Azi, am fost dezamăgit. După ce a explodat în geam cu noaptea în cap, soarele nu s-a mai arătat. Însă, uitându-mă la meciurile de la Timișoara, de la București sau din Spania, m-am bucurat cumva de prezența lui (deși, repet, la mine în curte, nu s-a instalat și tot am tras nădejde să apară).
Nu-mi mai sun rudele, pentru că încep să înșire numărul celor afectați de covid. Mie-mi face plăcere să discut despre altceva, dar ele tot la obsesia lor ajung, obsesie firească.
Ieri, pe seară, am vorbit la telefon cu Sandu B., ale cărui idei sunt inedite. Îmi făcea încă o dată calculul la cât i-a oprit lui Băsescu din salariu, 200 de milioane vechi, bani cu care și-ar fi putut achiziționa o Dacia (al cărei preț, atunci, era de 4000 de euro, echivalentul sumei luate abuziv) și „dacă toți bugetarii și-ar fi cumpărat o Dacia, îți dai seama ce ar fi mers uzina de la Pitești? Și poluarea s-ar fi redus, motoarele noi fiind ecologice în proporție mai mare decât mașinile SH aduse acum din străinătate”.
În timp ce aștern aceste rânduri, primesc un mesaj pe whatsApp de la amicul meu, Ionuț P., o replică la ceea ce am mărturisit eu despre mine într-un text recent. Redirecționez mesajul cuiva nocturn, care-mi scrie, la rându-i: „Chiar are dreptate!” și, în plus, mă întreabă – „Este greu să fii emotiv?”.
Iată mesajul de la Ionuț P.:
„Emoțiile m-au muncit continuu, chiar și astăzi trag de ele ca de piatra de moară” (acesta e rândul meu, n.m.D.I.). Ce-mi transmite el: „P.S. Cei care au emoții mari, au și sentimente mai puternice”. Celălalt interlocutor este curios: „E greu să fii emotiv?”.
Întrebarea îmi inspiră o eventuală temă: Despre emotivitate.
Ieri, am încercat să mai adaug ceva la cartea despre Urmuz. M-am mulțumit numai cu Bibliografia, pe care am transcris-o. Am revăzut manuscrisul despre Eminescu. Altfel, am lăsat clipele să se ducă în coșul istoriei, nu am putut să le opresc.
Azi, de dimineață, un soare strălucitor mi-a bătut în geam cu un pumn de raze. Am ieșit în grădină să-l prind, aveam ceașca de cafea în mână, o ceașcă verde pe care am cumpărat-o cândva de la Sighișoara, dar soarele a dispărut, m-am împiedicat de un val de ceață și am căzut în butoiul cu melancolie. Ceașca s-a vărsat, fiind supărată pe mine că nu am fost în stare s-o așez sub soare. Ea însăși ar fi vrut să bea o gură de lumină.
Desigur, am exagerat în pasaj… Nu m-am împiedicat de niciun val, cafeaua nu s-a întins pe iarbă, în schimb, eu m-am tolănit în șezlong, ca un fermier american care doar ce a pus tichetul în urnă și l-a ales pe Trump (?!). Toamna, de câte ori ies dimineața, instantaneu îmi vine în minte o vulpe, care trage după ea un șir de vânători (imaginea vânătorii de vulpi din Anglia). Deși nu am participat niciodată la nicio vânătoare și nici nu am de gând, părându-mi rău de animal, plasamentul meu fictiv în spațiul silvicol mă relaxează, pentru că afundarea în toamnă îmi aduce sentimentul că toată lumea stă în casă de frig și va mai aștepta să iasă abia la primăvară precum în acel sat siberian, iar orice posibilă activitate (despre care am auzit) îmi conferă o doză de optimism. Când mie îmi e greu să îndur numai un aspect din viață, mă gândesc inevitabil că prezentul petrecut de mine (eventual, în vibrația unei tristeți), pentru altul a curs altfel – doar ce a traversat podul Mirabeau și se uită în urmă la apă sau a pus în colecție biletul de la nu știu ce spectacol. Ca să le fiu concurent fericiților pământului, care își scaldă trupul (care și lor le îmbătrânește) într-o piscină luxoasă, deschid și eu câte o carte, aleasă după inima mea, ca un pașoptist.
P.S.
Când am tras jaluzelele, pisica neagră a zbughit-o drept în cais. S-a speriat de la zgomotul mecanismului. Obișnuiește să doarmă pe geaca mea lăsată pe un scaun pe terasă.
Natura se schimbă frecvent în aceste zile. Smochinul (foto.) arată ca un moș.
Când eram prin clasa a doua, venise Dan Ilie, în vizită la bunici (Mitu era fratele bunicului meu patern). Moșicu (bunicul lui Dan) – așa-i spuneam eu, pentru că era moșul tatei, ne-a chemat în casă pentru două lucruri. Primul: ne-a arătat o medalie pe care o obținuse pe front, Crucea de Fier, și ne-a cerut să nu spunem nimănui despre ea, pentru că, dintre toți, comuniștii „sunt cei mai răi”. Eu am rămas uimit, aveam de toate și nu înțelegeam de unde acumulase această ură față de regim (atunci, nu priveam sistemul drept regim, preocupările mele fiind să mă joc oricât pot de mult și să am vacanțe infinite).
În bătălia de la Sevastopol, moșicul, sanitar pe front, fusese rănit – o schijă l-a nimerit în coapsă, atât de recunoscător a fost rănii, încât a refuzat să i se extragă schija (a întrebat medicul dacă poate sta cu ea în picior și i-a spus că da): „Datorită schijei, sunt viu” – susținea și ne îndemna să-l palpăm – astfel, deveneam și noi recunoscători metalului blând care avusese grijă să ne „aducă” strămoșul acasă. Ca în filmele SF, schija „l-a lovit” din nou… Cu un an înainte să moară (în 1987), a început să-l doară piciorul, dar, fiindcă suferea de inimă și era și în vârstă, 78 de ani, i s-a refuzat operația.
Despre Sevastopol, spunea că nu se vedea cerul de la proiectilele cu care trăgeau rușii, din toate colțurile. Ori de la Sevastopol ori de altundeva, a scăpat de o patrulă sovietică, ascunzându-se într-un butoi de varză murată (butoiul era gol, dar până atunci, o asemenea folosință i se atribuise, iar cei din patrulă nu au avut gândul să-l verifice): „M-am aruncat în butoi și am tras capacul. Îi auzeam pe ruși sporovăind nedumeriți”. Spaima pe care o va fi trăit atunci se resimțea în glasu-i răgușit (o răgușeală moale, sentimentală). Inima parcă-i zdupăia mai tare…
Mai obișnuia să relateze un episod… În timp ce se retrăgeau, de undeva, din lateralul drumului, o voce le-a strigat în românește că sunt în siguranță, iar ei au crezut-o, s-au expus, conform indicației (i-au crezut români pe cei ascunși) și au fost atacați cu foc de mitralieră.
În casă, ne-a așezat la masă și ne-a dat să socotim (al doilea obiectiv pentru care ne strigase), mie și lui Dan, câți ani a trăit Sadoveanu: „S-a născut în 1880 și a murit în 1961”. Dan a calculat înaintea mea (era și mai mare cu un an) și a câștigat competiția (era să scriu „războiul”). „Necazul” mi-a rămas multă vreme în suflet și chiar a fost „amplificat” în alt an, într-o zi de vară, când, plini de elan, l-am însoțit pe moșicul în Banița, o coastă proeminentă, vizibilă din tot satul, acolo unde porumbul dăduse în copt. Ne-am dus să luăm porumbi să fierbem. A fost un pretext și pentru bătrân să-și revadă locul (care acum făcea parte din CAP). Îl cunoștea pe paznic. I-a spus, între altele, că este însoțit de copilul doctorului. „Care e? Acesta?” a întrebat paznicul, arătând spre mine. Moșicul a negat, l-a apucat pe Dan de umeri și l-a scos cu mândrie în față. M-am simțit de parcă aș fi făcut vreun rău, nu aș fi vrut să mai fi fost acolo, îmi regretam agrementul de a-i fi însoțit. Dialogul era formal, de aceea, un „Da”, chiar dacă nu adevărat, ar fi fost suficient, nu deranja pe nimeni, încheia discret subiectul. Scopul nostru era cu totul altul, nu să ne identificăm sau dacă tot am făcut-o, măcar să nu ne fi pus pe unul în superioritate față de altul, eram niște copii și, în plus, tații noștri sunt unici. Mi-am dat seama că, într-o situație extremă, aș fi fost sacrificat fără discuție, fără a se fi parlamentat pe temă, a se fi depășit situația altfel. În acel moment, nu eram în siguranță. Ce înseamnă să fi plecat cu alții la drum, decât cu părinții sau cu bunicii tăi! Partea bună a fost că m-am simțit mai mult al tatei, m-am retras din realitate, la pieptul lui (la modul figurat), ca puiul de cangur în marsupial, pentru a mă asigura de tot ce-mi răpise aiurea momentul.
Mitu era om calculat, pe Banița, în urcuș, era mulțumit că putea respira în voie, abandonase fumatul, cu ani înainte: „Le-am aruncat (la țigări se referea), dă-le dracu! Pe coastă, abia îmi trăgeam sufletul și m-am speriat”.
Supărarea mea a trecut, a fost de moment și nu-l poate defini pe moșicul, altfel, om admirabil, lucid, cu harul povestirii și curajos. În deal, la noi, ne mărturisea (mie și tatei) că nu-i este teamă de moarte: „A murit tata, bunicul și atâția din neam înaintea mea. Mă duc și eu lângă ei”… Parcă-l văd: îmbrăcat în cămașă albă, curată, bine călcată, în pantaloni negri de dimie. Dar eu nu mă pot trăda pe mine, copilul care am fost, cu emoțiile de totdeauna ale vârstei (emoțiile m-au muncit continuu, până și astăzi – trag de ele ca de piatra de moară).
La Craiova, tot cam la aceeași vârstă (opt – nouă ani), am rămas singur în apartamentul mătușii Marioara, pentru câteva ore. Cumpărase copiilor ei: vioară (pentru băiat) și acordeon (pentru fată). M-au atras clapele alb-negru. Am luat acordeonul și „interpretam” prin cameră. Pentru scurt timp, căci vecinii de jos au început să bată în țeavă. Nu erau melomani. Am stat cu frica în sân. Am crezut că mă vor pârî mătușii, de care îmi era rușine – unu: să nu creadă că am stricat instrumentul, doi: că i-am deranjat vecinii, punându-mi verii în ipostază nefastă, probabil vecinii pe ei îi bănuiau că au făcut gălăgie și nu eu, intrusul care eram.
M-am uitat prin bibliotecă. Am descoperit cărți de care nu mai văzusem: mici, de puține pagini și viu colorate. Preț: un leu. Am luat una, Sticletele de Mihail Sadoveanu. Îmi puneam întrebarea, la finalul lecturii, cum a reușit sticletele să ia pene de la alte păsări și să rămână în „straiul” de astăzi. Mi-l închipuiam ca pe puii golași pe care-i văzusem ieșind din ouă, iar posibilitatea de a se fi înzestrat cu penaj străin o atribuiam puterii lui de pasăre sălbatică.
În liceu, am încercat să citesc Baltagul, dar nu am reușit. Mă influențase filmul prin atmosfera sumbră a cadrelor și prin muzica prevestitoare a tragediei. Am reluat romanul abia în vara anului 1997, când nu-l mai lăsam din mână și ar fi trebuit, fiindcă mă pregăteam pentru examenul de definitivare. Baltagul este, într-adevăr, o capodoperă.
În liceu (eram chiar în clasa a XII-a), m-au atras acele microromane: Venea o moară pe Siret, Bordeenii, Paștele blajinilor, Locul unde nu s-a întâmplat nimic ș.a. Atmosfera paginilor (care mă liniștea, îmi făcea bine) coincidea cu aceea a vremurilor de răscruce pentru mine, care aveam în față atâtea examene, pentru a deveni și eu ceea ce speram să fiu.
Carta a Tetis (Scrisoare către Tetis), al optulea volum de versuri al profesorului și poetului, Dan Ionescu, a apărut în limba lui Cervantes, la Madrid, la Editura Éride Ediciones, în acest an. Beneficiind de traducerea lui Francisco Bran García și a Danei Oprica, poezia lui Dan Ionescu marchează trecerea cu brio a granițelor limbii române, spre universalitate.
Am început studiul la Urmuz din curiozitate. Mulți îl consideră cel mai mare scriitor român.
Din lucrarea cu Algazy&Grummer, singura imagine care mi-a rămas, imagine generică pentru semnificația textului, este a unui om cu plisc din lemn care stă la tejghea. De câte ori intră vreun client în prăvălie, Algazy, personajul configurat mai sus, plescăie mecanic, dar fără dinamică motrică. Grummer îl suplinește, dintr-o parte a prăvăliei, mai mult îl contemplă.
Am trimis unei reviste literare fabula Cronicari – am interpretat-o cu accent pe numele sonore aduse în discuție de către autor: Galileu, Aristotel ș.a. Atmosfera pe care mi-au inspirat-o versurile a fost de tip medieval, cu boieri pământeni, molcomiți la Istanbul în tratațiile cu zahar și cafea.
A doua operă antologată este Alice în Țara Minunilor de Lewis Caroll. Contorsionările lui Alice inaugurează categoria de supereroi din cinematografia mondială. Nu am decât următoarea viziune: interior grandios de castel în care o fetiță, îmbrăcată în rochie mov, asistă mirată la metamorfozele extravagante ale propriului corp, în timp ce un iepure alb raționează similar unui înțelept.
Teatrul de salon scris de Eugen Ionescu descinde din atmosfera burgheză de sfârșit de secol al XIX-lea a pieselor lui I. L. Caragiale. Subiectele protagoniștilor sunt urbane, pe teme culinare și de dragoste nespusă, dar bănuită.
Nu aș putea trăi în lumea lui M. Frisch, ai cărui eroi își poartă sâmbetele unul altuia cu viclenie și care, în numele nu știu cărei idei, sunt în stare să experimenteze în mod radical, fără a ține seama de siguranța semenilor. Explorarea tărâmurilor lumii de apoi, din perspectiva meseriilor deținute pe pământ de către protagoniști, conferă un aspect de epopee dramelor semnate de autorul german.
Așteptându-l pe Godot transmite un sentiment irepresibil de melancolie. Cei doi vagabonzi (în sensul propriu al cuvântului) nu au decât o singură soluție de a se salva de la ororile propriilor destine, anume să se angajeze, fie numai prin dialog, în existența acelora care le tranzitează orizontul și le acordă puțină atenție.
Romanul F este ca un aparat de cinematograf care proiectează pe ecran un film compus numai din scene absurde. De asemenea, personajele au o rutină definitorie prin care pot marca lectorul cărții. E de remarcat viziunea futuristă a lui D. R. Popescu.
Simbolismul. „Plumb” de George Bacovia. Artă poetică simbolistă
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1886, odată cu publicarea articolului-manifest „Simbolismul”de către Jean Moreas. Simbolismul promovează emoția și muzicalitatea interioară a ideii. Poezia simbolistă românească apare la sfârșitul sec. al XIX-lea, avându-i ca teoreticieni pe Al. Macedonski și Ovid Densușianu. Alături de Ștefan Petică, Dimitrie Anghel sau Ion Minulescu, George Bacovia se revendică, prin întreaga sa creație, de la principiile estetice ale simbolismului.
Afară, plouă mocănește. M-am retras în cameră. Ascult la căști Elvis Presley, în timp ce revăd manuscrisul despre romanul F de D. R. Popescu.
L-am cunoscut pe D. R. Popescu – prin anul 2004, cred. A venit la mine – aflase ceva despre locul nașterii mele – și mi-a mărturisit că și el a copilărit într-un sat din apropiere. Eu am fost mirat și l-am întrebat despre satul din Bihor – dicționarele îi menționează născut undeva acolo.
(Va urma)
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
