De câte ori intram la Ioan Anastasia în birou, îmi arăta cu mândrie Proclamația de la Padeș, pe care o ținea la loc de cinste, pe un panou. Rămăsese să-mi prezinte și originalul, dar, din păcate, nu a mai apucat. Lui Tudor Vladimirescu i se impută lipsa de curaj de a fi condus țara, din momentul în care o putea face. Dacă ar fi emis legi, lucrurile ar fi început să se miște, într-o direcție pozitivă; cine ar fi venit după el, nu ar mai fi avut cum să anuleze legile bune, de teama altei răbufniri populare, un argument, în acest sens, fiind îndeplinirea unuia dintre obiectivele „zaverei”, anume numirea la cârma țării, a domnitorilor pământeni – astfel, s-a pus capăt domniilor fanariote.

Am văzut locul taberei de la Țânțăreni, din mersul mașinii – eram cu Ioan Anastasia (fost inspector la Arhivele Naționale). De aici, a plecat Tudor Vladimirescu, înspre București, organizându-și armata după modelul lui Napoleon: cu toboșari care dictau ritmul marșului, cu tunuri puternice, instalate în mijlocul „adunării populare” etc.

În capitală, unde a fost primit cu mare entuziasm, Domnul Tudor (cum deja era numit de către oameni) a luat o primă măsură bună, arestarea la domiciliu a boierilor care aveau legături cu Înalta Poartă.

În ziua de 21 Mai, a Sfinților Constantin și Elena, când se organizau târguri, Tudor Vladimirescu acordase liber pandurilor. Iordache Olimpiotul a intrat cu o trupă de eteriști în tabără. Aghiotantul lui Tudor i-a văzut prin ochean, din foișor, dar nu a îndrăznit să-l trezească (Tudor dormea în foișor). Iordache s-a folosit de viclenie, deningrându-l pe Tudor, față de căpitanii pandurilor, că este trădător, că a expediat scrisori către Înalta Poartă, că îi va ucide și pe ei toți, precum pe ceilalți. De la Anastasia știu: Tudor avea o gardă secretă, constituită din sârbi și albanezi. Trecea prin tabără și le făcea semn din ochi, asupra aceluia pe care trebuiau să-l execute. Era destul de dur. Dăduse ordin să nu se producă jafuri, dar, fiindcă aveau loc, oamenii veneau să i se plângă. Și Tudor nu îndura nesupunerea. Astfel, i-a executat, prin spânzurare, pe unii dintre cei mai iubiți căpitani, ai căror subalterni au rămas consternați, zărindu-i, dimineața, atârnați în crengi.

Curierul care trebuia să transmită scrisorile diplomatice era „vestitul” Iancu Jianu. Nu se știe cum au ajuns aceste misive în mâinile eteriștilor. Între timp, căpitanii juraseră credință lui Iordache Olimpiotul, omul de încredere al lui Alexandru Ipsilanti, căruia Tudor Vladimirescu îi ceruse să părăsească țara, pentru a nu o transforma în teatru de război (dintre turci și greci).

Coborând din foișor, Domnul Tudor s-a trezit înconjurat de propriii-i căpitani, care-l priveau cu ură. Din mijlocul lor, s-a auzit glasul acuzator al lui Iordache Olimpiotul. Dându-și seama că a fost vândut, Tudor a predat aghiotantului său inelul, prin care punea pecetea pe documente, și sabia. Avea această obsesie, că va fi ucis de către greci. Le-a ținut un discurs celor de față, al cărui sens era acesta: dacă el va pieri, nici ei nu vor avea o soartă mai bună și trupurile le vor fi devorate de către vulturi și corbi.

(Va urma)

Pe Tvr 1, se difuzează iterativ reclama filmului Iancu Jianu, zapciul.

În copilărie, am citit și eu o carte în versuri dedicată haiducului Iancu Jianu. Pe copertă, figura imaginea unui cal năzdrăvan care-și trezea stăpânul din somn, prin îmboldiri facile de copită. De asemenea, am văzut filmul de atâtea ori…

Prima imagine realistă a acestui haiduc am întâlnit-o în cartea Scrisori către Vasile Alecsandri de Ion Ghica, scriitor important: aflat acasă, într-o vacanță de vară, tânărul Ghica lua masa în liniște, în compania părinților, în grădină. Din drum, s-a auzit vocea lui Iancu Jianu, care promitea tatălui Ghica, mare boier, că îi va face o vizită mai târziu. Toți ai casei, dimpreună cu angajații, s-au îngrozit.

Ioan Anastasia, amicul meu poet, care era o arhivă vie, într-o discuție pe seama unor simboluri, îmi relata:

-Iancu Jianu a fost unul dintre cei mai răi tâlhari. Era zapciu (șef de poteră, n.m., D.I.). S-au dus să-l anunțe că dispăruse geanta de galbeni a preotului din sat și Iancu Jianu dormea pe geantă. L-a trădat și pe Tudor Vladimirescu. Și nu este adevărat că a murit împușcat de tânăr, folosindu-se glonț fermecat etc. A murit de moarte bună, acasă, la o vârstă înaintată, peste șaptezeci de ani.

-Și de ce folclorul l-a reținut în ipostază luminoasă?

-La târguri, îi plătea pe lăutari să-i compună cântece favorabile și aceștia zdrângăneau din cobză despre el fapte fabuloase.

Ioan Anastasia vorbea pe documente, nu din păreri.

Prin anul 2000, am vrut să-mi lămuresc împrejurarea în care Tudor Vladimirescu a fost ridicat de către eteriști din mijlocul taberei lui militare și dus la Târgoviște, unde a fost ucis mișelește (despre moartea Domnului Tudor, amicul meu mi-a expus fapte de care te înspăimânți, mie însumi fiindu-mi atât de greu să le transcriu, cu ocazia unui articol despre Ioan Anastasia, de fapt, cu orice ocazie).

Am cumpărat cel mai bun studiu consacrat Revoluției de la 1821, semnat de C. D. Aricescu (acest mare istoric a avut ocazia de a prinde în viață și de a sta de vorbă cu foști panduri). Tudor Vladimirescu a înmânat scrisorile diplomatice, înspre Înalta Poartă, lui Iancu Jianu, om de încredere. Scrisorile au ajuns în mâna lui Alexandru Ipsilanti, care le-a folosit împotriva Domnului Tudor, ca așa-zise dovezi de trădare a idealurilor propriei Revoluții. Căpitanii pandurilor au crezut viclenia și au asistat nepăsători la arestarea conducătorului. Episodul este dramatic și-l voi ilustra cândva.

M-aș trăda eu pe mine, copilul încântat de vitejia lui Iancu Jianu, om înalt, vânjos, de culoare brună a pielii, dacă aș încerca să-l discreditez, pentru că nici nu mă interesează prea mult personajul. Am câțiva prieteni, foști colegi de liceu și de facultate, pe Nicu și Mariana Munteanu, originari din comuna Iancu Jianu, cărora, de câte ori îi revăd (deși nu s-a mai întâmplat de ani buni, peste douăzeci), îmi stă pe buze să le spun să intervină pentru schimbarea numelui localității, dar prefer subiecte contextuale, despre sănătate etc., întrucât nu se știe când ne mai întâlnim din întâmplare.

Iarna, jucam „țânțarul” cu frații Mamut, cu Mitică și Ioana… Bunica lor era sora bunicului meu din partea mamei. De obicei, îi nimeream la masă: ca în Moromeții mâncau, pe hol – tindă nu aveau – , așezați la o măsuță scundă, pe scăunele, în timp ce focul pâlpâia în sobă. Mă invitau și pe mine să înfulec ceva, dar nu prea mai aveam pe unde să mă înghesui. Nici nu aveam de gând. Mă temeam să nu mi se respire în nas, cum și astăzi evit, pentru a nu mă gândi obsedant, apoi, la ce eventual microb am luat. Când cineva îmi vorbește de prea aproape, îmi țin respirația. Până și în oraș, mai târziu, chiar pe stradă, nu respiram când treceam pe lângă oameni. În plus, nu mâncam / nu mănânc la nimeni, dar, odată, de rușine, la familia Mamut, am rupt o bucată de pâine, căreia nu i-am uitat gustul deosebit nici astăzi, un miez ceva mai aspru decât la pâinea obișnuită, probabil de la făina brună, pâine dacică, făcută din mei, după cum îmi imaginam, ajutat de lectura frecventă din revista „Cutezătorii” (la care eram abonat).

Deși veche și numai cu o încăpere, casa părea destul de călduroasă. Erau două paturi așezate în paralel, iar în dreptul ferestrei, o masă; pe jos, era pământ, ceea ce mie mi se părea inedit, fiindcă nu mai văzusem nicăieri (nici nu prea intrasem în alte case). Ca să mă fi urcat în pat, făceam efort (nu aveam mai mult de șase-șapte ani), din cauza saltelelor umflate excesiv cu paie. Păturile din lână maro acopereau căpătâiul.

Mitică desena pe foaie dreptunghiurile jocului – doar era gazdă! – , aducea piesele, boabe de porumb și de fasole, după care ne întreceam în realizarea careurilor. Când îmi blocam adversarul, frenezia reușitei îmi era atenuată de gândul: „Dacă se apucă Mitică să-i spună mamei despre ce mai fac eu pe la școală, despre bătăile și certurile mele, sau despre vreo temă nefăcută, pentru care m-a pedepsit învățătoarea?”. Mama venea cu noi (eu și soră-mea) în vizită.

Gândurile parcă îmi erau auzite de către divinitate și ar fi vrut să-mi arate că nu este creștinește să mă bat etc.: „Hai, mumă, voi cum vă descurcați pe la școala aia?”. Din fața sobei unde se așezase, rupând coceni să-i bage pe foc, bunica Mamut parcă era acul de la pick-up care dă glas plăcii; purta o broboadă, ușor dezlegată în dreptul urechii drepte, cămașă albă, fustă din straiul popular, totuși nu zăvelcă, și niște ciorapi groși. Frângea cocenii de genunchi.

Ori îi era frică de mine ori era el cuminte, Mitică nu sufla o vorbă, dar stresul posibilității nu-mi da pace.

În colțul odăii, bâzâia un difuzor, în locul țânțarului nostru molcom.

Dacă aveam școală a doua zi, sigur mă întristam, la plecarea de la gazdele noastre, fiindcă încheiam orele de timp liber și mă lua grija lecțiilor, însă, dacă venea duminică, inima îmi era ușoară, așteptând filmul Laleaua neagră de la televizor.

În timp ce-mi aduc aminte că acum fix un an de zile, am răcit crunt (cred că am avut covid, după simptome, dar atunci, nu mi-am dat seama), o pisică merge pe zid, ca magneții de pe frigider, când îi miști în joacă. Pisica se deplasează de la sine, dar cum să alunece de-a lungul zidului? Mă concentrez pe imagine și-i descopăr misterul. Un bec bate în felină, a cărei umbră alunecă pe zid, ca locomotiva pe linii.

După dezlegarea tainei, mă uit în sus, la stele, care se văd ca boabele din jocul țânțar.

În rest, viață prozaică…

Luna a stat în pom.

Ramurile și-au coborât rodul în mine

și nu sunt mamă să-l mai nasc.

Doamne, ajută întregii lumi!

Dan

Am fost să-mi iau ceasul de la reparat. Pentru cheița de reglaj, am așteptat două săptămâni (care, oricum, au trecut). Interlocutorul mi-a arătat două ceasuri mecanice, dintre care unul automatic, o marcă elvețiană, și altul rusesc, Slava. Mi le-a desfăcut. Cel automatic era plin de marcaje. L-am cercetat vreun sfert de oră. Cum zăceau pe blat, mecanismele păreau niște inimi care bat. Viziunea m-a indus îndoielii, că, totuși, ceasurile nu sunt veșnice, dar și teoriei pe care o dezbat în sinea mea, când nu am ce face: universul e creația lui Dumnezeu – de aceea, El nu se implică în viețile noastre, pentru că meseriașul din fața mea ar trebui să intre în obiectul pe care-l repară.

-V-ați hotărât? m-a sustras ideilor ceasornicarul. Vă fac o ofertă finală, pentru amândouă?

Am fost de acord cu prețul.

M-am plimbat prin mall, până le va regla, să ungă mecanismele și să polisheze geamul. Am comandat aripioare picante și un Pepsi. Am coborât scările rulante cu meniul în pungă, la capăt, le-am urcat din nou, intenționând să mănânc la o masă, acolo, dar nu era niciuna liberă. Am trecut și pe la librăria Cărturești, să-mi revăd cărțile. După douăzeci de minute, am revenit la ceasornicărie. O domnișoară dădea ocol dughenei: „Brățară pentru ceas fitness aveți?”.

L-am luat pe cel elvețian, pe care l-am și fixat pe mână. A rămas să fiu sunat pentru Slava, pe duminică încolo.

Te duci pentru patru minute afară și revii sloi în casă.

Oare cum se poate supraviețui în Siberia? Mie mi se pare imposibil.

Prin anul 2000, am citit o carte despre experiența acelui autor în mijlocul eschimoșilor. O secvență bizară este aceea a confecționării săpunului…

În timp ce mă refer la aceste aspecte, remarc un păianjen mare, în colțul camerei. Doar mă uit la ceas. Când revin cu privirea în tavan, păianjenul dispare în mod fabulos, precum îi este și legenda, transpusă liric de către poetul latin, Ovidiu: tânăra Arachne, talentată la țesut, este transformată de către zeița înțelepciunii, Atena, invidioasă pe harul fetei, în păianjen; cu alte cuvinte, a supraviețuit pasiunea lui Arachne pentru țesut…

Concluzia:

Nici zeii nu pot anihila vocația omului pentru ceva, în special pentru invenție.

În 1988, tata a primit un apartament spațios, de la fabrică. În sfârșit, mă gândeam, voi avea camera mea, în care voi studia pe îndelete, în care voi scrie la masă, cu stiloul, ca Tudor Arghezi (după cum văzusem, cândva, un documentar). Am cărat de drag lucrurile, sacoșele pe care le puteam duce în mână. A nu se înțelege altceva, decât realitatea: și în Brazdă, deși aveam numai două camere, când începeam să învăț, toți ai casei părăseau încăperea și mă lăsau singur cu teancul de cărți.

În apartamentul din Brazdă, se mutase o doamnă destul de tânără, a cărei fiică suferea de leucemie. Informația m-a întristat și mă întrebam ce poftă de viață mai are o asemenea mamă (pe care, în sinea mea, o compătimeam, dar și o apreciam, totodată, pentru atitudinea ei firească, de a-și fi văzut de treabă, oricât de mare-i era pietroiul din suflet).

Noul apartament, cu o suprafață de peste șaptezeci de metri pătrați, era compartimentat inedit: soarele dădea buzna în sufragerie și apunea în cele două dormitoare; din holul de primire, cel de la ușa de la intrare înspre sufragerie, se dădea în celălalt, dintre băi. Pe balcon, se putea ajunge, fie din living, fie din bucătărie… Simțeai că respiri.

Nici bine nu ne-am instalat, că alte rude vorbeau alor mei, să-l primim pe băiatul lor în gazdă, pe Dan, care, atunci, era student la o facultate tehnică, nu mai rețin la care. În jur de șapte ani l-am găzduit. Eu mai și glumeam, pe bună dreptate, că el a stat mai mult în casă, decât mine, fiindcă plecasem în armată…

Dan era calm, nu-l auzeai când vine sau când pleacă. Mama afirma că „merge ca vrăbiuța”. Noi ne bucuram de prezența lui, însă, după scurt timp, te trezeai cu el că trebuie să plece. Avea mai mulți prieteni. Într-o bună zi, l-a căutat Cristi Saliu. Dan nu era acasă, însă era mama: „Nașule, i-a spus mama, te-a căutat Bran ăla” (nu-și mai amintea numele vizitatorului și l-a identificat pe Cristi în conformitate cu aparența).

La cutremurul din anul 1990, toată lumea din bloc a dat buzna afară, în stradă, inclusiv Dan, însă, față de rest, el a nimerit în picioare niște pantofi cu toc, ai soră-mii; după scurt timp, s-a rușinat și a intrat în casă.

Dan citea mult și nu-l puteai scoate din lectură. Ținea cartea într-un anumit fel în mână, de partea de sus.

Desigur, aș avea mai multe de scris, dar cu altă ocazie.

Epilog:

Dan a decedat la vârsta de 31 de ani, în urma unei complicații medicale, fapt care ne-a îndurerat neamul.

E atât de frig afară, încât luna pare de gheață.

Aburii de la respirațiile oamenilor de ce nu o topesc,

să vină pe pământ lună caldă?

Dacă ne luam după Carl Sagan,

azi, nu mai aveam nici lună de gheață…

În locul ei, am fi pus un corn de rinocer,

să ne aducă aminte de poezie,

însă, acum, sub pom,

mă întreb cum ar fi fost ca elefanții să aibă colți de astru.

Unde sunt zeii, pe acest frig cosmic,

în ce energie se scaldă ei,

în ce băi ascunse își petrec vremea?

L-au pedepsit pe însuși Prometeu,

dând drumul vulturului să-i mănânce ficatul…

Și acum, în deșert. se culcă șamanul.

Venind voios de la școală (eram într-a șasea), fiindcă scăpasem de acea zi stresantă, am dat peste o chitară imensă, proptită de marginea unei mese, în sufragerie: avea corzi groase, argintii, la care aș fi zdrăngănit, dar nu știam a cui este și dacă proprietarul ei se află în casa noastră… Era liniște deplină.

Cristi era aceeași rudă cu tata, cum venea Mița mamei. El făcea parte din anturajul Craiovei Maxima. Prima dată venise la țară, pe la bunicii săi, cu Purima, apoi, cu Balaci, Negrilă sau Cămătaru. Când fotaliștii Craiovei intrau în teren, între cei care îi însoțeau, era și Cristi, pe care îl rețin purtând, în majoritatea vremii, o haină de piele neagră. Prin el, tata participase la o petrecere a Craiovei, petrecere ținută la fostul hotel al partidului; chestionat de mine, tata spunea că, dintre toți, Beldeanu i se păruse cel mai sufletist, în stare să-și dea viața pentru echipă. Avea o încredere imensă în el. Deși îl salut pe Beldeanu, când îl întrezăresc pe stradă, nu i-am vorbit niciodată despre aceasta. Mai mult am discutat cu Andreea, fiica lui…

---

Lui Cristi îi purtam respect, datoriă gradului de rudenie, dar și familiei deosebite din care provenea.

---

Cristi era cel care venise la noi, pentru o zi, susținea, aducând chitara la care nu se pricepea, dar nici până în prezent nu avem nicio idee cui aparținea de fapt acel instrument muzical. Ziua pentru care ne-a cerut adăpost s-a transformat în luni, poate un an. Prin vastele cunoștințe, făcea rost de brânză praf (praf galben, pus într-o pungă etichetată: „Brânză de vacă”) și de cafea, produse imposibil de găsit pe atunci, în anul 1981. Era un tip simpatic, zâmbăreț, destul de comunicativ: îmi povestea cum a luat cele două trepte de liceu. Pe atunci, avea vârsta de douăzeci și doi de ani.

Epilog:

Cristi a murit în jurul vârstei de patruzeci de ani, după o grea suferință, însă niciodată nu vorbea despre boala care îl măcina: și-a tratat soarta cu bărbăție. A murit ca stejarul, din picioare.

În memoria mea, rămâne ca atunci la douăzeci și doi de ani: mirosind ușor a tutun, iute la mers, față albă, cu aluniță deasupra buzelor, păr oarecum lung, frezat pe dreapta. Vorba lui, care m-a distrat, este aceasta: „Bă, da corconit mai e și ăsta!” – a rostit-o pe când răspundea de niște combine, iar omul, la care urma să treiere, întârzia să iasă din casă.