Prin 2000…

M-am întâlnit cu Ioan Anastasia la Arhivele Naționale. Eram nerăbdător să intru în posesia Antologiei.

„Anastasia este pseudonimul meu literar. Așa o chema pe bunica” – mi-a mărturisit Ion, cu vocea lui joasă. Stătea pe scaun, la birou, preocupat cu documentele din sarcina de serviciu. Cu păr des, frezat pe dreapta, cu ochi albaștri, expresivi, mi-a părut un om demn de încredere. Mi-a oferit volumul său de lirică, Istoria nebuniei, cu autograf.

Pe unul dintre pereții instituției, este reprodus, la scară maximală, tabloul Hora Unirii la Craiova. Ion s-a oprit, în timp ce mă conducea spre ieșire:

„În fiecare compoziție, Th. Aman obișnuia să se reprezinte și pe el. Uite-l, aici, în colțul din stânga al tabloului, este el”.

În viziunea mea, ori Ion ori Aman era totuna, la fel de bine și-ar fi avut locul pe pânză orice român, acesta fiind și mesajul profund al celebrei picturi: coeziunea vorbitorilor de limba română, sub același drapel.

Prin 199…

Soții (pe atunci) Claudia și Mihai Șoșa aveau drum prin fața blocului meu și mă vizitau deseori.

Citisem, într-un ziar, despre crearea unei Antologii de lirică. Îmi doream cu ardoare să fac parte din carte. Pe tema pretinsă de inițiator, aveam câteva poeme noi, scrise de mână, însă trebuia să le bat la mașină și nu aveam unde.

Claudia și Mihai, voioși precum le era felul, mă invită la ei, în cartierul învecinat, că ei dețin o mașină de scris etc.

La mașina lor de scris, care era un strămoș al calculatorului de astăzi, datorită capacității de memorare a unei suite de cuvinte, prospectată într-un ecran minor, am transcris poemele pe care, ulterior, posibil chiar în acea zi, le-am expediat, într-un plic, la adresa indicată. Ei înșiși erau atât de mulțumiți de ajutorul pe care mi l-au oferit, încât, privindu-i din afară, ai fi avut certitudinea că pentru ei s-au omorât atât de mult și nu pentru altul; erau plini de solicitudine: Claudia urmărea textul din spatele meu, să nu se strecoare vreo greșeală, iar Mihai se întinsese pe burtă, pregătit să declanșeze butonul care ar fi comandat imprimarea versurilor.

Claudia era aproape înăltuță, cu ochii negri și părul drept, exuberantă și atentă la ceea ce vorbește. Mihai, care-și ținea spatele drept (avea grijă a-și îndrepta noada), avea părul castaniu, legat în coadă și dădea impresia că vrea să epateze, dar acela era felul lui de a fi, care nu deranja. În plus, era săritor și priceput (repararea instalațiilor sanitare era hobby-ul lui).

Când mă mai vizitau, se interesau dacă Antologia pădurii a ieșit de sub tipar. Într-o iarnă, au urcat până la mine, la etajul al patrulea, cu patinele în picioare. Claudia era îmbrăcată într-un costum bicolor, roz și alb, de schi. Era îmbujorată în obraji.

„- Alunecă și peste porțiunile fără zăpadă!” – mi-a explicat Mihai despre patine. Întrebasem dacă nu riscă să se împiedice și să cadă, când, în viteză, dau peste pământ.

Dacă mi-ar fi spus cineva, în timp ce îmi pregăteam poemele, că, peste mai bine de douăzeci de ani, voi evoca momentul, mi s-ar fi părut fragment de s.f.: atât de depărtată era ziua de astăzi de cea de atunci, încât nu credeam că voi ajunge la ea, precum mă uit acum în trecut și mi se pare că, în străfundul acela de vreme, eu nu am existat și doar, pentru o secundă, visez că am fost.

P.S.

La câțiva ani distanță, a apărut și Antologia. Cred că era anul 2000. M-a sunat o voce destul de gravă: „Am fost incluși amândoi în aceeași lucrare și treceți pe la mine să vă dau două exemplare!”. Era Ioan Anastasia.

Prin 199…, am mers cu tata, la Topoloveni, să achiziționăm un tractor SH. Ne-am învârtit o zi prin acel parc de tractoare; ne-am hotărât asupra unuia, al cărui preț era de șapte milioane.

Am revenit acasă. Ne-am reluat calculele, iar suma ne-a părut enormă. I-am spus tatei despre Rădulescu, un fost coleg de generală, care trăia numai din împrumuturile din bănci, motivând că banii se vor devaloriza, deși, în conjunctură, faptul era incredibil. Dar Rădulescu a avut dreptate (după fiecare împrumut, se ruga pentru diminuarea monedei naționale). Dacă am fi luat tractorul atunci, într-un an de zile, acea sumă (colosală) nu ar mai fi însemnat nimic, ar fi echivalat, cred, cât un salariu bunicel.

L-am întrebat pe Rădulescu de unde-i parvin asemenea informații: „Am un unchi, funcționar la Banca Națională”. Astăzi, uitându-mă în spate, convingerea mea este că unchiul lui Rădulescu era mai mult decât un simplu funcționar, pentru că tot fostul meu coleg susținea, cu mult înainte, că Nicolae Ceaușescu va cădea…

Cam acestea erau apele în care ne scăldam, ulterior Revoluției. Oamenii cu putere de decizie și-au urmărit scopurile personale, îmbogățindu-se peste măsură. Când ne-am prins noi, de exemplu: să ne împumutăm la două bănci, în paralel, cu banii luați de la una să plătim rata sau dobânda la alta, era deja prea târziu, se introduseseră, în sfârșit, restricții: nu se mai făcea față tăvălugului. O cunoștință achitase un apartament într-un bloc nou, în centru, iar, în câțiva ani, prețul ajunsese atât de neînsemnat, încât dezvoltatorul le-a pretins dublul sumei (la data când plătise, blocul era în construcție). Bineînțeles, au urmat procese de durată… Ani tulburi!

P. S.

Nu l-am convins pe tata să ia tractorul (eu eram student). Omul la care ne gândisem să lucreze pe vehicul, ne aștepta la țară: dacă auzea un huruit de tractor, ieșea din curte să se uite de noi.

Prin 1995 sau 1996, directorul de atunci al editurii Cartea Românească mi-a cerut să traduc Remedia amoris de Publius Ovidius Naso, fapt pe care l-am îndeplinit cu avânt. După ce am tradus peste patru sute de versuri, dintre cele opt sute ale cărții, l-am reîntâlnit, pentru a i le arăta și a-mi primi banii, conform înțelegerii. Nu a spus nimic despre bani și, astfel, am încetat tălmăcirea, mai ales că aveam și alte demersuri profesionale de dus până la capăt.

Efortul m-a îmbogățit sufletește, datorită sfaturilor inedite, conferite de marele poet latin, precum acela: de ce un tânăr, dezamăgit în dragoste, trebuie să-și pună capăt zilelor, când se poate devota, cu pasiune, atâtor îndeletniciri deconectante, dintre care se menționau vânătoarea sau pescuitul. Am fost părtaș circuitului prin natura antică, ilustrat cu talent, precum Dante avansa prin paradis, însoțit de către Vergilius, pentru a regăsi duhul luminos al lui Beatrice, iubita lui dulce; de fapt, eu mă căutam pe mine însumi, pentru a mă salva acelor vremuri de mari contorsionări interioare, când munceam să-mi stabilizez destinul de astăzi. În orice întreprindeam, mi se părea că întâmpin un obstacol, chiar în cazul acelui protocol eșuat, de colaborare, pe marginea unei cărți însemnate, din repertoriul literaturii universale.

Din truda aceea, am plasat, în timp, câteva fragmente, în volumele de lirică pe care le-am publicat.

La vârsta de douăzeci și cinci de ani, cu ce mă ocupam, față de majoritate! Dacă aș putea, eu, cel de astăzi, m-aș duce lângă acela care eram atunci și m-aș îmbrățișa, ceea ce alții, contemporanii mei invidioși, poate reduși cultural, nu au făcut-o – și câtă nevoie aveam de o încurajare, oricât de mică, dar așa mi-a fost destinul, să lupt și să îndur. Dacă am realizat ceva, în spate nu am avut pe nimeni, decât pe Dumnezeu. Ce bine că nu sunt dator niciunui pământean!

Traducerile mele din latină au fost totdeauna foarte aproape de textul original, iar profesorii aveau la îndemână variantele mai libere, actualizate și mă judecau în conformitate cu acestea. Mă și întrebam unde au regăsit ei atâtea cuvinte în acele texte, pentru că, oricât de atent am fost, eu nu le-am văzut. Starea mea era de nedumerire, până acum vreo câțiva ani, când am fost cucerit de rezultatul proprie-mi munci și am inclus, în volumele de lirică, fragmente din operele lui Caesar, Lucretius, Vergilius și Ovidius.

Nu mai dețin traducerile din Tacitus, când am fos zguduit de o pagină în care marele istoric scria despre „unul, Iisus, care spune că este fiul lui Dumnezeu”. M-am oprit și am reluat traducerea și am dat peste aceeași veritate, a existenței lui Iisus, consemnată, sub formă de normalitate, de breaking news, de către un contemporan credibil. Am avut impresia că eu însumi m-am întâlnit cu profetul, atât de clar sunau frazele. Realitatea din pagină era atât de puternică, încât năvălea, peste secole, în camera mea și-mi conferea imboldul de a clama: „Există Iisus!”.

Poate în anul al II-lea de facultate…

Pe coridor, stau într-o bancă, adusă acolo fără scop, și mă uit în Dicționarul italian – român, o raritate pentru acea vreme, pe care l-am cumpărat de la o librărie de țară. Dicționarul este imens și pe filele finale, am scris versuri, precum îmi era obiceiul, mă simțeam mai în largul meu, scăpam de convenții.

Am adus dicționarul să i-l arăt nu mai știu cui.

Nicu Munteanu, colegul meu de grupă, subțire, brunet, pus pe șotii, cântă, pe alt hol, o melodie din repertoriul Mariei Tănase: „Aia iu iu iu iu, Noi diseară frigem puiul”.

Se deschide ușa de la comisie. Iese o colegă, spre care mă îndrept, dimpreună cu alții, și o chestionez: „Ce ți-a picat?”. „George Bacovia!”. „Și cum a fost?”. „A fost bine. Profesorul m-a întrebat care dintre poeții contemporani este cel mai influențat de Bacovia. Nu am știut, dar mi-a spus el: Virgil Mazilescu”.

Revin în bancă, unde-mi lăsasem Dicționarul. Dau să-l scot din sertar, dar nu-l mai găsesc. Mi-a fost furat. Mă înfurii și mă adresez colegilor din preajmă, care nu sunt nici mulți (eram, cred, mai puțin de șaizeci – în tot anul). Înainte de a mă fi dus să-mi interoghez colega, așa cum se face la examene, am făcut un calcul, anume că nu voi sta mult și, dintre cei care se învârteau pe acolo, nu l-aș fi văzut pe niciunul în stare să mă fure, din educația pe care le-o bănuiam.

Până una – alta, îmi vine rândul la răspuns. Biletul pe care-l extrag este despre… Bacovia, unul dintre poeții mei preferați: „Ce poet contemporan îi descinde lui Bacovia?”. Întrebarea îmi este cunoscută și dau răspunsul pe loc, dezinvolt; de curând, cumpărasem Versuri de Virgil Mazilescu și le citisem cu încântare; era o Antologie, care conținea și poemele din volumul Va fi liniște, va fi seară… Profesorul mă apreciază pentru răspunsul corect: la acea dată, foarte puțini auziseră despre acest poet, originar din Corabia.

---

Cu examenul am rezolvat, exact așa cum mi-am propus, dar cum rămâne cu Dicționarul? A doua zi, pentru a-mi estompa părerea de rău că nu-l mai dețin, am luat librăriile la rând și am cumpărat altă ediție, în două volume mărunte, cu litere mici, abia lizibile, dar cu imagine modernă pe copertă.

Astăzi, îmi dau seama că, probabil, Dicționarul mi-a fost luat de către cel care mi-l ceruse să-l răsfoiască, însă, ca în alte situații, în care am avut încredere în oameni, nu-mi mai aduc aminte cine a fost.

Astfel, versurile acelea, scrise pe filele finale, mari și albe, s-au înstrăinat de mine, au zburat ca păsările, toamna, înspre ce zări? Fiorul liric zace zăgăzuit în Dicționar, pe un raft de bibliotecă, o parte a firii mele a fost exilată pe un tărâm total neglijat.

2.VII.2001, Câmpina,

Anterior manifestării propriu-zise, nimeresc pe lângă standul cu programe tipărite (pliante). Două tinere sunt interesate să obțină câte un program. Le ofer. După ce îmi mulțumesc, își aruncă ochii pe listă.

„Care titlu vi se pare cel mai interesant?” – le întreb, din curiozitate.

Se uită cu atenție și, după câteva secunde, una dintre ele declară: Potențiale paralele de…

„Eu sunt!” – le confirm.

H.D., alt amic:

„Dar al doilea cel mai interesant titlu – pe care-l considerați?”.

Tinerele intră în joc:

„Breșe ale eternității de…”.

„Eu sunt!” – sare în sus de bucurie acel amic.

„Mai avem un prieten, care nu este de față, se află pe undeva, mai încolo. Figurează și el pe listă. Ne-ați putea spune care al treilea articol vi se pare cel mai interesant?”.

„C. D. Fortunescu, personalitate… de Ioan Anastasia”.

Atunci, am tăcut, pentru o clipă, total surprinși:

„El este prietenul nostru”.

Pe afiș, erau trecute peste douăzeci de titluri și de nume.

Acesta a fost cam singurul moment inedit pe care l-am trăit la Castelul Iulia Hasdeu. În rest, lumina zilei era limpede ca mintea lui Goethe.

Anul 2000…

În trenul spre Câmpina, își face apariția un călugăr imens și destul de vocal: „Da, frate Achime, ajung joi la Timișoara”. După convorbire, își agață telefonul mobil, mare cât o cărămidă, de centura care-i strânge dulama și își continuă drumul pe culoar. Aflând la ce mănăstire slujește, Ioan Anastasia, care stă pe banchetă, lângă mine, adaugă: „Potcapul părintelui Ghermănuță mai există?”.

---

În această zi de 1 iulie, impresia mea este că am urcat din iad, într-un paradis climateric. La Câmpina, a doua zi dimineața, este atât de răcoare, încât angajații muzeului vin îmbrăcați în pulovere.

În oraș, figurează afișe cu manifestarea Zilele Iuliilor. Dezlipesc unul de pe un stâlp și-l iau cu mine.

Comunicarea mea, tradusă în limba franceză, este despre Sărbătoarea teiului. După expunere, un bărbat din public mă întreabă ce elemente de continuitate sau arhaice mai păstrează festivalul în contemporaneitate, precum amintisem în text. Din spate, Ion îmi țoptește: „Jocurile copiilor!”.

În primul rând, reiau dialogul, la festival se merge în căruțe și chiar pe jos. În al doilea rând, copiii aleargă, la fel ca totdeauna, după jucării, vată pe băț și după înghețată. De asemenea, horele sunt aceleași ca în vechime.

La final, suntem invitați la o expoziție de pictură.

În castelul Iulia Hasdeu, nu am resimțit nicio energie suplimentară.

Datorită lui Ioan Anastasia, am cunoscut-o pe inimoasa Jenica Tabacu: vreme de mai bine de un deceniu, am făcut parte dintre invitații ei „de suflet” și ne-am înfățișat, mereu, cu drag și dornici să impresionăm auditorii cu studii inedite.

---

Acasă, am căutat, plin de fervoare, potcapul părintelui Ghermănuță în cartea Pe drumuri de munte de Calistrat Hogaș, carte pe care încercasem s-o citesc în clasa a VIII-a, dar mirifică mi-a părut abia atunci, în anul 2000, când paginile ei îmi transmiteau răcoare în văpaia verii.

Ultima convorbire cu Ioan Anastasia a fost telefonică. M-a sunat, într-o zi de duminică, în ianuarie, 2009:

„Boierule, mi-a zis, aștept să treci pe la mine, pe la birou”.

Am hotărât să-l vizitez miercuri, dar, deși m-am învârtit cu mașina de două ori, pe străzile conexe Arhivelor, tot nu am găsit loc de parcare. Fusese internat cu o săptămână înainte, din cauza problemelor pe care le avea cu inima. Descoperise că mai suferea și de diabet. După ce a revenit de la spital, ne-am mai întâlnit. Îmi povestea că visase ceva legat de moarte, dar nu-i era teamă; mi-a citit și o poezie pe care o scrisese pentru o doamnă doctor, care l-a tratat impecabil.

Joi, am primit apel de la el. Am deschis telefonul. Am auzit vocea Andradei, fiica lui frumoasă și talentată în domeniul artelor plastice. Am presimțit că s-a întâmplat o tragedie:

„Tata a decedat. Sunteți primul, dintre prietenii lui, pe care l-am anunțat”.

Ulterior, am sunat și eu pe alți amici scriitori (pentru a le da trista veste), dintre care unul a venit la mine, să bem o cafea, și l-am întrebat:

„Ce se întâmplă, oare, cu sufletul lui Ion?”.

„E vai și amar de el! Știa că este cineva și, peste câteva secunde, se trezește în lumea de apoi, unde nu mai contează cum îl cheamă sau identitatea lui spirituală de pe pământ. Acum, trece prin vămi. Să umpli un pahar de apă și să-l lași pe masă”.

„Crezi în superstiția aceasta, că va bea apă, noaptea?”.

„A murit bunicul meu, a început să-și susțină ideea amicul respectiv. Și, la miezul nopții, l-am auzit, fizic, sorbind apa din pahar. Sub ochii mei, s-a golit paharul. Nu am puterea să-ți mai spun cum faptul a continuat”.

---

---

După moartea lui Ion, i-am recitit toate cărțile (mi le oferise pe toate cu autograf), descoperind ce poet bun a fost. Din păcate, nu-l mai puteam regăsi nicăieri pe omul minunat care fusese, pentru a-i afirma răspicat părerea: „Ești mare, Ion!”.

P.S.

Ioan Anastasia era pasionat, între altele, de spiritism. Într-o zi, mi-a citit din foile cercului de spiritism, condus, până în anii șaizeci, de savantul C. D. Fortunescu. Membrii cercului, care au prevăzut căderea comunismului în aproximativ cincizeci de ani, ar fi luat legătura cu spiritele lui Eminescu, Burebista, Mihai Viteazul, ar fi comunicat, după cum îmi lectura Ion, până și cu Dumnezeu.

Început de toamnă, poate anul 2005.

Ioan Anastasia, unul dintre cei mai dăruiți inspectori de la Arhivele Naționale, mă roagă să facem un drum până la Turburea, în satul lui. Trebuia să-și vadă mama.

Robust, cu ochii albaștri, păr des, pieptănat cu freză pe dreapta, dornic să-și exprime emoțiile în lirică, Ioan Anastasia a fost un personaj complex, sincer și capabil să-și recunoască tarele, atunci când era cazul. Despre umflătura de la ceafă mărturisea: de la arma pe care o căram în spate, în armată.

În mașina mea, Matiz albastru indigou, Ioan începe să-mi fie ghid.

Pe un drum șerpuit, înainte de Filiași: „Locul se numea Valea Rea. Și în stânga și în dreapta, erau numai păduri. Veneau negustorii din Transilvania și hoții de codru le țineau calea aici, lăsându-i în pielea goală. Negustorii au luat măsuri: sub coviltirul căruțelor, stăteau înarmați. Hoții dădeau năvală și se trezeau ei înșiși cu pistoalele negustorilor în piept. Pistoale contra pistoale. Se neutralizau reciproc”.

Trecem prin Țânțăreni: „În stânga, acolo, și-a făcut tabăra Tudor Vladimirescu”. Mă uit și observ un platou întins, în mijlocul căruia tronează un monument comemorativ.

Într-o curbă: „Aceasta este casa lui Petrache Poenaru, cel care a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu și inventatorul stiloului. Niciodată nu a vorbit despre Tudor, oricât de mult i s-a cerut”. O casă impunătoare, vopsită în albastru, cu ferestre mici. Gândul meu încearcă s-o configureze pe dinăuntru, la modul fictiv.

În dreapta, observăm o colină: „Este un depozit secret”.

Peste calea ferată. „În stație, aici, a coborât Eminescu din tren, când a stat, vreme de o lună, la boierul Florescu și a tradus din documentele Hurmuzachi. Am citit niște mărturii ale celor care l-au cunoscut. Spuneau că stătea în foișor, iar seara, se plimba cu lăutarii după el, pe malul lacului, plătindu-i din banii pe care-i primise pentru munca de traducere (în monede de aur). Pe drumul care se duce încolo, a venit, pe la 1914, băiatul boierului cu mașina, pe timp de noapte. Țăranii, văzând farurile aprinse, au crezut că este un mosntru și au luat-o la fugă”.

Acasă, la Ion, s-au strâns să-l întâlnească mai mulți vecini. Mama lui, o femeie măruntă și în vârstă, muncea și ea prin curte.

La întoarcere, am oprit la Răcari, la o terasă. Am comandat mici: „Vezi ceasul meu? Este englezesc. Ți-l voi oferi ție” – m-a asigurat, plin de recunoștină, pentru gestul pe care-l făcusem, de a-l fi dus cu mașina. „Mai aveam cunoștințe, a continuat, dar nu aveam ce vorbi cu ele. De aceea, am insistat să mă însoțești”. „Ion, nu-mi trebuie ceasul tău. Am telefon”. „Scoți telefonul din buzunar și verifici ora, pe când, altfel, doar întorci mâna și ai și observat cât e ceasul”. Era un argument interesant. Din păcate, Ion avea să moară, în mod neașteptat, iar despre soarta ceasului argintiu, cu brățară metalică, nu mai știu nimic.

---

Soarele acelei zile blânde a dispărut, amicul îmi zace, demult, sub pământ, dar amintirea mai multor scene cu el este vie, ca primăvara de afară.