Medicul Ilie Marin are faimă în regiune. Colegii de facultate (a studiat Medicina la Cluj-Napoca) l-au apelat „Miki”, după numele unui actor american (căruia i-ar fi semănat). Cognomenul i-a depăşit numele. Şi la Cleanov, când venea, indiferent că stătea o oră sau trei, oamenii aflau şi-l consultau (Socrul lui, „moşicu“, e fratele bunicului meu patern). Îi mai aducea în vizită pe Rela şi Dan, copiii lui, cam de-o vârstă cu mine. Odată, deşi au stat foarte puţin, ne-am jucat „Du-te-vino!“ (joc bazat pe deprinderea de a trimite pe sfori o minge de plastic albastră, de la un jucător la altul).

În anul 1994, într-o zi de noiembrie, la intrarea în casă, am zărit în cuier o haină de piele. „E a doctorului Ilie“ – mi-a explicat mama. „L-au adus în Craiova, la spital. A făcut accident vascular cerebral“.

Vestea părea incredibilă. Ultima dată, l-am văzut acum două săptămâni, la Pleniţa. Acolo, e un târg săptămânal şi taică-meu, stând până iarna în Cleanov, unde avem o casă, intenţiona să vadă cum sunt preţurile la grâu. Noaptea, am petrecut-o la familia medicului. Casa lor e bine plasată, pe un platou de pe care, dacă pleci, ajungi destul de repede şi fără prea mare efort, în punctele importante ale comunei. Şi târgul e aproape, cum ieşi din curte, în dreapta, pe coastă. Destul de spaţioasă, casa a fost cumpărată acum vreo patruzeci de ani, de la un fost boier.

Am stat de vorbă ca niciodată. Nu mai trăisem o seară de asemenea factură (tata a cântat, a depănat amintiri).

A doua zi, pe scări, până am ajuns la secţia Reanimare ca să-l văd pe doctor, mai mult ca să-i stau şi eu la cap, am întâlnit numai oameni tăcuți și triști. Până la urmă, hainele lor erau singurele culori vii din clădire. În rest, aparatură grea, de metal murdar, cenuşiu, mucegai în colţul saloanelor…

Ca într-o reţetă, fără nimic optimist în preajmă, bolnavii stăteau nemişcaţi în paturi, încheindu-se cu meticulozitate – cei care mai aveau ceva putere – la ultimul nasture al pijamalei.

Am stat în uşa salonului şi am văzut, pentru prima dată în viața mea, un om în luptă cu moartea. Sau cu speranţa. Stând pe spate, racordat prin mai multe furtunaşe la aparate atât de mici şi de neînsemnate faţă de situaţie, doctorul se zbătea mereu. Îmi spuneam, când se întorcea spre dreapta, că precis e înspre viaţă; când se răsucea spre stânga, doream să uit că alocasem viaţa zonei din dreapta şi o replasam, ca într-un debut de meditaţie, laturii stângi. Gândul meu se purta ca un politician, ale cărui vederi se schimbă în funcţie de interesul temporar.

Am plecat destul de repede. Nu era zi de vizită. Aş fi fost observat uşor de jandarmii de pe etaj. Nici n-aveam halat alb la mine. Am ieşit pe vechea poartă a spitalului, cu o undă neglijabilă de amărăciune. Am căutat pretexte de consolare. Unul a venit din partea mătuşii Mărioara: „Are 58 de ani. Dacă am ajunge şi noi la vârsta asta!“. Altul, de natură livrescă – un vers din poemul Viața lumei de Miron Costin: „Viaţa e ca aţa“.

Medicul Ilie Marin a murit pe la mijlocul lunii noiembrie. Înmormântarea a decurs, bineînţeles, cu discursuri. Foştii pacienţi ori se alăturau ori numai, ieşind în linişte din curţi, aruncau priviri finale alaiului funerar – prin aceasta, își etalau de la distanţă respectul. 

Bunicul patern îşi dăduse pălăria jos. În locul ei, pe cap, pusese un fular negru. Avea palma dreaptă sprijinită de remorcă, de parcă ar fi vrut s-o ţină pe umărul mortului, ca semn de solidaritate postumă. Plângea şi vorbea încet: „Miki m-a atenţionat că în ritmul preocupărilor mele, cu alergături panicate la treierat, cu mânatul calului pe câmpuri, oricând îmi pot da inima bolnavă peste cap. Mezinului meu, lui Ionel, i-a predat o lecţie de prim-ajutor: dacă mi se va face rău, să mă lovească tare în piept, cu pumnul, aproape de inimă. De grijă, de atunci, de câte ori vine pe la mine, Ionel mă imploră să nu ridic nimic de jos… Eu însă n-am ascultat nici de unul, nici de altul. Trăiesc viaţa după bunul meu plac. Şi, uite, azi, doctorul care se temea pentru viaţa mea, intră în pământ, iar eu, octogenar, îl petrec la groapă, bocindu-l bărbăteşte. I-aş fi dat zile de la mine, de-aş fi putut“.

(Craiova, 2009)

De dimineață, am fost cu mașina în oraș. La deal, ceață, lumină – la vale. La întoarcere, fenomenul meteo s-a inversat.

În curte… Atras de imaginea florilor îngreunate de brumă, le-am fotografiat. Mi-am pus apă și m-am tolănit în șezlongul de sub piersic. Mă uit în dreapta. Crengile care atârnau de la fructele pe care le-au dat, și-au revenit, înălțându-se. Am cules ultimele piersici acum două săptămâni. Miezul lor e dublu colorat (alb – roșu).

Am reintrat în atmosfera de anul trecut, de pe vremea aceasta, când sunam la reprezentanțe, pentru a-mi achiziționa un automobil. Demersul mă sustrăgea tensiunii programului diurn. Conversațiile erau prelungite și ilustrate cu fotografii ale unor modele din stoc. La volanul fiecăruia dintre ele, am navigat fictiv peste tot în lume, precum Radu Tudoran în romanul Toate pânzele sus! (Fiindcă nu putea obține pașaportul cu ușurință în acea perioadă comunistă, s-a hotărât să călătorească prin intermediul personajelor pe care le-a inventat). Dar miza mea era plauzibilă, amănunt care-mi sporea ardoarea de a discuta pe o asemenea temă, de a compara, de a face socoteli etc.

(Va urma)

*Rândurile dintre ghilimele aparțin mamei

Despre suferinţa unchiului Petre Drăghia – Cucu îl strigam noi.

„La patruzeci de ani, a aflat că are cancer pulmonar. Au depistat medicii de la Timişoara. În ziua operaţiei, dimineaţa, a mers cu cei trei cumnaţi la un magazin şi au cumpărat pălării la fel – maro, catifelate. Când a plecat spre sala de operaţie, i-a pupat şi le-a făcut cu mâna… Maria (soţia lui), cât timp a durat operaţia, se repezea de supărare şi muşca din coaja de pe copaci. Presimţea, chiar era sigură, că i s-a dus fericirea. Parcă vedea viaţa nefericită care o aştepta. A stat în spital cu el, şase luni după operaţie. Ajunsă de oboseală, mai dormea şi-n alt salon, dacă era loc liber; îşi lega tifon de mână. Celălalt capăt, de mâna lui Petre, care, dacă avea nevoie să fie ridicat, trăgea de tifon. Maria se ducea prompt. Însă, într-o noapte, uitase fâşia de tifon prinsă de noptieră. Şi a tras Cucu în zadar până a bănuit ce s-a întâmplat…

Revenind acasă, au căutat să-şi continue viaţa fericită. Cucu nu mai mergea la catedră, dar făcea vizite elevilor la şcoală, mai ales la sfârşit de an şcolar. Văzând că puterile îi sunt pe sfârşite, Cucu şi-a dat seama că se apropie moartea, dureroasa despărţire, dar nu voia să spună nimic, deşi avea dureri insuportabile… A început tratamentul cu morfină. Am fost acolo când a făcut prima injecţie. Se uita cu ochi mari la seringă. Era un tip deştept. Din acel moment, ştia că nu mai are scăpare. Suna la Spital din jumătate în jumătate de oră, că nu mai suporta chinul… Au început pe ascuns cumpărăturile de înmormântare. Oricum, el a priceput. A cerut să i se arate lista. Într-o noapte, l-a apucat un fel de răutate faţă de toţi care eram pe lângă el. Dinspre ziuă, s-a liniştit. Ne-a chemat. Zâmbind, ne-a întrebat dacă ne-am supărat. Am negat. Sau dacă nu ne-am supărat, de ce n-am mai trecut prin camera lui? Ne-am gândit, i-am explicat, să nu fim prea mulţi în cameră şi să n-ai aer suficient. Atunci şi-a istorisit visul. A visat-o pe mama lui şi pe bunica după mamă: Mă luară de mână, una de-o parte, şi alta, de cealaltă, eu la mijloc. Şi mergeam printr-un parc – numai flori şi iarbă. Plângea şi suspina de se ridica dormeza ca un dăinăuşi în sus. S-a bărbierit, a cerut hainele de plecare spre veci. S-a îmbrăcat într-o cămaşă crem, şi-a pus butoniere, a prins cureaua şi ne indica tot ce avem de făcut: să punem toate cele şase becuri la lustră, să luăm batiste pentru toţi copiii care vor veni foarte mulţi. Să nu ne fâstâcim să râdă lumea de noi că nu ştim ce să facem. I-a cerut Mariei: Caută în sertarul acela şi vezi că este bandaj. Taie o bucată aşa. A arătat cam de 50 de centimetri. Am întrebat pentru ce. Să mă legaţi la picioare. Cu bandaj roşu? A zâmbit: Sigur, să nu mă deochi! Băieţelul lui avea doisprezece ani. Îl mai reţinea de la şcoală acasă. Îl chema la el şi-l strângea în braţe cât putea, apoi îl trimitea înapoi la joacă. În clipele morţii nu suporta să i se pună lumânare în mână. Mai spera totuşi“. Eram copil şi-mi era ruşine să plâng în faţa mamei. Fiind devreme, mă prefăceam că dorm. Mă băgam sub plapumă, parcă să mă ascund, şi o ascultam. Plânsul de atunci îşi revarsă oftatul în mine şi astăzi. Vărsam lacrimi la fiecare vorbă: „S-au dus câţiva bărbaţi să-i sape mormântul. Cucu le-a indicat unde să-l facă, adică aproape de mormântul mamei sale, răpusă şi ea de cancer la treizeci de ani. Doamne, şi ce frumoasă era! M-am dus la cimitir şi i-am văzut fotografia. Avea nişte ochi negri şi mari“. Până în boală, unchiul Cucu fusese un om puternic. „Eu şi unchiu-tău Dorel, îşi amintea tata, stăteam amândoi pe braţul lui. Punea mâna pe gard, ne urcam şi stăteam pe braţul întins minute bune“. Eu trebuia să rezist regresului fictiv care-l prinsese pe unchiul Cucu, micşorându-l de la statutul acelui bărbat puternic, vânător amator şi motociclist, până la dispariţie sau până la punctul unui ţipăt: „Daţi-mi un cuţit să mă omor, că nu mai pot!“. În dimineaţa zilei care avea să-i aducă şi sfârşitul, a cerut tuturor să iasă din cameră. Bunicul patern, cu puternică vocaţie religioasă, s-a pitit după canapea, punându-i la timp lumânarea în mână.

Din ce povestea mama, singurele secvențe care semnalau viaţă normală erau despre Cristian, vărul meu, băiatul familiei Drăghia. Cristian pătrunsese, fără să-l vadă nimeni, în camera cu lucrurile pentru înmormântare. Maia, bunica maternă, a intrat să caute ceva. Era foarte bisericoasă. Considera că sufletul după moarte „umblă“ ca în tradiţia populară, trei zile pe pământ. Orice zbatere, orice abur pentru ea ar fi însemnat atunci „sufletul lui Cucu“. Cristian a mişcat pernele, între care se ascunsese. Maia, fidelă propriilor idei, a căzut în genunchi de emoţie şi a exclamat: „Sufletul lui Cucu!“. Au venit şi alţii auzind-o, să vadă minunea. Până la urmă, „Minunea“ a ieşit la iveală şi s-a ales cu nişte scatoalce pe spate de la mătuşa Maria.

Unchiul Cucu a fost un om generos. Ne trimitea pachete prin poştă, cu fructe de la munte. Pe ai mei i-a ajutat să cumpere lemne pentru casă (să o ridice), în acea perioadă grea a anilor şaptezeci. Le-a făcut cadou o maşină de gătit pe gaz, o lanternă şi altele. Mie mi-a adus o minge de fotbal, minge de piele cu şiret.

Dacă Eminescu ar fi trăit 100 de ani:

– am fi avut înregistrări audio și video cu el;

– ar fi participat la realizarea idealului politic al tuturor românilor, România Mare (1918), visul lui fiind refacerea Daciei Mari, primordiale;

– ar fi fost martor la declanșarea Primului Război Mondial precum și la a celui de-al Doilea Război Mondial;

– poate ar fi avut de suferit la instalarea regimului comunist (1947): „Egalitatea nu există decât în matematică” (Eminescu);

– Nichita Stănescu ar fi avut ocazia să-l cunoască, să fi dat mâna cu el (pe masa de lucru a lui Nichita Stănescu, exista mereu una dintre fotografiile marelui poet);

– ar fi cunoscut manifestările următoarelor curente literare: simbolismul, dadaismul, modernismul (cu toate ramurile: cubism, ermetism, existențialism, constructivism, suprarealism) și… proletcultismul;

– ar fi fost contemporan cu Lenin;

– l-ar fi „condus” Gh. Gheorghiu-Dej;

– Bunicul meu (născut în 1920) ar fi împlinit treizeci de ani în 1950, tatăl meu, cinci.

Dar, pentru că nu a trăit decât treizeci și nouă de ani, nu deținem decât patru fotografii ale lui, poate cinci (cu aceasta postată la articol), nu știm ce glas a avut (se spune că ar fi avut un glas aproape grosuț, ușor tremurat), nu știm înălțimea lui: Iacob Negruzzi îl vedea înalt, alții, scund.

Totuși, Tudor Arghezi (care avea nouă ani) a dat ochi în ochi pe stradă cu Eminescu.

O metaforă concluzivă pentru cât de puțin a trăit marele poet, singurul geniu recunoscut al literaturii române, ar fi: Eminescu nu a apucat să vadă nici măcar automobilul.

După apariția materialului de ieri, despre părintele Ioachim, am fost interpelat de o cunoștință:

– Fiul meu este botezat la Cârcea, în 2002. Cred că Ioachim a fost preotul.

– Era din 90 acolo. El trebuie să fi fost.

– Am mai mers uneori pe acolo. Îmi pare rău. Soțul zicea să mergem pe la el, când am luat mașina, s-o sfințească.

– Și preotul era plecat de o sută de ani – glumesc – de patru. Era diferit de preoții mireni. Muncea prea mult, întreținea totul.

– Ar fi mai bine pentru el la Muntele Atos.

– Muncește și acolo.

– Era din Craiova?

– De prin Moldova. Mi-a povestit mai multe despre copilăria lui, despre frații lui, despre taică-său etc., dar am uitat amănuntele. Îi spuneam: „Părinte, cel mai greu e să fii om, pentru că nu poți duce lupta cu propria-ți fire. Iisus a reușit datorită forței dumnezeiești pe care o avea”.

– Se pare că ți-ai putut deschide sufletul… E mare lucru.

– A plecat noaptea, și-a lăsat și telefonul mobil la mănăstire.

– Altfel, erau după el… Numai să nu fi pățit ceva. Stareța era supărată sau îngrijorată?

– Era uluită. Nu cred să fi pățit ceva. El mergea frecvent în excursii la Atos. Vorbeam diverse, inclusiv despre asemenea excursii. I-am oferit și o carte de poeme. I-am cerut să se roage pentru carte, să-mi aducă succes.

– Mi-l imaginez ca în filmul Jandarmul și călugărițele.

– L-am fotografiat în biserică, alături de o călugăriță, Daniela. Ulterior, de la acest episod, o salutam mai atent pe Daniela, care mi-a povestit, odată, cum a devenit călugăriță, fugind de la propria-i nuntă. De la ea am reținut și am apreciat că de Paște scrie în mesaje: „Paște liniștit!”. Ce înseamnă „Paște fericit!”? se întreba.

– Așa e, pentru că nu e Revelion. Poate vei elabora o nuvelă despre părinte: filosofie, chestiuni religioase, dragoste… Ar avea priză la public.

– Să citești Schimbare de stareță de Damian Stănoiu sau Proză fantastică de Vasile Voiculescu. De câte ori aud în general despre post, îmi vine în minte scena cu părintele Pamfile (din romanul lui D. Stănoiu): ca să-și verifice rezistența la ispita de a mânca dulce, pune carne la prăjit. Întregul schit era cuprins de miros de carne…

– Mă duc să mănânc! Mă „contactează” soțul.

În timp ce amica mea probabil se îndreaptă spre masă, văd ceva negru deplasându-se prin cameră. E o pisică, dintre acelea care fac raiduri prin curte, dar și prin living – îmi dau seama – după cum, destul de calmă, urmează un traseu prestabilit. Eu am crezut că se duce pe scări în sus, de teamă, dar nu… Vântul ca la o poruncă suflă în perdea și mâța o șterge pe fereastra deschisă, în curte, de unde și când va fi intrat? Habar nu am.

Mă trezesc cu un mesaj pe whatsApp:

– De ce a fugit Daniela de la propria-i nuntă?

– Nu-mi mai amintesc.

– Conexiunea cu Dumnezeu a fost mai mare decât cu a viitorului soț…