tenebre observam sfori care o blocau sau o coordonau lent, separat de celelalte, în afara amfiteatrului. Exilul abia aşteptat (în balonul Purgatoriului) avea cauză în rugăciunile celor vii. În sfârşit, aici mai este o şansă! Mai este, mai este, dar nu şi pentru noi. Vocile răspunzând ideii mele aparţineau celor din primele rânduri. Pe scenă, după explorarea generală, am căutat spectacolul: în focul din cupe mari de metal, apăreau pâlpâind ca nişte mari tăciuni, erorile terestre ale umbrelor glăsuitoare de faţă. Unii săvârşiseră un lanţ de greşeli, care, trecut de prestidigitatori în frac prin dreptul focurilor, se proiecta, împreună cu imaginea din gândul care a precedat faptul negativ, pe o peliculă verticală de ţărână. Deşi în timpul vieţii, intuiţia faptelor pe care le facem e părelnică precum însăşi clipa, în lumea superioară, a ceea ce absoarbe trăirea sufletului, intuiţia ca origine a tipului de fapt se înrădăcinează şi creşte până când, paralel, va lua locul cu întâietate de identitate, corpului nostru. După un oftat general, pelicula se prăbuşeşte, în timp ce imaginea, propulsată de energia şansei de a se fi salvat de la al doilea efemer, îşi perpetuează consistenţa descifrabilă de linii şi culori, într-un spaţiu gol şi izolant al mişcării, astfel încât lucrurile să devină mai clare şi rezonante la esenţa creatoare. În câteva situaţii, în vid, consistenţa imaginii se păstra într-un desen simplu, de linii maro. Mesajul se va fi înţeles: conştiinţa originară a vreunui fapt supravieţuieşte acestuia prin impresia ei de vinovăţie sau nu. Ce bine că m-am depărtat, Doamne!. Mi s-a spus că murmuram această sintagmă, în timp ce paramedicii mă resuscitau. M-am depărtat, deşi atras de mantaua de aur a unor suflete, m-am dus extaziat să le vorbesc. Căptuşeala de plumb le împovăra la propriu atât de mult comunicarea, încât vorbele înseşi nu mai plecau în plutire. În lumea de apoi, abstractul trăsăturii morale se materializează împotriva incorporalizării care ai devenit. Comunicarea nu mai are nevoie de cod. Nu, mi s-a răspuns, citindu-mi-se gândul, ai numai senzorialitate specifică la ceea ce nu te caracterizează şi părerea consecutivă: Mi s-a vorbit!. A! am făcut eu scurt, ca un fel de Evrika!, acolo unde conversez, mă încadrez cu firea şi specificul faptelor. În ecoul truismului respectiv, mi-am revenit: în jurul meu, o masă de halate albe de care am tras, convins că sub ele voi afla vorbe grele de plumb. Gestul m-a înglobat unei geometrii perfecte a viselor. La graniţa dintre cele două lumi, acolo unde rezidă posibilitatea de a-l lua pe Leonardo da Vinci în avion, am avut previziunea unei migraţii totale a oamenilor, dintr-un viitor care-i împingea

(Va urma)

Elvis Presley este interpretul pe care, dacă încep să-l vizionez pe youtube, nu mă mai opresc până a doua zi, până mâine – cum se spune – , datorită fascinației pe care o exercita în timpul spectacolului pe scenă (acum o jumătate de secol!).

În anii șaptezeci, nu a avut nicio șansă de a se mai salva, în primul rând, pentru că, pe atunci, se credea că medicamentele înseamnă totul pentru sănătate, fără a li se fi cunoscut efectele secundare, nocive pentru organism. Cum avea două spectacole pe noapte, Elvis Presley și-a dat peste cap ceasul biologic – nu mai avea somn. Medicul lui personal, un grec (acuzat în anul 1994 de malpraxis – el însuși a declarat că „eu l-am ucis pe Elvis!” – avea în vedere rețetele nenumărate pe care i le-a tot redactat și recomandat), îi prescria trei somnifere într-o zi, dintre care primul îi asigura patru ore, iar celelalte, câte două ore de somn.

În al doilea rând, nu exista un program specializat de menținere a formei fizice, o conduită sine qua non astăzi în lumea muzicală (și nu numai)… Adulat și invidiat, nimeni însă nu poate ști ce era în sufletul marelui artist, o emblemă a secolului trecut.

Poate, după concerte, fericirea lui maximală era să doarmă, stare de care orice om normal are parte, însă, pentru aceasta, el trebuia să mute munții din loc, să urce o piramidă, o muncă de Sisif adăugată prestației impecabile, dar istovitoare, de pe scenă. Ca într-un sandvici și-a trăit viața, între luminile reflectoarelor și munca interioară, pentru a se putea odihni, posibilitate pe care o pierduse iremediabil.