Examen la Teoria literaturii

Poate în anul al II-lea de facultate…

Pe coridor, stau într-o bancă, adusă acolo fără scop, și mă uit în Dicționarul italian – român, o raritate pentru acea vreme, pe care l-am cumpărat de la o librărie de țară. Dicționarul este imens și pe filele finale, am scris versuri, precum îmi era obiceiul, mă simțeam mai în largul meu, scăpam de convenții.

Am adus dicționarul să i-l arăt nu mai știu cui.

Nicu Munteanu, colegul meu de grupă, subțire, brunet, pus pe șotii, cântă, pe alt hol, o melodie din repertoriul Mariei Tănase: „Aia iu iu iu iu, Noi diseară frigem puiul”.

Se deschide ușa de la comisie. Iese o colegă, spre care mă îndrept, dimpreună cu alții, și o chestionez: „Ce ți-a picat?”. „George Bacovia!”. „Și cum a fost?”. „A fost bine. Profesorul m-a întrebat care dintre poeții contemporani este cel mai influențat de Bacovia. Nu am știut, dar mi-a spus el: Virgil Mazilescu”.

Revin în bancă, unde-mi lăsasem Dicționarul. Dau să-l scot din sertar, dar nu-l mai găsesc. Mi-a fost furat. Mă înfurii și mă adresez colegilor din preajmă, care nu sunt nici mulți (eram, cred, mai puțin de șaizeci – în tot anul). Înainte de a mă fi dus să-mi interoghez colega, așa cum se face la examene, am făcut un calcul, anume că nu voi sta mult și, dintre cei care se învârteau pe acolo, nu l-aș fi văzut pe niciunul în stare să mă fure, din educația pe care le-o bănuiam.

Până una – alta, îmi vine rândul la răspuns. Biletul pe care-l extrag este despre… Bacovia, unul dintre poeții mei preferați: „Ce poet contemporan îi descinde lui Bacovia?”. Întrebarea îmi este cunoscută și dau răspunsul pe loc, dezinvolt; de curând, cumpărasem Versuri de Virgil Mazilescu și le citisem cu încântare; era o Antologie, care conținea și poemele din volumul Va fi liniște, va fi seară… Profesorul mă apreciază pentru răspunsul corect: la acea dată, foarte puțini auziseră despre acest poet, originar din Corabia.


Cu examenul am rezolvat, exact așa cum mi-am propus, dar cum rămâne cu Dicționarul? A doua zi, pentru a-mi estompa părerea de rău că nu-l mai dețin, am luat librăriile la rând și am cumpărat altă ediție, în două volume mărunte, cu litere mici, abia lizibile, dar cu imagine modernă pe copertă.

Astăzi, îmi dau seama că, probabil, Dicționarul mi-a fost luat de către cel care mi-l ceruse să-l răsfoiască, însă, ca în alte situații, în care am avut încredere în oameni, nu-mi mai aduc aminte cine a fost.

Astfel, versurile acelea, scrise pe filele finale, mari și albe, s-au înstrăinat de mine, au zburat ca păsările, toamna, înspre ce zări? Fiorul liric zace zăgăzuit în Dicționar, pe un raft de bibliotecă, o parte a firii mele a fost exilată pe un tărâm total neglijat.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *