Dacă Eminescu ar fi trăit 100 de ani

Mihai Eminescu în mulțime (se pare)

Dacă Eminescu ar fi trăit 100 de ani:

– am fi avut înregistrări audio și video cu el;

– ar fi participat la realizarea idealului politic al tuturor românilor, România Mare (1918), visul lui fiind refacerea Daciei Mari, primordiale;

– ar fi fost martor la declanșarea Primului Război Mondial precum și la a celui de-al Doilea Război Mondial;

– poate ar fi avut de suferit la instalarea regimului comunist (1947): „Egalitatea nu există decât în matematică” (Eminescu);

– Nichita Stănescu ar fi avut ocazia să-l cunoască, să fi dat mâna cu el (pe masa de lucru a lui Nichita Stănescu, exista mereu una dintre fotografiile marelui poet);

– ar fi cunoscut manifestările următoarelor curente literare: simbolismul, dadaismul, modernismul (cu toate ramurile: cubism, ermetism, existențialism, constructivism, suprarealism) și… proletcultismul;

– ar fi fost contemporan cu Lenin;

– l-ar fi „condus” Gh. Gheorghiu-Dej;

– Bunicul meu (născut în 1920) ar fi împlinit treizeci de ani în 1950, tatăl meu, cinci.

Dar, pentru că nu a trăit decât treizeci și nouă de ani, nu deținem decât patru fotografii ale lui, poate cinci (cu aceasta postată la articol), nu știm ce glas a avut (se spune că ar fi avut un glas aproape grosuț, ușor tremurat), nu știm înălțimea lui: Iacob Negruzzi îl vedea înalt, alții, scund.

Totuși, Tudor Arghezi (care avea nouă ani) a dat ochi în ochi pe stradă cu Eminescu.

O metaforă concluzivă pentru cât de puțin a trăit marele poet, singurul geniu recunoscut al literaturii române, ar fi: Eminescu nu a apucat să vadă nici măcar automobilul.

05.X.2020

După apariția materialului de ieri, despre părintele Ioachim, am fost interpelat de o cunoștință:

– Fiul meu este botezat la Cârcea, în 2002. Cred că Ioachim a fost preotul.

– Era din 90 acolo. El trebuie să fi fost.

– Am mai mers uneori pe acolo. Îmi pare rău. Soțul zicea să mergem pe la el, când am luat mașina, s-o sfințească.

– Și preotul era plecat de o sută de ani – glumesc – de patru. Era diferit de preoții mireni. Muncea prea mult, întreținea totul.

– Ar fi mai bine pentru el la Muntele Atos.

– Muncește și acolo.

– Era din Craiova?

– De prin Moldova. Mi-a povestit mai multe despre copilăria lui, despre frații lui, despre taică-său etc., dar am uitat amănuntele. Îi spuneam: „Părinte, cel mai greu e să fii om, pentru că nu poți duce lupta cu propria-ți fire. Iisus a reușit datorită forței dumnezeiești pe care o avea”.

– Se pare că ți-ai putut deschide sufletul… E mare lucru.

– A plecat noaptea, și-a lăsat și telefonul mobil la mănăstire.

– Altfel, erau după el… Numai să nu fi pățit ceva. Stareța era supărată sau îngrijorată?

– Era uluită. Nu cred să fi pățit ceva. El mergea frecvent în excursii la Atos. Vorbeam diverse, inclusiv despre asemenea excursii. I-am oferit și o carte de poeme. I-am cerut să se roage pentru carte, să-mi aducă succes.

– Mi-l imaginez ca în filmul Jandarmul și călugărițele.

– L-am fotografiat în biserică, alături de o călugăriță, Daniela. Ulterior, de la acest episod, o salutam mai atent pe Daniela, care mi-a povestit, odată, cum a devenit călugăriță, fugind de la propria-i nuntă. De la ea am reținut și am apreciat că de Paște scrie în mesaje: „Paște liniștit!”. Ce înseamnă „Paște fericit!”? se întreba.

– Așa e, pentru că nu e Revelion. Poate vei elabora o nuvelă despre părinte: filosofie, chestiuni religioase, dragoste… Ar avea priză la public.

– Să citești Schimbare de stareță de Damian Stănoiu sau Proză fantastică de Vasile Voiculescu. De câte ori aud în general despre post, îmi vine în minte scena cu părintele Pamfile (din romanul lui D. Stănoiu): ca să-și verifice rezistența la ispita de a mânca dulce, pune carne la prăjit. Întregul schit era cuprins de miros de carne…

– Mă duc să mănânc! Mă „contactează” soțul.

În timp ce amica mea probabil se îndreaptă spre masă, văd ceva negru deplasându-se prin cameră. E o pisică, dintre acelea care fac raiduri prin curte, dar și prin living – îmi dau seama – după cum, destul de calmă, urmează un traseu prestabilit. Eu am crezut că se duce pe scări în sus, de teamă, dar nu… Vântul ca la o poruncă suflă în perdea și mâța o șterge pe fereastra deschisă, în curte, de unde și când va fi intrat? Habar nu am.

Mă trezesc cu un mesaj pe whatsApp:

– De ce a fugit Daniela de la propria-i nuntă?

– Nu-mi mai amintesc.

– Conexiunea cu Dumnezeu a fost mai mare decât cu a viitorului soț…

„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”