Ieri, am jucat volei cu tinerii mei, dar, anterior ieșirii pe terenul de sport, l-am trimis pe Pană la secretariat, pentru a se asigura dacă am sau nu vreo situație de făcut: „Întreb de testele Covid?”. „Da. Și de teste, dar și de alte situații”. „Bine! Întreb de testele Covid!”. „Și de teste și de alte situații – ce mai am sau dacă mai am ceva de rezolvat!”. Evident, după ce a revenit, mi-a transmis că nu am nimic de finalizat etc. După oră, am mers la secretariat, pentru a-mi lua rămas-bun, fiindcă încheiasem ziua. „Să-mi aduceți situația cu bursierii!”. „Nu am trimis, acum o oră, pe cineva…?”. „Da, însă numai de testele Covid s-a interesat”…

Pe terenul de sport, jocul de volei a început. La o minge care plutea de un secol – a fost cea mai jucată minge – , din dreapta s-a apropiat un avion imens: tinerii au rămas în uimire, cu ochii pe cer, mingea însăși uitase de gravitație și încă stătea în aer. Am dat năvală la aparate- să facem o fotografie, dar, între timp, avionul a trecut de blocuri, lăsând în urmă numai vuietul motoarelor: „Avion cu motor, ia-mă și pe mine în zbor / să mă fac aviator!” – mi-am amintit de mine copil, când, de pe planetă, mă legam fictiv de mirajul zborului, cu astfel de invocații ludice, dar, acum, nu este cel mai potrivit moment să-mi doresc îmbarcarea sau schimbarea profesiei. Doamne ferește!

Am reluat jocul… Deși era curat lună, totuși în careul echipei mele, căzuse o pană (destul de mare) – nu știu de unde, întrucât păsări nu se zăreau în văzduh. Poate de la ploaie, fiindcă, în teren, era și A. Ploae, care dădea mingi plouate.

Am prelungit meciul și în pauză, pentru un set scurt. A mai intrat cineva la ore? Capete curioase și guri vesele se proptiseră în ferestre. Am fost aclamat cum niciun sportiv nu a fost pe vreo arenă. Indiferent cum loveam balonul, bine sau rău, atingerea mea avea sclipiri de briliant în ochii de la ferestre. Am îndemânare, este adevărat, dar nu atât de pregnantă, încât să pot schimba vremurile – totuși, stările de spirit, da.

Datorită acestor minunați juni ai mei, există viață normală, oricât de multă presiune a pericolului a lansat avionul militar din burtă.

În viziunea mea – și nu vreau să am dreptate – , al Treilea Război Mondial a început, fiindcă Rusia nu poate fi cucerită și nu pentru faptul că este plină de eroi – eroi au toate popoarele – , ci datorită spațiului ei geografic vast, cât un cosmos. Și rușii cunosc lucrul acesta… Și dacă Napoleon, un geniu al omenirii, nu a reușit sau Hitler, atunci nimeni nu o poate face; desigur, Napoleon a greșit, în planul lui, pentru că a fost prins de iarnă, dar, totuși, până la instalarea „generalului iarna”, a încercat, a mărșăluit prin stepe, nealegându-se cu absolut nimic.

Nu trebuie să ne mai ascundem după deget: dacă o țară este atrasă într-un război (orice țară, nu neapărat cele care astăzi se luptă între ele), se atestă un singur lucru, că în acea societate, este ceva putred, că diplomația a eșuat, fiindcă au fost puse în funcții pile și nu oameni competenți, capabili să obțină în acte angajamente de la vecini atât de puternici, precum rușii.

Consider că, pentru moment, soluția stopării acestei avalanșe de trupe, către, poate, un continent întreg, este necesară bip bip bip. De ce să fie în pericol o planetă, pentru o țară, mai ales că popoarele care se înfruntă sunt rude apropiate. Totuși, dragoste cu de-a sila nu se poate.

(Va urma)

La unul dintre testele pe care le-am dat tinerilor mei, exista un fragment din Jurnalul lui Mihail Sebastian, despre întâlnirile pe care le avea cu Ionel Teodoreanu, cum discutau despre planurile lor literare și despre manuscrisele la care încă lucrau; cea care se insinua între ei, era doamna Teodoreanu, care le oferea câte o ceașcă de cafea neagră.

Le-am ilustrat și eu tinerilor din fața mea cum un personaj din Jurnal, respectiv doamna Maria Teodoreanu, a ieșit din mijlocul paginilor, în viața cotidiană: amicul meu, regretatul Jean Băileșteanu, prozator de mare talent, îmi povestea, într-un drum pe care l-am făcut împreună, cum a luat legătura cu doamna Teodoreanu, după anul 1990, pentru a-i vinde lui, care era și patron de editură, drepturile de autor asupra unor opere de succes semnate de Ionel Teodoreanu. Întrucât a ezitat, nu știu exact motivele, demersul nu s-a finalizat la timp, iar când Jean a fost mai hotărât, doamna (care a supraviețuit soțului mai bine de patruzeci de ani) a decedat, la venerabila vârstă de nouăzeci și opt de ani.

Cu alte cuvinte, Ionel Teodoreanu a murit în plin proletcultism, poate marginalizat, în timp ce soția lui a prins și anii de după Revoluția din 1989 și a stat de vorbă, într-un context particular, cu unul dintre bunii mei amici, Jean Băileșteanu. Legătura pe care Jean a încercat-o cu istoria însăși mi s-a părut incredibilă. Nu mă așteptam ca, în anii nouăzeci, să mai existe personaje de fală ale perioadei interbelice și, în plus, să fie în comunicare directă cu oameni din anturajul meu, iar eu să am ocazia de a prezenta circumstanțe de pomină, cum acele nume, apărute în textele pentru examenele naționale, au avut gură să vorbească unor contemporani de-ai mei.

Am început să fiu îngrijorat de războiul de lângă noi. În drumul către casă, am zărit, pe contrasens, șase TAB-uri.

Ca în situația oricărui conflict, lumea a devenit panicată. În urmă cu vreo zece ani, unul dintre bunii mei prieteni îmi cerea să mergem în magazine să cumpărăm alimente și apă; deși el era cu adevărat înspăimântat, eu m-am distrat pe seama inițiativelor lui, care, de fapt, erau generale. Din fericire, acel conflict (probabil de prin Irak – nu mai țin minte exact) s-a încheiat destul de repede și multă vreme, amicul meu a mâncat numai conserve.

În prezent, istoria s-a întors. Unii dintre amicii mei au luat-o de la capăt și își fac rezerve de provizii, alții, inclusiv rude, plănuiesc să părăsească orașul, chiar țara…

Acum, când scriu aceste rânduri, eu însumi sunt aproape alertat, întrucât am încheiat o convorbire cu o persoană în care am încredere, care mi-a mărturisit propria-i intenție de a pleca, temporar, din țară, din cauza unor informații pe care le deține și despre care nu pot relata aici.

Până să închei textul, am primit telefon de la I. P., al cărui optimism a șters pesimismul în care era să cad.

Cu ochii în emailul de la o editură (la care am trimis manuscrisul unei cărți de proză), îmi vine în minte numele lui Ionel Teodoreanu, cel despre care am vorbit, astăzi, tinerilor mei, care și el, scriitorul de succes al perioadei, a trecut prin evenimente asemănătoare.

România Mare a fost idealul pașoptiștilor și al lui Eminescu, iar Regina Maria a făcut tot ceea ce i-a stat în putere, pentru acest obiectiv înalt și îndreptățit.

Femeie fabuloasă, Regina mergea în spitale, ca infirmieră, mângâind, cu pornire sinceră, soldații răniți, fără a-i păsa de bolile transmisibile ale vremii, precum tifosul, scarlatina sau tuberculoza: prin atitudine și energie, întreprindea, la 1916, acte de caritate și de mecenat, ceea ce avea să o scoată în relief pe Diana, prințesa lumii, în anii nouăzeci… Se spune că, atinși de mâinile Reginei, ostașii (grav răniți) mureau cu zâmbetul pe buze. Mâinile cărui președinte ar avea un asemenea efect? Am în minte câteva nume, dar nu le transcriu (sic!).

La moartea Reginei, ostașii au înfipt armele cu baionetă în pământ, gest unic în armata română (gest pe care nu l-am văzut evidențiat în niciun manual sau carte de specialitate, deși zgândăritul metalului în pământ a sunat în istorie mai tare decât orice voce contemporană).

Inima Reginei Maria a aparținut României.

Acum ceva timp, m-am dus la Balcic, pentru Regină.

Constantin, bunicul meu, cel care a fost jandarm în București, pe durata celui de al Doilea Război Mondial, mi-a relatat, de la fața locului, de la nivelul istoriei trăite de el, două episoade, semnificative, pentru civilizația a două nații, germanii și rușii.

În trecerea lor spre front, ostașii germani schimbau trenurile în Gara de Nord. Jandarmii, între care și bunicul meu, urcau în compartimente și găseau – lăsate pentru ei, de către nemți – pastă de dinți, ciocolată, țigări etc.

Când au ajuns și rușii, primul jandarm care a urcat, în urma lor, a strigat disperat celorlalți colegi de-ai lui să nu mai vină, fiindcă peste tot, în vagoane, erau o mizerie și un miros de nedescris.

În calitate de jandarm, bunicul a avut ocazia de a o fi văzut pe Regina Mamă, însoțindu-l pe Regele Mihai. „Cum era, tată?” – așa-i ziceam bunicului, „tată”. „Frumoasă, tată, frumoasă!”. În plin comunism, bunicul se ridica în picioare și îmi vorbea cu încântare despre Regele Mihai, efigia României serioase.

Târziu, în noapte, am auzit un zgomot extrem de puternic, lângă ușă. Pentru o clipă, gândul mi-a zburat (în glumă și nu prea) la ruși, că, poate, au aterizat în curtea mea. Mi-am amintit de Liviu Rebreanu, care, la fel, a ieșit din casa de la Ștefănești, pentru a se opune unor intruși, câțiva soldați sovietici, și a fost împușcat de către aceștia (variantă susținută de rudele marelui scriitor).

În discuțiile pe care le mai purtam, acum ani buni, cu amicii mei – la extazul lor, că suntem apărați de NATO, eu nu aveam decât o singură replică: „Spuneți-mi mie cine îi poate opri pe ruși, dacă urcă în tancuri și vin spre noi?”. Pentru câteva momente, se făcea liniște, fiindcă toți cădeau pe gânduri: „Da, ai dreptate – nimeni nu-i poate stopa” – le auzeam răspunsurile îngrijorate.

Azi-noapte, după ce am revenit în living, m-am oprit, pe câteva pagini, asupra semnificației a trei momente, din istoria noastră.

Pe patul de moarte, Ștefan cel Mare i-a cerut fiului său, Petru Rareș, să închine țara turcilor și nu rușilor (care nu se țin de cuvânt). Observația marelui domnitor are valoare istorică, a fost vizionară, fiindcă, indiferent de pacte, rușii nu au respectat niciunul în relația cu noi. Ba, totuși, un asemenea moment a existat: umanistul Dimitrie Cantemir (anii de domnie – 1693 și 1710 – 1711) a parafat primul tratat de alianță, pe picior de egalitate, cu țarul Petru cel Mare al Rusiei. Marele cronicar, Ion Neculce, rezervă o șesime din Letopiseț, domniei lui Dimitrie Cantemir, în vremea căruia a fost mare hatman. Când face portretul acestuia, Neculce știe să scoată în relief trăsătura de caracter dominantă. Astfel, Dimitrie Cantemir era „nemăreț, de vorovea cu toți copiii“, iar țarul „umbla pe jos ca un om prost“ (bine că nu pe tanc!).

(Va urma)

La masă, fără să vreau, am închegat o comparație inadecvată în minte și mi-am dat seama că, de fapt, gândul zboară pe unde vrea și ia, te miri de unde, personaje, fapte, situații fel de fel, astfel încât, eu, purtătorul acelei elaborări, să regret cum înfășor în același macat lucruri fără asemănare între ele. Mă întreb care este legătura gândurilor cu sufletul meu, ce anume le naște, care este cloșca lor? Văd pe dinainte, chiar dacă eu nu fac altceva decât să înghit bucatele, câmpuri de bătălie, umbre de copaci, vestale cu voci cristaline, situații formulate în cuvinte și de unde vin toate acestea, fiindcă le regret pe acelea asupra cărora trag, de moment, concluzii care nu mă reprezintă și de care mă feresc, mânându-mi gândul, ca pe bidiviu, tot mai departe, la altceva mai plăcut de drămuit.

În sinea mea, în rulajul ideilor ca furtună, pun deoparte concluziile bune asupra unor situații, despre care, însă, nu aș vorbi, niciodată, cu nimeni, fiind extravagante și fără sens într-o discuție. Sunt convins că, întotdeauna, eu știu ce este pozitiv într-un anumit context: oare fiecăruia dintre noi conștiința îi răspunde, în mod corect, la diversele întrebări pe care ni le adresăm?

În cel mai recent volum, al cărui titlu, Voi treceți…, se referă la condiția poetului, de a contempla efemeritatea lumii, din colțul lui de eternitate asigurat de pagina scrisă, Liviu – Florian Jianu are consuetudinea de a-și aminti de iubitele admirate cândva și de a le închina poeme, dar într-un mod specific înțeleptului care-și asumă în continuare postura imortală, fiindu-i convenabil să le creioneze cu emoție metamorfozele în lumina anotimpurilor, precum în poemul Tangențe: „Ai – de fiecare dată – alt anotimp – în privire – / Alt palton – peste frunzele goale – / Și părul – aranjat într-o pădure de lire / Curgând ca o mare – peste palmele tale – ”. Dintre temele de bază, precum dragostea, natura și trecerea ireparabilă a timpului, una este extrem de modernă, anume interferența stringentă cu societatea. Astfel, Liviu – Florian Jianu recurge la una dintre cele mai bune arme, trăsătură a propriului caracter, causticitatea față de viciile care domină pe mulți dintre concitadinii lui. Scris cu sensibilitate, volumul este atractiv și ilustrat cu instantanee fotografice, manieră postmodernistă.

Marcat de imaginea lui Vladimir Nabokov, mare scriitor, dar și lepidopter de prestigiu, Virgil Dumitrescu încearcă o reevaluare a lucrurilor, de la scara de vedere a unui fluture, după cum sugerează titlul celui mai recent volum al lui, Fluturele lui Babokov (Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2021). Refuzând, pe de o parte, limitele înălțimilor, precum aceea de a nu putea supraviețui în văzduhul stăpânit de vulturi, le va tatona, pe de altă parte, pe acelea minore, nu mai puțin solicitante, ale dedublării fictive într-o vietate măruntă, dar spectaculară, a cărei forță de bază este zborul. Astfel, poetul, ca Tudor Arghezi în poezia ludică, decide să revadă mediul familiar, cu mai multă atenție, de la cușca împopoțonată a câinelui, până la propria-i sufragerie, evitând, în acest periplu, să acorde atenție morții personificate într-o femeie gata să cedeze eventualelor avansuri ce i s-ar putea face: „Eu cu moartea nu cochetez, nu-i fac ochi duci / ca s-o lase mai moale când urcă scările, să apese dinadins / pe butonul greșit și s-o aud lamentându-se / eu de aici nu mai urc nici / vie” (Cu moartea). Eul liric aspiră la o rememorare a propriei-i vieți, dar, fiindcă întoarcerea în timp nu mai este posibilă, se mulțumește să privească derularea altor evenimente, ai căror actori sunt alții. Nostalgia după sine ca mire se reliefează în oglindirea altei nunți, el, privitorul, dedublat în fluturele lui Nabokov, consolându-se cu ideea de a ști că mariajul nu este numai lapte și miere: „Cu bulgărele de zăpadă în brațe trece mirele (…) / în pragul primăverii se întâmplă astea, / afront la rotația anotimpurilor, / după care al cincilea le include pe toate / și mai pune de la el cât îi îngăduie / nunta de platină” (Nunta de platină).

Tonul șăgalnic de a fugi din fața pericolelor persistă în experimentarea noii forme de viață, chiar în cearta pe care o poartă cu propriul suflet: „Ce mai scobești, suflete tu, în paranteza / coastelor mele până să se destrame / în fond?” (În paranteza coastelor mele). Câinele este un cerber al cosmosului care, după ce latră în zadar la stele, revine cu botul pe labe, la picioarele stăpânului, care, astfel, eșuează în tentativa de a experimenta starea unui lepidopter, fiindcă versurile din balada Miorița îi revin subit în minte și-l retrezesc la statusul moral de om: „„După ce a lătrat cât a putut la lună și stele, / câinele meu s-a lăsat păgubaș (…) pe calea lactee, nicio brânză, / niciun colac, niciun os de ros din cele / aruncate dincoace (…) stăpâne, stăpâne / – mă cheamă un câne” (Câinele meu păgubaș). Impresionat de arhicunoscuta docilitate a patrupedului canin, poetul își redimensionează unghiul de vedere, cu o responsabilitate în plus care îl va depărta definitiv de voluptatea de a fi altul decât este, adică un om supus vârstelor și problemelor curente: „Somnoroase, umbrele care se iau după mine / precum câinele după stăpân / îmi fac semn să mai răresc plimbările / matinale” (Anchiloze); „arsură, mătrăgună, dulce floare, săruturi / ca-ntre clopote de ceață, le retrăiesc / în mine ca postfață la tot ce e durere / și visare” (Postfață).

Prefațată de Aureliu Goci, noua carte de versuri semnată de Virgil Dumitrescu „ne arată că lumea și-a ieșit din țâțâni, s-a dereglat și ordinea cosmică s-a sfărâmat”.