Mama Ioana, bunica paternă, a avut două surori, pe tușa Gheorghița și pe tușca Rina.

Tușa Gheorghița venea des pe la noi, totdeauna îmbrăcată în negru, cu basma pe cap. Îi muriseră ambii copii, o fată, Maria, la douăzeci și doi de ani, și un băiețel (nouă ani). Cu toate acestea, o vedeai numai zâmbind și vorbindu-ne dulce, de dragul nostru (și, probabil, de oful copiilor ei); voia să trăiască mult timp, ca să-i „comânde” (să le dea de pomană). Gândul i s-a împlinit. S-a tras dintr-o familie bogată, având și o salbă de galbeni, salbă pe care a ascuns-o de teama comuniștilor și nu a mai găsit-o. Sub ochiul noilor autorități, se afla oricum, pentru că unchiul Ioniță, soțul ei, a fost legionar. Bunicul îmi spunea că îl văzuse defilând în cămașă verde. Trecutul politic a fost unul dintre motivele pentru care nu și-au putut salva fata; altul – că erau considerați „chiaburi”. La spital, pe aceste două motive, au refuzat s-o interneze: Maria , cochetă și frumoasă, a murit cu zile. Fotografia ei figura pe chenarul de lemn din camera bunicilor. Tușa Gheorghița apela frecvent la tata, pentru a-i reînnoi poza la oraș, într-un laborator de specialitate.

Într-una din clasele primare, am fost la scăldat, mai mult din curiozitate, pentru a vedea și proba masca de scafandru a unui coleg, Marin. Mi se părea imposibil să posede o asemenea piesă. Am fost la el acasă. A scos un stop de camion, o triplă roșie: „Aceasta-i masca!”. Pentru a-mi demonstra că ne ajută să respirăm sub apă, ne-am dus în Banița, o coastă imensă, pe unde a trecut însuși împăratul Traian cu armata. Acolo, într-un gâldan cu apă nămoloasă, ne-am scufundat. Apa a năvălit instantaneu sub mască, dar nu l-am mai contrazis, cine știe ce idee de a-și fi susținut inepția i-ar mai fi venit. Ceasurile zburaseră. Numai carcase goale de orologii „vedeam” dinaintea mea. Ce-i spun mamei? De ce nu am ajuns la timp acasă?

Am vizitat-o pe tușa Gheorghița…

A tăiat un pui, l-a fript și mi-a făcut și gogoși. Ziua era călduroasă. Mi-a pus masa într-un fel de ogeac. Bucuria ei de a mă fi revăzut a șters definitiv grija din sufletul meu. Acasă, am ajuns pe la ora cinci după-amiază. Furia mamei s-a stins, imediat ce a auzit că am fost la tușa, de unde am luat și un cățel, pe Lăbuș, care, deși mic, era greu de stăpânit. Îl legasem cu sfoară și trăgeam de el, pe drum, fiindcă nu se lăsa dus în ruptul capului. Îl mai luam și în brațe, dar oboseam; cum îl puneam jos, tot în spate se uita și dădea s-o ia într-acolo.

---

În urmă, s-a elucidat și misterul salbei. Mătușa Marioara spunea că a văzut (fiind copilă la acea dată) când tușa Gheorghița a ascuns salba, la rădăcina unui prun, că ne arată nouă locul, dacă intenționăm s-o luăm, fiindcă ea, Marioara, nu este interesată, că aurul poartă energii nefaste etc.

– S-o creadă ea că mai e salba acolo! ne-a lămurit mama Ioana, adăugând: Din 1985, soră-mea i-a oferit salba Mirelei (o nepoată din partea tușcăi Rina), care a „cheltuit”-o la Timișoara.

Aveam o pereche de săbii în aceeași teacă. Erau din ghips, pe un schelet de fier. Extrem de colorate, cu flori aurii pe teacă, precum acelea de la paradă, atrăgeau atenția. Am ieșit cu ele în drum, strigându-le pe Liliana și Gabi, două surori, care, deși gemene, nu semănau deloc. Nu mai rețin ce le-am tot spus, dar am făcut scheme, de câteva ori, cu sabia prin aer. Din zbaterea de atunci, mi-a rămas în memorie imaginea lor două, suite pe gard, să mă vadă din curte.

---

Fiind prea mic de ani, încă nu auzisem expresia: „Nu încap două săbii în aceeași teacă”, însă am acționat cumva după dicton, fiind păcălit.

Stăteam de vorbă, pe coasta din grădina noastră, cu Vasile al lui Sfârleci, mai mare decât mine cu vreo patru ani, care mă convinge să facem schimb de săbii, să-i dau eu una de-a mea, pentru alta de-a lui, de plastic. Am căzut în plasă, ca peștele înfometat… Mama s-a supărat, când m-am prezentat în curte cu sabia de plastic (care, la primul contact cu prunul, s-a îndoit). M-a interogat, nu am avut încotro și i-am mărturisit schimbul nefast. A mers cu mine și a recuperat, cu vitejia-i caracteristică, săbiuța mea.

---

Peste un timp, acest Vasile a venit în poiană cu un pachet de gumă de mestecat, din care a oferit tuturor, numai mie nu. Era gumă sârbească, mult căutată în acel timp și greu de găsit, decât dacă mergeai la Severin sau la Timișoara, la târgurile frecventate de sârbi.

M-am dus plângând peste mama. Ceilalți tovarăși de joacă se făleau, mestecându-mi în față guma primită. Îndărătnicia acelui individ, pe care nu l-am mai revăzut niciodată (ca idee!), și astăzi revine asupra mea, acum, în timp ce scriu, ca un șarpe plin de viclenie, cu ochii mici, arătând ce putea fi în sufletul unui copil rău. De câte ori aud despre acest Vasile, undeva, în gând, se prefigurează silueta unui tip negricios, mic, la pândă, pregătit să lovească pe la spate. Nu știu ce fel de om este, dar impresia mea despre el o astfel de hologramă proiectează.

În casă, mama a stabilit tactica:

-Adu niște plastilină (aveam, de la grădiniță, plastilină albastră), o modelezi sub formă de țigarete și o învelești în folie (hârtie argintie, de la un ambalaj culinar). Ieși în drum și le spui că ai și tu gumă de mestecat, dar nu te apropii de ei.

În următoarele momente, mă răsfățam, în aparență, în poiană. Toți mă întrebau ce fel de gumă este aceea albastră, revenisem în centrul atenției, mai mult decât mă așteptam. Mă și prefăceam a mesteca de zor și cu poftă.

Câștigasem o bătălie pe frontul vicleniei, mă revăd cu încântare în toiul revanșei.

P.S.

Atât de mult îmi plăcea guma de mestecat, încât, și mai mic fiind, am adormit cu ea în gură. Când m-am trezit, am țipat de spaimă, ca nu cumva să fi înghițit din gumă. I-am speriat pe ai mei. Era și tata acasă: a venit la mine și mi-a explicat să stau liniștit.

Tata îmi cumpărase o pereche de blugi  Levi’s. Am și o poză alb-negru în ei, la grădiniță, pentru că nu exista dată să vină vreun fotograf în sat și eu să nu mă expun aparatului, care mi se părea o minune tehnică. Așteptam cu sufletul la gură tabloul și mă studiam din cap până-n picioare, să văd dacă am ieșit bine și niciodată nu eram mulțumit, motiv pentru care abia așteptam alt fotograf să intre prin clase și să întrebe cine vrea „o amintire”. Eram primul care ieșeam din bancă și pretindeam.

Blugii nu mi se păreau grozavi, probabil unde nu mai văzusem la alții de vârsta mea.

La o nuntă la Gvardenița, într-o pauză, deși pentru mine nu exista repaus, fiind energic și dornic de joacă mereu, eram martor și eu la discuții, undeva, într-o cameră de țară, cu pături de lână întinse pe dormeză. Mama l-a întrebat pe ginere, un fin al nostru mai depărtat, adică moștenit de la bunici / străbunici, despre blugii mei: „Sunt buni de ceva?”. La nuntă, mai purta un tânăr, care avea peste douăzeci de ani, vârstă imensă pentru mine atunci (care nu aveam mai mult de șase). Ginerele, angajat undeva la Timișoara, oraș celebru pentru legătura cu Occidentul (anii șaptezeci), s-a uitat la marcă, un petic de un roșu deosebit:  Levi’s. „Sunt de firmă. Ai lui cutare (nu-mi mai aduc aminte numele) nu sunt”. Până la răspuns, mă temusem, aș fi vrut să mă fac nevăzut, dar, când l-am auzit ce a spus, am devenit mândru de pantalonii mei, pe seama cărora mă contrazisesem cu amicii din mahala. Costel al Dorinii, un băiat volubil și la curent, în general, cu progresul, vocifera, extrem de convins: „Blugii originali sunt de cauciuc. Blugii, purtați de cowboy în filme, stau în picioare, cum îi pui; te dezbraci și nu se pliază, rămân drepți în mijlocul încăperii. Te trezești dimineața și sari în ei”. Îl crezusem pe Costel, precum și în alte dăți. A curs multă apă pe Desnățui, până m-am prins că este mincinos, găsind, astfel, și o justificare pentru nasul său proeminent.

---

Într-o vară, tata m-a luat cu el la oraș…

Blugii erau prevăzuți cu fermoar și nasture auriu, de metal. Am mers destul de mult pe străzi. Îmi amorțiseră șoldurile și m-am plâns. Tata și-a dat seama că blugii evazați mă strâng și mi-a descheiat nasturele, dar mie îmi era rușine și nu am acceptat modalitatea aceasta de soluționare a necazului meu vestimentar. Atunci, mi-a slăbit cureaua, dar fără niciun rezultat. Senzația de amorțeală s-a accentuat. În dreptul unui robinet urban, ca un stâlp retezat, dintre acelea englezești, m-am așezat pe ciuci. Tata a încercat să mă convingă să renunț la pudoare și să-mi desfac nasturele, fiindcă nu mă vede nimeni. Fiind și ușor speriat, am cedat. Numai eu știu ce era în sufletul meu, aproape că mă simțeam vinovat că merg așa pe stradă. Prin gestul care-mi asigura o lejeritate egală aceleia percepute după ce mă schimbam de haine, renunțam la acea zi de legătură cu orașul, o încheiam atunci, așa credeam, și nu mai aveam de ce să mă bucur, mă simțeam ca în odaie.

Una dintre emisiunile mele preferate este cea intitulată Pe urmele antichităților și, într-unul dintre episoade, cei doi „cărăuși” au cumpărat numai rupturi marcate Levi’s, plătind sume incredibil de mari. Eu mi-am cheltuit copilăria pe cu totul altfel de pretenții, pe ceea ce nu aveam și nu pe bucuria de a purta mândru, ca un steag, blugii  Levi’s.

Pentru prima dată, în acest an, când am stat la soare și chiar m-am încălzit, simțind nevoia de umbră. Pe jos, mișunau gongi: cum își vor fi ținut respirația sub zăpadă? Somnul a fost salvarea lor?

Somnul m-a cuprins și pe mine. Am dormit destul de mult și ieri și astăzi.

Am citit Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica, pentru a nu știu câta oară. M-au interesat Scrisorile despre Grigore Alexandrescu și despre Tudor Vladimirescu (o adevărată lecție de istorie).

Am terminat cronica la un volum și am și expediat-o revistei care mi-a pretins-o. Fl. F. (cu privire la mesajul cronicii mele):

Mi-am adus aminte și eu. Aveam la țară o bucătărie de vară, căreia îi spuneam „cunie”. Acolo, mâncam și petreceam toată ziua. Cunia avea două camere. Adusesem și un pat.

M-a sunat și Liviu J. Precum bănuiam, era la plimbare cu bicicleta. Îmi spune:

Am fost la două cimitire, la Ungureni și la Sineasca. Am trecut pe la mormintele mai multor cunoștințe, inclusiv la Costică Ștefănescu (căpitanul Craiovei Maxima). Undeva, în pământ, este săpat un fel de lăcaș, prevăzut cu un capac de sticlă. Acolo, am aprins candela și am lăsat-o să ardă în liniște. Am dat cu mătura și am făcut fotografii la mormântul lui Aman.

Eram încă sub impresiunea povețelor banditului, când într-o zi intră în curte o căruță cu patru cai și trage la grajd. Tată-meu trimite să întrebe cine a venit; feciorul se întoarce fuga, spăriat.

‘Cocoane, Jianu!’

Mama și noi, copiii, îngălbenisem, iar tata, uitându-se zâmbind către fecior, îi zice:

– Du-te de-i spune să poftească, că chiar acum ne-am pus la masă.

Prin grădină se vedea venind un om scurt, îndesat, rumen la față, ras și cu mustața deasă și scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni și scurteică, pe cap șapcă peste fes, la brâu pistoale și un cuțit cu plăsele de os, și pușcă în cumpănă în mâna dreaptă.

Tata îl primește vesel și prietenește, dându-i mâna să i-o sărute.

– Ce mai faci, Iancule? Bine-ai venit! Șezi de mănâncă. Bre! să-i aducă ciorbă; vezi să fie caldă.

Când am auzit zicându-i și Iancule, mi-am zis: Nu mai încape îndoială, el e! Mi-a venit în minte cântecul:

Iancule, Jianule!

Îți e murgul cam nebun.

Trece Oltul ca pe drum.

Cum să ședem la masă cu un hoț de codru și să ciocnim cu el pahare de pelin? Tot îmi părea că-l auzeam zicând:

Ține, gazdă, nu mă da,

Că ți-oi face-o malotea

Cu samurul cât palma.

Polcovnicul Ioniță, cum l-a văzut de departe, a dat fuga la cornu de vânătoare: cânii alergau din toate părțile chelălăind, cu botul plin de mămăligă. Într-o clipă, Braica, Dudaș, Țica și Neamțul săreau și jucau cu bucurie împrejurul cornului de vânătoare.

– Auzi, Iancule, nici să îmbucăm nu ne lasă polcovnicul; cum te-a zărit, numaidecât, hai la vânătoare!

– Bine face, că e târziu, de-abia o să avem vreme până diseară să întoarcem doi-trei vătui.

Se sculară de la masă, sorbiră din cafea, traseră de două-trei ori din ciubuc. Pletea, Manta, Șuță, Dobre puneau lânțugurile de gâtul copoilor, câte doi-doi, și pornea fiecare cu părechea lui.

Tata da ordine și instrucțiuni pe a doua zi, căci asta era numai un preludiu de vânătoare.

– Maneo, mâne în zori să fii aici cu cojeștenii, și vezi dacă cumva vărul Costache o fi la Cornești, spune-i să ne găsească mâne pe Crevedia, doar om încolți lupoaicele cele fătate.

Când răsărea luna, de era două ceasuri pân-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vânători de prin cătunele vecine.

Polcovnicul Ioniță, în mijlocul lor, cu o ladă plină de cutii dinainte, le împărțea iarbă și alice, câte patru umpluturi de pușcă, desemnând fiecăruia locul unde să se ție, când să dea gură și încotro s-o apuce.

– Voi, săbieștenilor, să vă țineți la mărul roșu. Tu, Dobre, să-mi pui pe colăceni pe Baranga, și pe gămăneșteni să mi-i așezi cu cojăștenii la lacurile din Mariuța; Pletea să se ducă să caute la Boloboace; să nu cumva să vă aud gura, că vă ia dracul! Țineți cânii legați lângă voi. Manto, când îi simți că a sărit lupoaica, dă drumul lui Samson, că ala, când o da de urma ei o dată, n-o mai slăbește; lăsați pe Ovreica acasă, că minte și ne înșală. Na și ție, băiețică, zicea unui bătrân bondoc, vârsându-i iarbă în corn și alice în basma. Vezi să mă dai iar de rușine ca mai dăunăzi, de-ai lăsat bunătatea de lup să treacă pe lângă tine și să se ducă sănătos.

– Daî lasă, zău, cucoane Ioniță, nu mai zice, că ți-am adus alaltăieri doi lupi în loc de unul. De necaz m-am dus de am stat trei nopți la pândă lângă scorbura fagului celui mare; i-am adus pe amândoi la spinare tocmai de la ogrăzile ciobanului. Uite atunci parc-a fost un făcut. Când era să treacă spurcăciunea, îmi răzemasem pușca de un copac și scăpăram să-mi aprind luleaua, și până să-i iau de veste, s-a făcut nevăzut prin hățiș, parcă avea tichiuța dracului în cap.

Seara, în aprinsul lumânărilor, un car plin cu lupi tineri și bătrâni, cu vulpi și cu iepuri venea cu vânătorii după dânsul. În mijlocul curții, jupâneasa Ilinca așezase de cu ziuă o bute cu vin, împrejurul căreia aprinsese patru butoaie cu câlți muieți în păcură; zece fete, fiecare la vatra ei, unde se frigeau berbeci și se fierbeau mămăligi, un țigan zicea din gură și din cobză istoria lui Alimoș.

Pletea și cu Manta descărcau căruța cu vânat.

Pusese pe bute un pat de mărăcini, pe care așezase iepurii cu botul și cu urechile afară și cu picioarele la centru; la patru colțuri ale bazei ieșeau de un cot coadele bine îmblănite a patru vulpi legate împreună de gât, de un par înfipt în mijlocul grămezii de iepuri și ținute în picioare pe par, deasupra capetelor vulpilor. Pe o mescioară rotundă ședeau în patru picioare cinci pui de lup cu gurile căscate către vânători, și deasupra lor, două lupoaice năprasnice, legate spate la spate de parul înfipt în masă; forma astfel un fel de monument cinegetic, cam în forma fântânilor moderne adoptate în capitalele țărilor civilizate.

Chelăreasa umplea oale cu vin din bute și fetele ajutoare cinsteau pe vânători, dându-le împreună cu oala de vin și câte un hartan de friptură, o bucată de pastramă, un codru de mămăligă tăiată cu sfoară ș-o vorbă bună.

– Căutat-o-ai în pântece, nea Gheorghe, să vezi dacă nu cumva are pe văcșoara noastră? Azi e o săptămână de când ne-a mâncat-o din coșar.

– Bea, Gămănescule, că o să-mi dea mie coconul vulpea cea împușcată de tine, să-mi fac de iarnă o scurteică cu care o să-ți joc la nuntă, că văd eu că de câșlegi îți pui pirostriile în cap.

– Ție, Comane, mi-a zis jupâneasa să-ți mai dau o oală, că tu ai dat întâi în lupoaica cea mare, care i-a mâncat scroafa cu purcei cu tot; i-a luat-o chiar din bătătură.

– De ce n-ai împușcat bine puiul de lup, măi Sgaberciu, și l-ai trântit viu în căruță, de era să rupă mâna, cu colții, lui nea Dumitru Ciuruian? Ia uite, colți ca niște brice!

Patru zile, cât a șezut Jianul, a fost numai veselie și petrecere; toată noaptea cântau lăutarii, și fetele întindeau hora și bătuta cu flăcăii.

Mă obicinuisem să mă uit la dânsul fără să-mi fie frică, ba încă aveam și un fel de respect de când îl văzusem nimerind cu glontele, de trei ori de-a rândul, în piatra din marginea pădurii, care de-abia se vedea din foișor; și de când sărise peste șanțul din coada eleșteului mai bine decât caii de la ipodrom. Oricum, însă, când mă uitam în ochii lui, tot îmi părea că avea în mâni tigaia cu ceară fiartă, cu care făcea pe ciocoi și pe negustori să-i spuie unde aveau bani ascunși.

Dar apoi iar îmi ziceam: ‘Cum se poate, tata să fie prieten cu unul:

Din cei cu pușca lungă,

Care dau chioriș la pungă.

Feciori de lele nebună

Care noaptea-n frunză sună?’

Iancu Jianu era de peste Olt, din județul Romanați, de pe valea Tasluiului. El a lăsat un nume de haiduc, dar nici n-a fost, nici gând n-a avut să se facă vreodată hoț de codru. Însă o poveste, dacă ajunge a deveni legendă, adevărul n-o mai poate scoate din capul poporului.

Tată-său, boier de țară, își crescuse băiatul la moșie, fără carte grecească și fără ambițiunea de-a-l face un concurent feciorilor de boieri mari la isprăvnicii și la divanuri. Îl obicinuise lângă pluguri, cu cai și cu pușca; vara la munca câmpului, iarna la urși și la capre negre; ajunsese de o dibăcie vestită în călărie și în vânătoare; încăleca fără a pune piciorul în scară, nici mâna pe coama calului și băga glonțul prin verigă de inel.

Se îndrăgise cu o fată de țăran și vrea s-o ia de nevastă. Jianul bătrânul, deși habar n-avea el era strănepot al lui Cesianus, secretarul lui Traian, văr cu Salust și mai în urmă proconsul în Dacia; deși nu se potrivea cu banii Filipești, cu vornicii Crețulești și cu logofeții Bărcănești, dar purta ceacșiri roșii cu meși galbeni și ișlic cu perna verde, în patru colțuri. Boierul, tot boier! Cum să lase pe fiul său să ia o mojică, să se încuscrească el cu un clăcaș. Văzând că se îngroașă gluma și că dragostea se întețea, a hotărât să-și ducă băiatul la Caracal. Tânărul, a doua zi după ce a ajuns în oraș, a încălecat pe murgul, și fuga înapoi; tată-său iar l-a luat, el iar a fugit; l-a închis în casă, el a sărit pe fereastră; l-a închis în pivniță, el a spart ușa. Tată-său, dac-a văzut și-a văzut că nu-i vine de hac, s-a adresat la stăpânire, cerând să-l surghiunească. Caimacamul a și poruncit ispravnicului să-l închidă la Strehaia; băiatul, țeapăn, a trântit slujitorii și egumenul și a scăpat; slujitorii s-au luat după dânsul; el, dacă s-a văzut strâmtorat, s-a înhăitat cu vreo câțiva flăcăi cu cari copilărise:

Tot ca dânsul de bărbați

Și pe cai încălecați

și au apucat câmpii.

Șapte ani a pribegit prin păduri și prin munți, hrănindu-se cu carne necântărită de pe la ciobani și desfidând potira. Nici nu omora, nici nu schingiuia, nici nu jăfuia, ci numai se găzduia; fugea de potiră și de panduri cât putea; dar când îl încolțea, apoi se apăra:Căci nu vreaViu să se dea.

Gloanțele lui mergeau mai drept decât ale arnăuților domnești. Caragea pierduse doi cârcserdari ș-un tufecciu, loviți de gloanțele Jianului drept în piept.

Nu văzuse pe Stăncuța de doi ani și-i era dor de se topea. Într-o noapte de ploaie și de vijelie, lasă pe tovarăși la gazda din Valea-Rea, își încalecă murgul și zboară după dor. În sat, întuneric beznă, numai o zare de lumină la o casă. Se apropie, dă cu degetul în hârtia luminată, pune ochiul și ce vede? Stăncuța, gătită ca mireasă, lungită pe pat, cu o lumânărică de ceară galbenă în mână. Dă cu piciorul în ușă și intră, cade în genuchi, pune iataganul și pistoalele lângă moartă, îi dă cea de pe urmă sărutare, încalecă calul, și drept la zapciu.

‘Sunt Jianul! Capul meu este pus la preț; du-mă la vodă și-ți ia mia de lei’.

Bâlbâia zapciul somnoros și speriat, nu știa unde să se ascunză de frică.

Peste trei zile ciocoiul intra în curtea domnească glorios, cu viteazul legat cot la cot; tânăr, frumos, cu pletele lungi, cu poturi și cu cepchen, la cap legat cu un tarabulus.

Caragea se dăduse în capul scărei, ca să-l vadă; ferestrele erau împănate cu femeile curții domnești.

Jianul împușcase oameni domnești și era osândit la spânzurătoare.

Caragea ridică ochii în sus la fereastră, unde sta doamna, zicând:

– Krma tov pallhcavri! (Păcat de voinic!).

Auzind aceste cuvinte, una din fetele casei cade la picioarele doamnei. Caragea o vede, se îmblânzește și zice fetei:

– Dacă-l vrei, ți-l dăruiesc!

Jianul n-a vrut să se însoare și a petrecut restul zilelor flăcău lângă plugul ce iubea și pe care în viața sa aventuroasă îl cânta mereu cu dor:

Dare-ar bunul Dumnezeu

Să umble și plugul meu,

Din baltag să-mi fac un plug,

Pistoalele să le-njug

Ca să brăzduiesc piezeș,

Ș-unde a fi crângul mai des

Să trag brazda dracului

În calea bogatului.

Tata fusese isprăvnicel de curte când zapciul a adus pe Jianu la vodă. Acolo s-au cunoscut amândoi și făceau deseori vânători împreună.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Scrisori_c%C4%83tre_Vasile_Alecsandri/Tunsu_%C8%99i_Jianu

De câte ori intram la Ioan Anastasia în birou, îmi arăta cu mândrie Proclamația de la Padeș, pe care o ținea la loc de cinste, pe un panou. Rămăsese să-mi prezinte și originalul, dar, din păcate, nu a mai apucat. Lui Tudor Vladimirescu i se impută lipsa de curaj de a fi condus țara, din momentul în care o putea face. Dacă ar fi emis legi, lucrurile ar fi început să se miște, într-o direcție pozitivă; cine ar fi venit după el, nu ar mai fi avut cum să anuleze legile bune, de teama altei răbufniri populare, un argument, în acest sens, fiind îndeplinirea unuia dintre obiectivele „zaverei”, anume numirea la cârma țării, a domnitorilor pământeni – astfel, s-a pus capăt domniilor fanariote.

Am văzut locul taberei de la Țânțăreni, din mersul mașinii – eram cu Ioan Anastasia (fost inspector la Arhivele Naționale). De aici, a plecat Tudor Vladimirescu, înspre București, organizându-și armata după modelul lui Napoleon: cu toboșari care dictau ritmul marșului, cu tunuri puternice, instalate în mijlocul „adunării populare” etc.

În capitală, unde a fost primit cu mare entuziasm, Domnul Tudor (cum deja era numit de către oameni) a luat o primă măsură bună, arestarea la domiciliu a boierilor care aveau legături cu Înalta Poartă.

În ziua de 21 Mai, a Sfinților Constantin și Elena, când se organizau târguri, Tudor Vladimirescu acordase liber pandurilor. Iordache Olimpiotul a intrat cu o trupă de eteriști în tabără. Aghiotantul lui Tudor i-a văzut prin ochean, din foișor, dar nu a îndrăznit să-l trezească (Tudor dormea în foișor). Iordache s-a folosit de viclenie, deningrându-l pe Tudor, față de căpitanii pandurilor, că este trădător, că a expediat scrisori către Înalta Poartă, că îi va ucide și pe ei toți, precum pe ceilalți. De la Anastasia știu: Tudor avea o gardă secretă, constituită din sârbi și albanezi. Trecea prin tabără și le făcea semn din ochi, asupra aceluia pe care trebuiau să-l execute. Era destul de dur. Dăduse ordin să nu se producă jafuri, dar, fiindcă aveau loc, oamenii veneau să i se plângă. Și Tudor nu îndura nesupunerea. Astfel, i-a executat, prin spânzurare, pe unii dintre cei mai iubiți căpitani, ai căror subalterni au rămas consternați, zărindu-i, dimineața, atârnați în crengi.

Curierul care trebuia să transmită scrisorile diplomatice era „vestitul” Iancu Jianu. Nu se știe cum au ajuns aceste misive în mâinile eteriștilor. Între timp, căpitanii juraseră credință lui Iordache Olimpiotul, omul de încredere al lui Alexandru Ipsilanti, căruia Tudor Vladimirescu îi ceruse să părăsească țara, pentru a nu o transforma în teatru de război (dintre turci și greci).

Coborând din foișor, Domnul Tudor s-a trezit înconjurat de propriii-i căpitani, care-l priveau cu ură. Din mijlocul lor, s-a auzit glasul acuzator al lui Iordache Olimpiotul. Dându-și seama că a fost vândut, Tudor a predat aghiotantului său inelul, prin care punea pecetea pe documente, și sabia. Avea această obsesie, că va fi ucis de către greci. Le-a ținut un discurs celor de față, al cărui sens era acesta: dacă el va pieri, nici ei nu vor avea o soartă mai bună și trupurile le vor fi devorate de către vulturi și corbi.

(Va urma)

Pe Tvr 1, se difuzează iterativ reclama filmului Iancu Jianu, zapciul.

În copilărie, am citit și eu o carte în versuri dedicată haiducului Iancu Jianu. Pe copertă, figura imaginea unui cal năzdrăvan care-și trezea stăpânul din somn, prin îmboldiri facile de copită. De asemenea, am văzut filmul de atâtea ori…

Prima imagine realistă a acestui haiduc am întâlnit-o în cartea Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica, scriitor important: aflat acasă, într-o vacanță de vară, tânărul Ghica lua masa în liniște, în compania părinților, în grădină. Din drum, s-a auzit vocea lui Iancu Jianu, care promitea tatălui Ghica, mare boier, că îi va face o vizită mai târziu. Toți ai casei, dimpreună cu angajații, s-au îngrozit.

Ioan Anastasia, amicul meu poet, care era o arhivă vie, într-o discuție pe seama unor simboluri, îmi relata:

-Iancu Jianu a fost unul dintre cei mai răi tâlhari. Era zapciu (șef de poteră, n.m., D.I.). S-au dus să-l anunțe că dispăruse geanta de galbeni a preotului din sat și Iancu Jianu dormea pe geantă. L-a trădat și pe Tudor Vladimirescu. Și nu este adevărat că a murit împușcat de tânăr, folosindu-se glonț fermecat etc. A murit de moarte bună, acasă, la o vârstă înaintată, peste șaptezeci de ani.

-Și de ce folclorul l-a reținut în ipostază luminoasă?

-La târguri, îi plătea pe lăutari să-i compună cântece favorabile și aceștia zdrângăneau din cobză despre el fapte fabuloase.

Ioan Anastasia vorbea pe documente, nu din păreri.

Prin anul 2000, am vrut să-mi lămuresc împrejurarea în care Tudor Vladimirescu a fost ridicat de către eteriști din mijlocul taberei lui militare și dus la Târgoviște, unde a fost ucis mișelește (despre moartea Domnului Tudor, amicul meu mi-a expus fapte de care te înspăimânți, mie însumi fiindu-mi atât de greu să le transcriu, cu ocazia unui articol despre Ioan Anastasia, de fapt, cu orice ocazie).

Am cumpărat cel mai bun studiu consacrat Revoluției de la 1821, semnat de C. D. Aricescu (acest mare istoric a avut ocazia de a prinde în viață și de a sta de vorbă cu foști panduri). Tudor Vladimirescu a înmânat scrisorile diplomatice, înspre Înalta Poartă, lui Iancu Jianu, om de încredere. Scrisorile au ajuns în mâna lui Alexandru Ipsilanti, care le-a folosit împotriva Domnului Tudor, ca așa-zise dovezi de trădare a idealurilor propriei Revoluții. Căpitanii pandurilor au crezut viclenia și au asistat nepăsători la arestarea conducătorului. Episodul este dramatic și-l voi ilustra cândva.

M-aș trăda eu pe mine, copilul încântat de vitejia lui Iancu Jianu, om înalt, vânjos, de culoare brună a pielii, dacă aș încerca să-l discreditez, pentru că nici nu mă interesează prea mult personajul. Am câțiva prieteni, foști colegi de liceu și de facultate, pe Nicu și Mariana Munteanu, originari din comuna Iancu Jianu, cărora, de câte ori îi revăd (deși nu s-a mai întâmplat de ani buni, peste douăzeci), îmi stă pe buze să le spun să intervină pentru schimbarea numelui localității, dar prefer subiecte contextuale, despre sănătate etc., întrucât nu se știe când ne mai întâlnim din întâmplare.

Iarna, jucam „țânțarul” cu frații Mamut, cu Mitică și Ioana… Bunica lor era sora bunicului meu din partea mamei. De obicei, îi nimeream la masă: ca în Moromeții mâncau, pe hol – tindă nu aveau – , așezați la o măsuță scundă, pe scăunele, în timp ce focul pâlpâia în sobă. Mă invitau și pe mine să înfulec ceva, dar nu prea mai aveam pe unde să mă înghesui. Nici nu aveam de gând. Mă temeam să nu mi se respire în nas, cum și astăzi evit, pentru a nu mă gândi obsedant, apoi, la ce eventual microb am luat. Când cineva îmi vorbește de prea aproape, îmi țin respirația. Până și în oraș, mai târziu, chiar pe stradă, nu respiram când treceam pe lângă oameni. În plus, nu mâncam / nu mănânc la nimeni, dar, odată, de rușine, la familia Mamut, am rupt o bucată de pâine, căreia nu i-am uitat gustul deosebit nici astăzi, un miez ceva mai aspru decât la pâinea obișnuită, probabil de la făina brună, pâine dacică, făcută din mei, după cum îmi imaginam, ajutat de lectura frecventă din revista „Cutezătorii” (la care eram abonat).

Deși veche și numai cu o încăpere, casa părea destul de călduroasă. Erau două paturi așezate în paralel, iar în dreptul ferestrei, o masă; pe jos, era pământ, ceea ce mie mi se părea inedit, fiindcă nu mai văzusem nicăieri (nici nu prea intrasem în alte case). Ca să mă fi urcat în pat, făceam efort (nu aveam mai mult de șase-șapte ani), din cauza saltelelor umflate excesiv cu paie. Păturile din lână maro acopereau căpătâiul.

Mitică desena pe foaie dreptunghiurile jocului – doar era gazdă! – , aducea piesele, boabe de porumb și de fasole, după care ne întreceam în realizarea careurilor. Când îmi blocam adversarul, frenezia reușitei îmi era atenuată de gândul: „Dacă se apucă Mitică să-i spună mamei despre ce mai fac eu pe la școală, despre bătăile și certurile mele, sau despre vreo temă nefăcută, pentru care m-a pedepsit învățătoarea?”. Mama venea cu noi (eu și soră-mea) în vizită.

Gândurile parcă îmi erau auzite de către divinitate și ar fi vrut să-mi arate că nu este creștinește să mă bat etc.: „Hai, mumă, voi cum vă descurcați pe la școala aia?”. Din fața sobei unde se așezase, rupând coceni să-i bage pe foc, bunica Mamut parcă era acul de la pick-up care dă glas plăcii; purta o broboadă, ușor dezlegată în dreptul urechii drepte, cămașă albă, fustă din straiul popular, totuși nu zăvelcă, și niște ciorapi groși. Frângea cocenii de genunchi.

Ori îi era frică de mine ori era el cuminte, Mitică nu sufla o vorbă, dar stresul posibilității nu-mi da pace.

În colțul odăii, bâzâia un difuzor, în locul țânțarului nostru molcom.

Dacă aveam școală a doua zi, sigur mă întristam, la plecarea de la gazdele noastre, fiindcă încheiam orele de timp liber și mă lua grija lecțiilor, însă, dacă venea duminică, inima îmi era ușoară, așteptând filmul Laleaua neagră de la televizor.

În timp ce-mi aduc aminte că acum fix un an de zile, am răcit crunt (cred că am avut covid, după simptome, dar atunci, nu mi-am dat seama), o pisică merge pe zid, ca magneții de pe frigider, când îi miști în joacă. Pisica se deplasează de la sine, dar cum să alunece de-a lungul zidului? Mă concentrez pe imagine și-i descopăr misterul. Un bec bate în felină, a cărei umbră alunecă pe zid, ca locomotiva pe linii.

După dezlegarea tainei, mă uit în sus, la stele, care se văd ca boabele din jocul țânțar.

În rest, viață prozaică…

Luna a stat în pom.

Ramurile și-au coborât rodul în mine

și nu sunt mamă să-l mai nasc.

Doamne, ajută întregii lumi!

Dan