Meșterii (II)

Când mama le punea masa, mă așezam deoparte și-i priveam. Acțiunea mandibulei, în timpul mestecatului, îi dădea jos de pe schele, nu mai erau zei iscusiți, străini de zarva telurică, niște oaspeți din stele, ci pământenii aceia din Odiseea (pe care încă nu o citisem, fiindcă nici nu eram de vârsta de a fi dat la școală, la șase ani); mă cuprindea o milă inexplicabilă, venită din fire, pe care o trăiesc și astăzi, dacă mi se întâmplă să asist la o masă generală.

Pentru prima dată, aici, pe pagina aceasta, mă dau de gol. Cu siguranță, e mila lui Adam însuși față de fiii lui, când îi vedea la masă, fiindcă își dădea seama că foamea a fost prima urmare a gestului de a nu-I fi dat ascultare lui Dumnezeu, Cel Care stă cu tălpile-I albe pe univers; înghițind bucătura de măr, Adam nu a mai fost o creație perfectă, un Dumnezeu minor, ci un gogoloi plin de cusururi, un sclav al aparatului digestiv (sistem digestiv instaurat în corp instantaneu cu bucata de măr, care, în rai, unde totul este armonios, trebuia preluată și transformată în gust și enzime).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *