În poemul Cântec din volumul Sensul iubirii (1960), orizontul are viața lui, exprimată prin vocabula „inimă”, o metaforă personificatoare; totuși, oricât de animat, devine un disc, mișcat în spațiu de mirajul exercitat „de-un răsărit de lună”, zboară din mâna unei magii, deviază dintr-un impact. Nu există departajare între cele două categorii ale universului, relevată și criptică, pentru că perspectiva poetului e creaționistă, orice aparență are în spate un imbold pe care i-l acordă plăsmuitorul, Dumnezeu însuși. În reprezentarea opticii, poetul se distanțează de mitologia elenă, pământul nemaifiind susținut de Atlas, ci învârtit în urma ciocniturii eventuale dintre material, ceea ce este planeta, și imaterial, fantazia apariției lunii pe bolta cerească. Acum, orizontul nu mai are consistența materiei. Poetul a dispus ca model statuia „Aruncătorul cu discul” sau „Discobolul”, a sculptorului antic, Miron. Percepția naturii de către poet este conformă condiției acestuia, de ființă mai atentă la evenimentele din jur. Undeva în spațiu, există un punct, în care, acumulate, sunetele toate sunt ca un puls, dar imaginea, reevaluată din alt unghi, e comparabilă cu aceea a unui tambur lovit de cantitatea materială pe care o poate deține raza lunii. Viziunea asupra lucrurilor, într-un tip egocentric de interpretare, poate fi hiperbolică. O impresie extrem de puternică despre legătura dintre sinele propriu și natură determină eul poetic să ilustreze trăsătura demiurgică pe care o deține, crede aceasta, din proximitatea aceluia de care depinde totul, e de ajuns să emită un gând, pentru ca arborii să foșnească „mai pur”, cu un plus semantic față de manifestarea simplă de până atunci. Reverberarea propriilor intenții la nivelul vegetal sporește încrederea poetului în ipostaza lui de creator, de arhitect al naturii și interesul față de interiorul lui sufletesc: reflectând în sine, ajunge la o paralelă între pulsația inimii și orizont și-l vede înglobat acesteia sub formă de sunet, cu alte cuvinte umanizat, captat de ființă sub forma a ceea ce poate ea domina, un biet semn sonorizat. Perspectiva se restrânge, dar i se oferă un motiv: față de tezaurizarea curentă, zariștea primește un aspect nou, care o schimbă, ajungând la dimensiunea unui disc, în timp ce ecoul șocului (de ordin vizual, apariția lunii) devine „larg”, înlocuitor al spațiului. Pentru a înțelege răsunetele, care marchează un eveniment vesperal (întrevederea lunii), drept pulsație, protagonistul liric trebuie să aibă o vârstă care să-i confere o experiență în fața acestor fenomene cosmice, să fi avut timp să asimileze mișcarea aștrilor pe firmament, precum incașii: „C-un gând foșnesc toți arborii, mai pur/și cu-o bătaie-a inimii, răsună larg discul orizontului din jur/parcă lovit de-un răsărit de lună”. E un moment în care poetul pierde veleitatea discobolului, de a azvârli piesa din mână pe o direcție a succesului, cât mai departe, ca în atletism. Totul, de acum înainte, se va întâmpla fără el, fără vreun control din partea lui.

Nichita Stănescu se simte asociat la renașterea unei societăți eteroclite (care în mod paradoxal avea ca ideal egalizarea între oameni, o aplatizare neexperimentată în istoria omenirii până la începutul secolului trecut, o doctrină care a bântuit un veac), el însuși, de dragul ideii, se supune unei eventuale mineralizări: „cărămida trupului mi-o pun/la ridicarea lumii comuniste”. Determinarea spațiului, lumea comunistă, pentru care este predispus la sacrificiu, abandonarea propriei identități în favoarea unui debut social (nu prea bine cunoscut în esență maselor largi, din cauza propagandei virulente în anii șaizeci ai secolului trecut), etalează o nevoie de fixare într-un context a poetului; definirea tendinței, de apartenență sigură la o postură socială, implică mai mult decât afirmarea faptului: o manieră bravă, dincolo de romantismul care a inaugurat stanțele celor mai râvnite situații visate, dar niciodată împlinite. De aceea, surprinde, în cazul lui Nichita Stănescu, situarea, prin temă, în preajma creației eminesciene, precum în poemul O călărire în zori, dedicat „Lui Eminescu tânăr”. Metamorfoza spiritului/sufletului în rocă ori a altor fapturi, precum tăcerea, în arie coloristă ca zarea și, mai departe, în ordine paratactică, în granule de stâncă, e recurentă în lirica semnată de Nichita Stănescu, aspect care o situează în descendența operei lui Ovidiu: „Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucise,/se face depărtare, se face nisip” (O călărire în zori); „Metamorfoza-n noi forme a formelor gândului îmi este/Să povestesc, o zei (și-acelea-s a voastră lucrare);/Fiți de-ajutor năzuințelor mele și-mi duceți povestea/ 13 De la obârșia lumii până în vremurile noastre” (Ovidiu, Metamorfoze). Ipostaza este renascentistă, prin antropocentrismul relevat. Tânărul pleacă în lume, din sfera inepuizabilă a mitologiilor, fiind capabil, prin geniu, să transforme destule în cale, chiar pe sine însuși: în ultima secvență, de fapt el adresează același salut soarelui care-l semnalizase identic: „Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde și grave./Sufletul meu îl întâmpină, ave!”. Inspirat de o „liniște ca la-nceput”, când sunt condiții oportune genezei, imboldul poetului de a fi zeu creator se transformă în contemplare, într-o lume deja existentă. Strofa surprinde maniera în care s-ar putea concepe o lume paralelă, la nivelul ecourilor care sunt cele mai apropiate domeniului spiritual. Interiorizarea devine legătura nemijlocită a individului cu alteritatea.

            Îngerul, în propria-i apariţie pe care o susţinea prin efectul curant al bătăilor mai repezi din aripi, se însenina şi din efectul de aur al vorbelor mele şi-a asigurat combustia de a rezista sfârşitului în scop: cineva din grija lui îşi oprea mărturisirea în marginea adevărurilor din Biblie.

Faţă de Anca, lumea din jur căzuse. Apreciam intervenţii simple: „Niciun autobuz nu pleacă din oraşul acesta la o asemenea oră. În nicio direcţie“ ca semne de inteligenţă aparte. Atât eram atent la oameni, cât să-mi furnizeze o informaţie utilă mersului pe mai departe. Eram uimit că mă înţelegeau.

            Îndelungatele discordii nu le mai clarificam decât în defavoarea mea: eu sunt vinovat prin repetate întrebări care induc neîncredere, prin mirări în marginea unor situaţii de la care aşteptam o explicaţie. Numai în faţa răspunsului: „Of! dacă nu poţi avea încredere, de ce să mai continuăm?“, ca un taler greu, săltându-l pe celălalt în lumina atenţiei, îmi recăpătam calmul necesar perpetuării dialogului fin.

Între noi, între mine şi Anca, nu era decât o poveste. După ce n-am mai crezut în nimic, expresiile conţinând culmea unor fantezii, au regresat, rămânând în aer zăpada fabulosului pur. Sub presiunea dreptăţii, oscilam între bine şi rău, ca între două toarte de cupă; la un moment dat, am sărit peste măsura celor două valori şi, ca să-mi dovedesc mie însumi că sunt în afara comunului, am ucis-o pe gazdă, izbind-o cu fruntea de pereţi. M-am plasat peste fascinaţia referentă a echilibrului. În sângele uscat pe lespezi, am întrezărit, înfiorat, micul testament, pe care-l pregătea: între beneficiari, eram şi eu. Dorinţa mare de a-şi fi  împlinit subpunctele inscripţionase fluxul sanguin. Planuri îi curgeau din vene. Am eliberat-o de planuri şi de tensiunea lor. E binele pe care i l-am făcut. Vreau răsplată pentru aceasta. Voi merge în lume şi voi spune doar atât: am pus punct la planuri.

Am căutat un spaţiu de îndreptare a greşelii de a fi ucis o persoană. Cel mai bun ar fi fost interiorul unei balene, unde m-aş fi refugiat de întregul teluric, nu doar de semnificaţia noţiunii Om, şi nu m-ar fi ajuns, perisabile pe traseu, invidia şi cutezanţa.

La o masă de lemn cu o lampă aprinsă, pregătit să dau mai departe o pagină din carte, în pragul cel nou al amintirii de a mă fi sustras la naştere, dintr-un sine care, fără tiparul văzutului ulterior,  a derulat în traiul părelnic destinul din cer, am scris mai multor posturi de televiziune şi unor centre de cercetare ştiinţifică. Mă ofeream voluntar: să mă expedieze cu echipament elementar de supravieţuire, în pântecele unui chit. Am luat legătura cu mai mulţi filosofi în vogă. Nu m-au luat în serios; au presupus că voi reveni dintr-un adânc asemănător ca solitudine profundului omenesc, cu o foaie de observaţii firavă, redusă la anxietate. să le ofer o fişă de observaţii. În fond, mă devora în condiţia mea civilă procesul-verbal, la care scria un plutonier. 

Mă raportam îngerului în situaţii fără ieşire: „Dă-mi elan din firea ta de lumină, să mă înalţ peste mânia care în avans, o simt în prezent!“

A doua zi, eram vinovat pentru cantitatea de plumb topit turnată în mânerul cuțitului: „Nu mi-ai spus cât să torn!”. „M-am gândit că mânerul va fi greu, dar am socotit că știi ce faci!”. „L-am refăcut. Am topit, încă o dată plumbul și l-am scos din mâner”.

După ce am încheiat discuția, pe o asemenea temă, a zdrăngănelii din mâner, A. D. a rămas cu ochii pironiți în geam: „Pare a bate vântul afară. Eu văd frunzele de plop, dar după clătinarea lor nu te poți lua, fiindcă frunza plopului se bate și când nu este vânt, frunza plopului și a dorului”.

După o asemenea abatere, de la metal la suflet, ne-am întins, ca pe iarbă, la o discuție despre suflet, cum Diogene a avut tăria să se rupă de cele urbane, pentru un trai auster, ascunzându-se, vederii oamenilor, în butoi. Ulterior, am revenit mai încoace, în era de după Cristos: „Nu există nimic după moarte!” – a concluzionat A. D. Și eu am consimțit, inițial, însă, după o secundă, am revenit cu observația: „Dar Cristos a existat. Imaginează-ți că vine unul acum și ne vorbește despre alt Dumnezeu, despre altceva, l-ai crede? Nu. L-ai crede nebun, însă Iisus a convins prin minuni. Sau Sf. Andrei: a venit într-o țară, în Dacia, ai cărei locuitori susțineau că-l văd pe Zamolxe, lângă ei și de aceea nu se temeau de moarte, având siguranța de a intra în lumea zeului lor, care, de fapt, era un semizeu, elev al lui Pitagora. L-ar fi putut ucide pe Sf. Andrei, fiindcă le-ar fi defăimat zeul, dar, după cum se spune, Sfântul avea, asupra lui, Duhul Sfânt, care atrăgea oamenii etc.”.

Am sorbit o gură de cafea, mai dulce decât o beau în mod obișnuit. „O făcui mai dulce, mi-a confirmat A. D. Pusei apă la fiert și pentru ceai și pentru cafea și nu am aproximat cum trebuie cantitățile”.

Încălzit și urmărit de ecoul discuțiilor, precum aceea despre Mobre V. care, îmi spunea A. D., încerca să convingă lumea asupra binelui nepoatei lui, am șters-o către sală, acolo unde aveam să-mi pun la punct viitorul curs, decis a nu mai descifra și calcula plumbul nimănui, decât, poate, textul lui Bacovia, familiar mie prin conotații profunde.

O pornisem iarăşi la drum. Oh! Exclamam şi-mi veneau în minte, în treacăt prin autogări în paragină, versuri din Conachi, oh! Exclamaţiile care trecătorilor păreau semnalul unei dureri adânci, erau de fapt bucurii sonorizate în faţa peisajelor şi a oamenilor întâlniţi, erau semnul unui extaz imposibil de surprins, că m-am despovărat de iubirea pentru Anca, în măsura în care îmi permitea absenţa ei. În distanţa, măsurabilă în kilometri, dintre noi, se dilua, spre deschiderea mea înspre alte lucruri, încordarea în dragoste. Oricine mă vizita resimţea în mediul meu tensiunea iubirii şi la plecare, lua ceva din ea. Deşi vastă şi robustă, lumea de afară n-o învingea pe cea lăuntrică, în care mă refugiasem cu visul de a fi reieşit iar în lume, cu opţiuni sentimentale împlinite.

            Ca să mă fi bucurat iar de călătorie, căutam premisele conjuncturale ale vechii incursiuni la mare, când pe balcoane greceşti, lecturam liniştit din cărţi de A. Holban.

Pe stradă, îngerul întâlnit cândva în căderea mea în transă, s-a ivit ca o fluturare de lumină lângă hotelul Jiul:

„Iartă-mi cursul tentaţiei – mă oprisem în loc şi rosteam lent şi destul de încet, ca nu cumva trecătorii să mă ia drept nebun – iartă-mi, repet, îngerule, care faci abil conexiunea dintre lumi, iartă-mi slăbiciunea de a fi fost aproape rostirii fără control a ceea ce am văzut demult.

            Rostirea devenea un corp de sine stătător care nu se pulveriza în ideile care o continuau, ci afectată în vreun fel de intenţia mea de a o prelua în confesiune, se deşira nelegitim pe Terra. Realităţile deconspirate: raiuri în mişcare, infern rezidând în umbre mai mult decât pot îndura, îşi vor fi redublat circumstanţele şi din suportul nou reizbucneau fără tandreţea atingerii ideilor umane, în frontul cosmic, anulând calea propice transei.

Având ceva timp, m-am abătut pe la atelierul administratorului (de la instituția la care lucrez).

Tuns proaspăt, cu blugi și pantofi noi, A. D. avea prins în menghină un cuțit, dintre acelea argintii, cumpărate de la diverse benzinării, pe punctele acumulate. De sus, ca avionul în picaj, A. D. venea cu mașina de găurit, asupra mânerului. „Nici eu nu știu ce fac!” – mi-a răspuns la întrebarea mea, legată de ce mai meșterește… „Uite cum se aude!” – mi-a spus, zgâlțâind cuțitul în mână, ca în altă menghină. În mâner, se auzea un zgomot metalic, de ceva de fier care se desprinsese. „Cred că voi turna plumb topit!” – a continuat. De undeva din spate, a venit cu un fel de ceainic (prevăzut cu mâner lung și manufacturat din țeavă groasă), pe fundul căruia se regăsea o pastă alburie, plumb rămas acolo de la mai vechile prelucrări. Cu o lampă, despre care se întreba dacă are sau nu suficient gaz, s-a apropiat de vasul cu plumb și a dat drumul flăcării, cum varsă dragonul jar pe gâtlej – așa credeai: că, în atelier, a nimerit un dragon. Ca un lichid, gazul mai dădea pe lături, lățind focul în mod dezordonat, afectând, parțial, componentele de plastic ale lămpii.

După ce a terminat operațiunea, A. D. proba cuțitul, în al cărui mâner turnase metalul topit, pentru a fixa bucata de fier care se auzea a se mișca: „E greu al dracu!”. Prins de curiozitate, am ridicat și eu mormanul de kilograme care părea a se fi adunat în suplul mâner. Lama căuta în sus, ca jucăria Hopa Mitică! Indiferent de cum întorceai unealta, lama ridica nasul, ca în bătălii, cum țineau cavalerii săbiile gata de atac. Am așezat cuțitul pe bancul de fier, cu mânerul drept, în poziție verticală: stătea ca lumânarea. „Cum îi dau eu cuțitul ăluia?” (A. D. se referea la amicul său, care-l rugase a-i rezolva clinchetul, să nu se mai audă). „Dar văd eu ce fac!”. Pentru că se apropia ora începerii programului, l-am lăsat pe A.D. în atelier, să-și omoare capul cu problema grea pe care el însuși a creat-o, cu plumb destul.

Identitatea prezentă în care mă exaltam cu atribute ferme de caracter, acum se anula în regres până la părerile care-mi deveneau bază de pornire pentru o vedere nouă, fie şi numai sporadică, ale bunicului participant pe front la Sevastopol, că prăpastia cursă din misiunea (aripile) avioanelor, exploda în mine ca bombă. M-am surprins salutând cu mâna în aer un vecin de palier; între mine şi el prevedeam pilotul care din carlingă flutura amical o eşarfă a timpului său. O vreme n-am ştiut să explic vecinului momentul acesta. Foşnetul plasei pe care pusesem mâna, contrastant prin superficialitate vacarmului interior, m-a trezit din confuzie.

Înaintarea în vârstă coincide cu apariţia ideii că moartea rezolvă crizele în care intri, legate de timp sau de faptul că un defect fizic, dacă-l ai, se va anula în moarte, în timp ce, până aici, el în vârste se va fi amplificat, precum şi frământările presupuse de el.   După traversarea morţii şi a porţiei de eternitate, spiritul tău va reveni în altă viaţă pe Terra, sub acea înfăţişare pe care o vrea ambiţia ta prezentă. Alt chip din ambiţia de azi, cu trăsături ale aspiraţiei către un idol al frumuseţii. Conjuncţia dintre minte şi frumuseţea fizică o vei fi conştientizat suficient, astfel încât vei avea ocazia ei şi o vei etala ca un filosof în opera lui. În capitole se vor fi revărsat experienţe ale iubirii care ajutată de harurile în sfârşit primite în a doua viaţă, va fi triumfătoare asupra timpului care iar te va îmbătrâni, dar amărăciunea perisabilităţii îţi va fi departe, respinsă de un suflet fericit.

            Teama de moarte se atenua mult în aceste momente de frământare, în timp ce înţelegerea faţă de curajul unor eroi legendari ca Ahile îmi făcea veridice Iliada şi Odiseea, orice operă de la Epopeea lui Ghilgameş încoace. Din cauza condiţiei acestuia de semizeu, mai aveam până a înţelege amploarea îndrăznelii unice a lui Ahile de a alege nemurirea modelului care a devenit, în locul unei vieţi lungi şi fericite.

Detestam faptul de a fi îndrăgostit. Mai mari păreau obstacolele ca prilejurile de împlinire. Preocupări curente îmi erau afectate de îndoială numai pentru că eram departe de Anca. Ea gândeşte diferit de mine. Spune ceva o dată şi nu mai revine, ori mie a reveni la ceea ce mi-a plăcut să aud cândva, hotărâte confirmări, decizii de a privi înainte, mi se părea că înseamnă dragoste.

            Eram complexat din cauza aspiraţiei de a trăi sub toate raporturile cu Anca şi greşeam în afirmaţii, patima din spuse răscolea răutăcios, că nu mă deconspiram, jucam inversul rolului trăit.

            În discuţiile noastre, m-am redescoperit pe mine însumi şi progresiv mi-am înţeles firea, stări a căror melcancolie nu ştiam de unde provine.

Lectura marii cărţi prelua şi atenua din anxietăţi. Erau lecturi pe care le descifram special în sensurile auxiliare stării mele. Mă preocupa timpul care mă prinsese în flux şi unica posibilitate de a scăpa avalanşei lui era să mă sustrag în spaţiul unei iubiri unice şi de reciprocitate în care să mă bucur de suflet, iar în moarte să fiu consecinţă de iubire trăită.

Până la Anca nu mai trăisem reciprocitatea afirmată fără teamă că, spunând-o, dovedeşti slăbiciune faţă de celălalt care ar putea profita şi să se poarte dominator.

            Am tresărit şi mi-am retras degetul de pe buton. Liftul fusese chemat înaintea mea de cineva mai sus. Am avut ideea că impulsul de a urca s-a dus dinspre mine la cer, lăsându-mă într-o gravitaţie aberantă, de sfârşit de lume, când toate se prăbuşesc, iar fiinţa, renegată definitiv de marele Dumnezeu, recade mai mult în propria-i densitate, popasul devenind destinaţie.

            Faptul cunoaşterii se reabsoarbe dimensiunilor în care se deschisese, acelor mari domenii ca ştiinţa, care ne înnobilaseră şi ne apropiaseră de ţinta în care fusesem fixaţi, asemenea în chip şi trăire lui Dumnezeu. În preajmă, ca exponent al unui abis ad-hoc, instalat în sens invers liftului ascendent, nu găseam sprijin, pe când în geam soarele se descria ca fum al unui foc aproape consumat.

Un telefon de la un prieten poet m-a edificat. L-a cunoscut pe Nichita. „Ce impresie ţi-a făcut?“. „Că dorea să se ducă“. „De ce?“. „Din dragoste“. Se îndrăgostise şi dilema de a fi sau a nu fi acceptat îi reprimase instinctul de supravieţuire.

Pentru că mi se părea că întreaga suferinţă a dragostei o trăiam numai eu, am mers la icoane, cuprins după un timp relativ lung, de înclinaţia reculegerii. Biblia în special, prin surprinderea atâtor istorii de triburi şi de evenimente particulare, îmi conferea în consecinţa lecturii, un calm special care mă scotea din tensiunea părerii că sunt singurul destinatar al neajunsului unui demers către prosperitate sentimentală şi că, în reculul impactului cu ţinta onestă, nu am echivalent de revigorare decât în contemplarea afecţiunii declarate.

            Iubirea era expusă ca datorie în raporturi slugă-stăpân şi negăsind opoziţie în adâncul inimii roabei Rut, străbunica lui Iisus, mă rugam pentru un context în care starea de stăpân a lui Booz să-mi fie atitudine în altă relaţie. Ataşamentul era faţă de acele femei pe care le-aş fi iubit cu o inimă de creştin, cu umilinţă şi mai mult ca pe mine însumi.

Tot scriind despre Diogene, m-am identificat, în subconștient, cu unele probleme întâmpinate de marele filosof. Astfel, în urmă cu vreo trei nopți, am visat că am fost prins de pirați, după ce, anterior, tot în vis, arătasem unui negustor o carpetă (asemănătoare unui covor persan) care avea țesută harta unei țări europene: La cât o evaluezi? l-am întrebat. La trei mii de euro! – a fost răspunsul, rostit ferm, tare, astfel încât, în talciocul din vis, am fost auzit de către pirații care m-au urmărit și pe vaporul pe care începusem să navighez spre țara desemnată pe carpetă.

Cine te însoțește? – m-au interogat pirații. Diogene! le-am răspuns, fapt care le-a schimbat atitudinea. Nu am mai „vizionat” continuarea, întrucât telefonul zbârnâia lângă mine – eram sunat de L. F., care, la rându-i, m-a întrebat dacă mai sunt fan Balzac: „Am văzut, la un anticariat, Moș Goriot – copertă groasă, rezistentă etc. și m-am gândit să ți-o dăruiesc, de Sf. Nicolae.

Visul, atât cât a durat, m-a apropiat de personalitatea unui om (excepțional) care a trăit acum două milenii și jumătate, iar evaluarea carpetei bej, de spiritul mercantil al protagoniștilor programului Așii amanetului, program pe care-l vizionez frecvent.

Cu un ceas sensibil la dispoziţii de orice natură, am pornit-o de-a lungul străzii Sfinţii Apostoli. Sfârşitul unui om acţiona mecanismul ceasului de buzunar într-un asemenea fel, încât vidul părea apă obosind rotiţele şi dezorientând acele. Şi mai robustă era senzaţia că în buzunarul de la piept deţin aspectul propriu al unui final – un cap desfigurat de om, ca în tabloul Strigătul,decât urma, fără contur veridic, a unei bătăi de cord sau decât bătaia unei aripi de şoim, dacă l-aş fi ascuns de vânat, pentru o secundă, sub haină. Mă temeam să deschid haina, ca nu cumva de sub ea să răsară în mijlocul străzii, în dreptul meu, aproape înlocuindu-mă, acea faţă disperată, care totuşi ar fi găsit ecou mai repede în vopseaua tabloului ca în spaţii întredeschise, precum haina cu doi nasturi desfăcuţi din trei. Nu aveam ce spune dacă aş fi fost acuzat de furt, probabil atât de bine m-ar fi reprezentat pictura singulară, şi nici la întrebarea: „Fondul strigătului este durerea însăşi?“. Nu m-aş fi mirat dacă aş fi văzut scris în expoziţie, sub tablou ori în Program: „În ziua de …, ora …, anul de graţie 19.. sau 20…, un copil a căutat în spatele ramei gura clamând“. Strigătul e adresat numai privitorului care descoperă – ca în oglindă: o dată, se recunoaşte în sunetul înrămat ca ipostază a deznădejdii, o dată în viaţă.

A trecut o lună de singurătate şi mă găsesc într-un apus în Parc: „Doamne, ajută-mă să mă salvez de la deznădejde! Îmi dai motive şi timp liber să mă bucur de natură, dar nu mă simt prea larg în ceea ce trăiesc: o nelinişte instantanee, cu un tipic solit ceasurilor de contemplaţie.

Încerc să nu mă gândesc la Anca. Probabil mă enervează faptul că alţi bărbaţi n-au motive mai multe ca mine să-i vorbească, eventual tandru, şi n-am cunoştinţă despre ce face ea în prezent.

Deschid Ars amandi şi caut în cuprins pasaje despre cauzele de a supravieţui în dragoste, când ignorarea de către iubită escaladează insuportabilul, nu înainte de a mă impresiona de cântecul petiţionar al lui Orfeu în Infern, citind încă o dată în Metamorfoze: „O, zeităţi ale lumii subpământene în care venim toţi / cei care suntem născuţi muritori, / îngăduiţi, de se poate, / să spun adevărul, / lăsând la o parte ocolişurile unei vorbiri meşteşugite. / N-am venit aici ca să văd Tartorul cel întunecat, / nici să leg monstrul cel cu trei capete şi cu şerpi ca ai Meduzei, / în jurul gâtului. // Soţia mea e pricina acestui drum: o viperă călcată i-a trimis veninul în corp / şi i-a curmat viaţa în floarea vârstei. / Am voit să pot suporta şi nu voi nega că am încercat. / Amor a învins. / Acest zeu e binecunoscut în lumea celor de sus. / Nu ştiu dacă e şi aici, / totuşi cred că se găseşte şi aici la locul său şi, / dacă nu e mincinoasă vechea poveste cu răpirea, / şi pe voi tot dragostea v-a unit. / Vă conjur pe aceste locuri pline de groază, / pe acest haos imens şi pe tăcerile marii împărăţii, / desfaceţi destinele prea repede terminate ale Eurydicei. /  Toţi vă suntem datornici vouă şi, / dacă zăbovim puţin în viaţă, / mai curând sau mai târziu, / spre acelaşi locaş pornim. Aici tindem toţi, / aceasta este cea din urmă casă şi sub puterea voastră sunt cele mai îndelungate împărăţii ale neamului omenesc. / Şi Eurydice, după ce va ajunge la anii bătrâneţii, / se va supune legilor voastre. / Vă cer să-i daţi să se folosească de dreptul ei. / Iar dacă destinele refuză această îngăduinţă pentru soţia mea, / eu în niciun chip nu vreau să mă mai întorc. / Bucuraţi-vă de moartea amândurora!“.

Cu două cărţi în mână, pe alei, dau la un moment dat cu piciorul într-o creangă ruptă, căzută pe jos, între frunze, şi cuget: pentru ce să fi fost condamnat Ovidiu la exil? Pentru sfaturile din Ars amandi? În această carte de opt sute de versuri, din care, student, am tradus peste patru sute, eu găsesc inversul cauzei surghiunului.  

 La serbarea zilei de naştere, simţim cu nostalgie că prezentul nu mai reţine prea mult din aspiraţia trecutului, dar ţinându-ne deoparte de ceremoniile prilejuite de aniversare, sentimentul trecerii timpului se atenuează şi ne exclude beatitudinii comune că firea a triumfat pierzând un an, când înţelepciunea de a te sustrage valului general parvine prin senectute.

            Pradă unor dubii, consimţi la pierzanie, pentru ca ambiţia de a te păstra la fel, în armonie cu daruri fizice neschimbate, cu dorinţe de a iubi femei tinere şi frumoase, să nu-ţi devină fapt zilnic.